Problemele specifice eticii în afacerile internaţionale - Biblioteca Digitala de Administratie si Management

Activitatea de afaceri pe plan internaţional implică o serie de norme necesare pentru ca întreprinderile să funcţioneze în mod corespunzător. Respectul pentru viaţă este o obligaţie de bază pentru funcţionarea unei societăţi şi este primordial pentru desfăşurarea în siguranţă a afacerilor; acest respect pentru viaţă trebuie completat cu o încredere elementară în partenerul de afaceri, trăsătură, de asemenea, esenţială pentru realizarea optimă a transferului de produse, servicii şi bani. În mod similar, respectarea contractelor şi a înţelegerilor încheiate este o condiţie indispensabilă pentru o relaţie durabilă de afaceri şi pentru buna desfăşurare a tranzacţiilor curente între cele două părţi. Absenţa oricărui dintre aceste elemente face ca tranzacţiile comerciale să devină instabile, problematice, scumpe şi ineficiente.

Problema etică fundamentală în afacerile internaţionale

Dată fiind marea diversitate a obiceiurilor din lumea afacerilor internaţionale, problema principală cu care se confruntă îndeosebi marile corporaţii multinaţionale, care operează pe piaţa globală, este alegerea uneia dintre următoarele două politici alternative: 1) fie, pe de o parte, respectarea strictă a codului etic al firmei din ţara de origine oriunde ar opera în lume (punctul de vedere mai tare); 2) fie, pe de altă parte, adaptarea politicii firmei la tradiţiile şi stilul de afaceri din fiecare ţară străină unde o corporaţie multinaţională operează (punctul de vedere mai slab). Fiecare dintre aceste două strategii alternative prezintă avantaje şi dezavantaje din punct de vedere strict economic, adică având în vedere numai profiturile potenţiale ale firmei.

1) Păstrarea strictă a codului etic al corporaţiei, elaborat pe baza valorilor morale dominante în ţara de origine (valori morale mai stricte), are avantajul că menţine reputaţia firmei nepătată şi nu stârneşte obiecţii, rezerve sau critici vehemente din partea consumatorilor şi a publicului ‘de acasă’, consolidând totodată şi prestigiul firmei pe plan internaţional. Dezavantajul major al acestei politici inflexibile constă în faptul că, pe anumite pieţe naţionale, nu se poate pătrunde şi nu se pot face afaceri profitabile dacă nu se acceptă recurgerea la anumite practici discutabile sub aspect etic, dacă nu chiar de-a dreptul ilegale, din cauza unui fenomen generalizat de corupţie şi a unor mecanisme economice care favorizează concurenţa neloială mai mult decât competitivitatea.

2) Flexibilitatea coduriloretice şi adaptarea la practicile economice locale

permite corporaţiilor multinaţionale să penetreze pieţele dominate de practici dubioase şi să se menţină pe acele pieţe, cu profituri tentante. Dezavantajele imediate sunt legate de reacţiile opiniei publice din ţările de origine şi, în general, din statele care adoptă o politică dură faţă de corupţie; dezavantajele mai puţin vizibile, dar şi mai serioase pe termen lung, decurg din faptul că orice complicitate a firmelor transnaţionale cu factorii de putere corupţi din anumite ţări ale lumii încurajează şi consolidează corupţia din acele ţări, ceea ce diminuează considerabil potenţialul lor de dezvoltare solidă şi echilibrată care să le facă, în timp, nişte parteneri serioşi, cu resurse în expansiune şi cu o putere de cumpărare din ce în ce mai atractivă pentru investitorii străini de anvergură.

Teoreticienii de catedră pledează, fireşte, pentru prima strategie, recomandând o cât mai mare inflexibilitate în respectarea codurilor etice ale firmei oriunde şi-ar desfăşura activitatea. Argumentele sunt numeroase şi, măcar unele dintre ele, par să fie confirmate de rezultatele financiare pe termen mediu şi lung ale corporaţiilor cunoscute şi respectate pentru consecvenţa cu care îşi asumă responsabilităţi etice. Pe de altă, experienţa ultimelor decenii a dovedit că daunele pe care le poate suferi o firmă de talie internaţională în urma unor scandaluri financiare datorate unor flagrante încălcări ale respectabilităţii etice pot avea consecinţe extrem de nefavorabile sau chiar catastrofale. Din păcate, nu întotdeauna practicile imorale ale unor corporaţii multinaţionale sunt sancţionate şi, pe de altă parte, nu întotdeauna scrupulozitatea etică este răsplătită de rezultate financiare excelente⁶⁸.

⁶⁸ Vezi Dan Crăciun.

