Problemele care vizează angajarea forţei de muncă şi aspectele

Cele mai sensibile probleme                                                           de personal cu care se confruntă corporaţiile
multinaţionale sunt următoarele⁷⁷:

1. a) Salarizarea angajaţilor locali care lucrează pentru multinaţionale în ţări cu nivele de dezvoltare sensibil inferioare în comparaţie cu ţările de origine este frecvent mai scăzută decât cea a angajaţilor din ţările mamă. Astfel, se impută investitorilor străini faptul că exploatează forţa de muncă din ţările slab dezvoltate, plătind de câteva ori mai ieftin aceeaşi muncă pe care o prestează salariaţii cu calificări similare din ţările de origine. Pe de altă parte, aceştia din urmă sunt dezavantajaţi de faptul că, prin mutarea investiţiilor şi a unităţilor de producţie în Lumea a Treia, creşte şomajul din ţările dezvoltate. Pe scurt: corporaţiile transnaţionale sunt vehement acuzate pentru că adoptă politici egoiste; urmărind maximizarea profiturilor, ele încalcă acel ipotetic contract social cu diferitele categorii de stakeholders, aducând prejudicii deopotrivă salariaţilor din ţările de origine -care pierd locuri de muncă şi a căror presiune sindicală scade în intensitate, o dată ce patronatul poate ameninţa cu transferul investiţiilor în alte ţări – şi angajaţilor din Lumea a Treia – care sunt puşi să presteze munci echivalente celor din statele dezvoltate, fiind însă plătiţi mult mai prost.

Societăţile multinaţionale au adus numeroase contraargumente la criticile care li se impută. În primul rând, alternativa pentru salariaţii din ţările slab dezvoltate este a fi prost plătiţi (comparativ cu angajaţii din lumea bogată) sau a nu fi plătiţi de loc, atât timp cât, de multe ori, principalul punct de interes pentru investitorii străini sunt tocmai costurile mai scăzute ale forţei de muncă. Se mai susţine apoi, de multe ori pe bună dreptate, că salariile oferite de unele corporaţii multinaţionale sunt oricum sensibil mai mari decât media din ţările sărace în care operează aceste corporaţii. În plus, mediul de muncă pe care îl oferă multinaţionalele este mai corect, mai civilizat şi anumite principii de recrutare şi promovare a forţei de muncă sunt treptat implantate în ţările din Lumea a Treia, disipând astfel modele mai evoluate de tratament al forţei de muncă de către patronat. Pe de altă parte, salariaţii bine plătiţi din ţările avansate sunt invitaţi să accepte legile pieţei şi ale competitivităţii;

menţinerea salariilor lor ridicate nu este un privilegiu absolut, necorelat cu eficienţa, productivitatea şi rentabilitatea: dacă locurile lor de muncă ar fi menţinute cu orice preţ, ca şi nivelul foarte ridicat al salariilor, concurenţa ar profita şi ar invada ţările sărace, unde ar realiza produse şi servicii similare calitativ, dar mult mai ieftine, ceea ce le-ar permite să cucerească piaţa, ruinând, până la urmă, pe cei care nu s-ar adapta; sfârşitul ar fi şi mai tragic: faliment, şomaj, fonduri bugetare mai reduse pentru programele de asistenţă socială, resurse interne de investiţii mai puţine etc. Într-un cuvânt, în scurt timp o politică „socială” a corporaţiilor multinaţionale s-ar solda cu consecinţe extrem de negative pentru toată lumea.

