Principiile de bază ale planificării sanitare

În exercitarea rolului său, planificarea serviciilor medicale foloseşte ur­mătoarele principii:

1. al dezvoltării proporţionale a elementelor sistemului prin determina­rea nevoilor şi posibilităţilor şi prin intervenţie în elaborarea şi coordonarea armonizărilor (eşaloane medicale, specialităţi, teritorii etc.). Demisionarea şi fundamentarea acestora se face pe baza indicatorilor de sănătate şi de mor­biditate, a indicatorilor ce stabilesc stadiul de echipare, dotare şi încadrare (servicii de ambulatoriu şi spitaliceşti, aparatură, cadre etc.); a celor care arată volumul lor de activitate şi gradul de utilizare (consultaţii, depistări, vaccină­ri, zile de spitalizare etc.), costul (pentru o depistare clinică sau de laborator, pentru o zi de spitalizare etc.) şi eficienţa (ca raport între eforturile uman, material şi financiar depuse şi efortul util obţinut);
2. al interdependenţei componentelor micro şi macrosistemului – gene­ral, teritorial şi sanitar. După cum s-a menţionat deja, acest principiu este valabil atît pentru sistemul organizatoric sanitar (teritorial şi naţional), cît şi pentru sectoarele activităţii social-economice la nivelul fiecărui teritoriu şi la nivel naţional. La elaborarea planului, precum şi la realizarea lui se urmăreşte ca propunerile şi sarcinile de plan pentru obiectivul unui sector (de exemplu, producerea de medicamente) să fie asigurate de către toate celelalte sectoare care au activităţi specifice lor (materie primă, transporturi, energie etc.);
3. al continuităţii în planificare, care constă din îmbinarea planificării curente cu cea de perspectivă, prima derivînd din cealaltă şi ambele fiind ne­cesare pentru a se atinge scopul stabilit. În acest sens, din planurile pentru pe­rioade îndelungate, ce conţin direcţiile şi obiectivele fundamentale, se extrag planurile pe perioade scurte şi planurile curente, care conţin sarcinile anuale şi trimestriale. Planurile curente concretizează obiectivele planurilor de pers­pectivă la nivel de macro şi microsistem, îndeplinirea lor asigurînd realizarea direcţiilor din planurile de termen lung.

Prin acest principiu al continuităţii se asigură îmbinarea obiectivelor imediate cu cele de perspectivă ale sănătăţii în general şi ale fiecărui sector în parte la nivel naţional şi teritorial.

Aşadar, la nivel teoretic şi practic, după durata pentru care se face antici­parea şi după gradul de detaliere, planurile sanitare, ca şi în celelalte sectoare, sînt de două feluri, ele elaborîndu-se şi executîndu-se:

• pe termen lung (de obicei, pe 5 ani): sînt elaborate pe baza prognoze­lor, se mai numesc planuri de perspectivă şi conţin anunţarea scopu­lui, obiectivelor şi resurselor necesare;
• pe termen scurt: se sprijină pe direcţiile planurilor de perspectivă; se numesc planuri curente sau anuale, conţin cu atît mai multe detalii şi preconizează cu atît mai multe activităţi proprii cu cît durata acestora este mai scurtă.

1. al argumentării ştiinţifice a direcţiilor de bază ale planului, indicii căruia se sprijină pe datele ce caracterizează tendinţele morbidităţii şi necesi­tăţile de asistenţă medicală şi deservire curativ-profilactică a populaţiei;
2. al îmbinării planificării teritoriale şi celei de ramură, adică legătura organică a planurilor departamentale cu planurile unor anumite teritorii admi­nistrative.

Trebuie să se ţină cont de factori cum ar fi distribuirea forţelor de pro­ducţie, caracterul aşezării locuitorilor (mai ales în sate), structura de ramură a instituţiilor serviciilor medicale şi potenţialul lor, consecutivitatea construc­ţiei lor etc.