Marrewijk (2003, p. 96 – 97) prezintă o sinteză cronologică a celor trei abordări ale RSC din literatura de specialitate, fiecare abordare incluzând-o şi depăşind-o ca arie de acoperire pe cea anterioară ei:
- Abordarea responsabilităţii corporative ca obligaţie doar faţă de acţionari
(engl. Shareholder approach): Această perspectivă ar putea fi considerată drept abordarea clasică sau „îngustă” a responsabilităţii sociale corporative, sintetizată de către Milton
Friedman în deja celebra sintagmă „singura responsabilitate socială a afacerilor este de a contribui la creşterea profiturilor” acţionarilor, fără a apela la „înşelătorie sau fraudă”. Friedman asociază ideea de responsabilitate corporativă cu cea a contractului social dintre manageri şi acţionari, afirmând că managerii, în calitate de agenţi (angajaţi) ai proprietarilor afacerii, nu sunt responsabili decât faţă de aceştia. Abordarea clasică porneşte de la premisa că maximizarea profiturilor pentru acţionari reprezintă preocuparea centrală a oricărei companii, în timp ce activităţile şi iniţiativele responsabile social nu ţin de datoria firmelor, ci constituie principala sarcină a guvernelor naţionale (Milton Friedman, The Social Responsibility of Business Is to Increase its Profits, 1970).
- Abordarea responsabilităţii corporative ca obligaţie faţă de toţi
stakeholder-ii (engl. Stakeholder approach): A doua perspectivă asupra responsabilităţilor
corporative afirmă că organizaţiile de afaceri nu sunt responsabile doar faţă de acţionarii /
proprietarii lor, ci trebuie să ţină cont, în egală măsură, şi de interesele adesea divergente
ale stakeholder-ilor lor – grupuri sociale influenţate de activitatea companiei sau care pot
influenţa, la rândul lor, îndeplinirea obiectivelor corporative (R. Edward Freeman, Strategic
Management: A Stakeholder Approach, 1984). Această abordare s-a consacrat în literatura
de specialitate ca fiind paradigma dominantă a RSC.
- Abordarea responsabilităţii corporative ca obligaţie faţă de societate în
ansamblu (engl. Societal approach): Ultima abordare prezentată este, de fapt, perspectiva
„extinsă” asupra responsabilităţii sociale corporative, cea care consideră că organizaţiile de
afaceri sunt responsabile faţă de societate în ansamblul său, deoarece companiile sunt
părţi componente ale mediului social. Ideea fundamentală din spatele celei de-a treia
viziuni privind RSC este aceea că organizaţiile de afaceri funcţionează prin consimţământ
public, tocmai pentru a servi eficient nevoile sociale. Această abordare societală a RSC, o
perspectivă consacrată mai recent de către literatura de specialitate, se prezintă ca un
răspuns strategic la noile provocări interne şi externe ce se manifestă la nivelul
companiilor. Astfel, ţinând cont de nevoile sociale, aflate într-o continuă transformare şi
rafinare, companiile îşi reconsideră fundamental poziţia lor pe piaţă şi acţionează în
conformitate cu contextul social tot mai complex din care fac parte.
Prima abordare – responsabilitatea socială corporativă ca obligaţie manifestată doar faţă de acţionari, cunoscută şi sub denumirea de RSC îngustă, corespunde modelului economic al firmei, cel care pune accentul numai pe obţinerea de profituri şi pe interesele individuale, considerând că singura raţiune pentru existenţa unei organizaţii de afaceri este aceea de a produce bunuri şi servicii cât mai eficient cu putinţă. Sistemul de afaceri este perceput ca un sistem închis, iar analiza RSC se realizează la un nivel microeconomic. Această primă viziune este una liberală (de dreapta) şi, în general, reprezintă un argument pentru susţinerea economiei de piaţă. În prezent, această teorie clasică a afacerilor este depăşită.
Celelalte două abordări – responsabilitatea socială corporativă văzută ca obligaţie faţă de toţi stakeholder-ii sau faţă de societate în ansamblul său, consacrate drept RSC extinsă, par a răspunde mai bine cerinţelor moderne ale unui mediu de afaceri global. Aceste două abordări corespund modelului socio-economic al firmei, cel care consideră că organizaţiile de afaceri ar trebui să îşi asume responsabilităţi superioare maximizării profiturilor pentru acţionari şi care include în parteneriat problemele sociale, alături de cele economice. RSC extinsă se bazează pe argumentul conform căruia companiile trebuie să promoveze, în mod eficient, bunăstarea socială, datorită faptului că ele există drept un răspuns la o nevoie socială şi au un rol financiar privilegiat în cadrul societăţii. Adepţii modelului socio-economic percep afacerile ca pe un sistem deschis, aflat într-o relaţie directă cu cel social; analiza responsabilităţilor sociale corporative se realizează la un nivel macroeconomic. Abordarea care corespunde acestei viziuni este una social-democrată (de stânga), dar nu la modul radical, dat fiind faptul că sistemul de afaceri are propria sa moralitate.
Conceptul de responsabilitate socială a organizaţiei de afaceri presupune, mai degrabă, o formă de autocontrol, decât una de constrângere externă a unor tipuri de comportamente şi trebuie înţeles ca un echilibru între performanţele economice şi cele sociale ale companiilor.
În plus, ţinând cont de abordarea pragmatică a responsabiliţătii sociale corporative, modelul economic şi cel socio-economic pot fi reconciliate prin intermediul următorului raţionament: implicarea companiilor în acţiuni responsabile social, în conformitate cu sau peste cerinţele societale, duce la creşterea valorii respectivei mărci şi, implicit, la consolidarea profitabilităţii respectivei afaceri. Argumentul pragmatic al RSC este, de fapt, punctul de confluenţă al abordărilor prezentate mai sus, deşi, din punct de vedere moral, corectitudinea lui deontologică este una îndoielnică.
Analizând concepţiile mereu în schimbare ale societăţii cu privire la responsabilităţile pe care o companie trebuie să şi le asume, Bowie şi Duska (1990, p. 42) oferă, în concluzionarea celor de mai sus, o definiţie revizuită a teoriei clasice a afacerilor, care corespunde mai bine contextului actual: „Principala responsabilitate a afacerilor este de a aduce profit pentru proprietarii lor, dar acest scop nu trebuie urmărit apelându-se la coerciţie sau înşelăciune, iar drepturile tuturor celor care au o contribuţie la respectiva afacere trebuie respectate, printr-un tratament corect, imparţial şi nediscriminatoriu, care să compenseze daunele produse în trecut, care să nu dăuneze şi care, atunci când este necesar, să prevină (apariţia) răul(ui)”.