1. Managementul filialelor din alte ţări ale corporaţiilor multinaţionale pune, la rândul său, destule probleme etice. În general, marile firme preferă să acorde un credit scăzut managerilor locali, implantând la conducerea filialelor manageri din ţările de origine; în unele cazuri, aceştia nu cunosc suficient de bine tradiţiile şi problemele locale şi nu sunt destul de flexibili faţă de doleanţele şi dificultăţile partenerilor şi angajaţilor din ţările unde sunt implantaţi. Acesta este motivul principal pentru care, în ultimii ani, corporaţiile multinaţionale au adoptat o politică de aclimatizare managerială, promovând din ce în ce mai activ lideri locali, formaţi şi pregătiţi profesional în Occident, unde îşi pot însuşi metodele şi tehnicile managementului modern.
2. Discriminarea sexuală este o problemă delicată, de care firmele investitoare nu se fac propriu-zis vinovate, întrucât nu managerii lor sunt aceia care o impun, ci tradiţiile şi credinţele religioase locale. Ceea ce se impută corporaţiilor multinaţionale de către opinia publică din ţările de origine este neimplicarea mai hotărâtă într-o politică activă, agresivă chiar, de eliminare a discriminării femeilor în ţările din Lumea a Treia, unde ea reprezintă o practică greu de combătut. Alte critici, mai virulente şi mai întemeiate, se referă la faptul că, în unele ţări sărace, unde religia nu împiedică participarea femeilor la viaţa economică (cum ar fi America Latină, de exemplu), discriminarea sexuală ia altă formă şi anume angajarea cu precădere a femeilor, deoarece salarizarea lor este mult mai scăzută decât cea a bărbaţilor.
3. d) Angajarea şi exploatarea minorilor în procesul muncii constituie, neîndoielnic,
   aspectul cel mai des incriminat şi categoric în sine blamabil în ceea ce priveşte problemele
   de personal ale corporaţiilor multinaţionale. Această problemă a reprezentat tema centrală
   a grupurilor de presiune ale consumatorilor din S.U.A., de când s-a făcut public faptul că
   multe companii multinaţionale americane exploatează copiii din ţările subdezvoltate sau în
   curs de dezvoltare din Asia, America Latină sau Africa. Grupurile de consumatori exercită
   presiuni asupra companiilor sau distribuitorilor americani, astfel încât aceştia să nu
   contracteze furnizori care folosesc copii cu vârste sub 14 ani. Majoritatea ţărilor lumii au
   legi care interzic această practică şi, cu toate acestea, legea nu este întotdeauna
   respectată, deoarece companiile multinaţionale profită de pe urma copiilor provenind din
   familii foarte sărace, cărora le acordă nişte salarii de mizerie.

Problema etică care apare aici este a determina dacă această exploatare a copiilor este sau nu imorală în culturile în care a fost practicată de-a lungul timpului şi în care este, încă, destul de frecventă. În ţările respective nu există şcoli pentru aceşti copii, iar veniturile suplimentare pe care ei le câştigă ajută la subzistenţa familiei din care fac parte; câteodată, având în vedere faptul că, dacă nu îşi găsesc un loc onorabil de muncă, aceşti copii ajung pe stradă să cerşească sau să se prostitueze, a le oferi un loc de muncă reprezintă răul cel mai mic dintre două rele⁷⁸. Totuşi, majoritatea consumatorilor din Occident nu au acceptat acest argument şi nici o companie multinaţională nu l-a susţinut public. Astfel, multinaţionalele care îşi desfăşoară activitatea în ţările din lumea a treia şi-au pus adesea întrebarea ce ar trebui să facă şi cât ar trebui să investească pentru a descoperi dacă furnizorii lor încalcă legile referitoare la această practică.

1. e) Măsurile de protecţie a salariaţilor constituie o altă problemă pentru companiile
   de talie internaţională în ceea ce priveşte imaginea lor publică în ţările de origine şi mai
   puţin în ţările slab dezvoltate în care operează, deşi muncitorii de acolo sunt cei care au
   realmente de suferit. În ţările în curs de dezvoltare sau aflate în tranziţie la economia de
   piaţă, legislaţia muncii este slab dezvoltată, astfel încât standardele de protecţie a
   personalului la locul de muncă sunt foarte joase în comparaţie cu cele din ţările dezvoltate. De aceea, corporaţiile multinaţionale, la filialele lor din Lumea a Treia, iau măsuri de protecţie mult mai puţin riguroase decât în ţările lor de origine, iar efectul îl reprezintă numeroasele accidente, soldate cu victime sau mutilări grave ale muncitorilor la locul de muncă.

Companiile multinaţionale nu resping necesitatea unei protecţii sporite a muncii în ţările slab dezvoltate, dar invocă un argument de rentabilitate şi unul de competitivitate pentru a-şi justifica actualele practici: dacă ar cheltui atât cât trebuie pentru siguranţa salariaţilor, costurile de producţie ar creşte considerabil – iar dacă firmele concurente nu procedează la fel, companiile responsabile riscă să iasă de pe piaţă, ceea ce ar genera aceeaşi dilemă dramatică pentru muncitorii din ţările în curs de dezvoltare: riscuri şi salarii sau nici riscuri, nici salarii. Tot ceea ce se poate urmări cu bună credinţă este un compromis între cele două exigenţe – cea economică şi cea morală.