⁶⁹ Robert E. Frederick – pag. 281 – 292; loan Popa, Radu Filip, Management Internaţional, Editura
Economică, Bucureşti, 1999 – pag. 260 – 266.

Agenţii care operează pe piaţa mondială se confruntă cu numeroase dileme de natură etică, ori de câte ori sunt în situaţia de a-şi desfăşura activitatea în conformitate cu legislaţia dintr-o anumită ţară străină, care vine însă în conflict, mai mult sau mai puţin flagrant, atât cu legile din ţara de origine, cât şi cu setul de valori morale pe care le afirmă o corporaţie în codul său etic. În lucrările de specialitate⁶⁹, care tratează probleme referitoare la etica în afacerile internaţionale, apar, în principiu, câteva categorii de probleme (opt) ⁷⁰, care suscită interesul general şi se analizează pe larg:

mita şi corupţia;
problemele care vizează angajarea forţei de muncă şi aspectele legate de personal;
practicile de marketing şi protecţia consumatorilor;
impactul asupra economiilor şi dezvoltării ţărilor – gazdă;
efectele asupra mediului natural;
impactul cultural al operaţiilor transnaţionale;
relaţiile cu guvernele ţărilor – gazdă;
relaţiile cu ţările de origine.

Cea mai frecventă problemă pentru companiile multinaţionale o reprezintă, fără îndoială, corupţia, datorită caracterului său universal.

1) Mita şi corupţia

Definită în sens general, corupţia reprezintă abaterea de la normele morale, iar, într-un sens mai precis, termenul desemnează conduita incorectă sau ilegală a unei persoane care se află într-o poziţie de autoritate sau putere, în scopul obţinerii de câştiguri personale sub formă bănească sau sub altă formă. De regulă, în categoria actelor de corupţie sunt incluse: mita, nepotismul, escrocheria, delapidarea, utilizarea pentru scopuri personale a unor resurse ce nu aparţin individului respectiv. Corupţia înfloreşte, adesea, acolo unde există o guvernare de proastă calitate, conflicte violente sau acolo unde controlul statului şi al reglementărilor sale nu poate fi pus în practică într-un mod eficient.

În afacerile internaţionale, fenomenul corupţiei se manifestă la un nivel deosebit de îngrijorător: într-o estimare prudentă, sumele totale plătite ca mită în afacerile internaţionale se cifrează la 80 miliarde de dolari anual – aproximativ cât apreciază ONU că ar fi necesar pentru eradicarea globală a sărăciei din lumea contemporană⁷¹.

⁷⁰ Thomas Donaldson, The Ethics of International Business, Oxford University Press, 1989, pag. 30.

⁷¹ Charles Mitchell – pag. 25 – 33 (traducere: Dan Crăciun).

Mita nu este însă un aspect specific eticii în afacerile internaţionale, deoarece majoritatea ţărilor lumii se confruntă, şi pe plan naţional, cu acest tip de încălcare a normelor morale. Mita este o practică curentă în toate ţările lumii, purtând denumiri diverse, precum: na leva, în Rusia; hongbao, în China; hanagusuri sau zoushuuwai, în Japonia; ne mul, în Coreea; rishwat, în India; kitu kidogo, în Kenya; dash, în Africa de Vest; baksheesh sau arr-aam, în Orientul Mijlociu; mordida, în Mexic; diego, în Argentina; pajada, în Honduras; jeitinho, în Brazilia; Schmiergeld, în Germania; bustarella, în Italia; grease, în SUA; bribery, în Marea Britanie; mită sau bacşiş, în România⁷².

Mita şi corupţia creează un mediu de afaceri nesigur şi reprezintă o problemă cu implicaţii deosebit de costisitoare pentru multinaţionalele care nu doresc să suporte această „cheltuială suplimentară” şi care se confruntă cu alţi concurenţi multinaţionali dispuşi să o facă, pentru a câştiga contracte şi a încheia afacerile dorite.

Din punct de vedere comercial, practica de a da / a accepta mită duce la distribuirea ineficientă a produselor şi a resurselor: cumpărătorii nu primesc, în mod necesar, cele mai bune produse în schimbul preţului plătit, după cum nici vânzătorii nu primesc cel mai bun preţ. Dacă o ţară adoptă această practică a mituirii se condamnă pe ea însăşi la un nivel de trai mult inferior, iar distanţa dintre ţările care practică pe scară largă mituirea şi cele în care aceasta este destul de rar întâlnită devine din ce în ce mai mare. Lipsa de dezvoltare economică a multor ţări din Africa este pusă, adesea, tocmai pe seama unui nivel foarte ridicat al corupţiei întâlnit în această parte a lumii. Cercetările au demonstrat faptul că un nivel înalt al corupţiei, inclusiv mita, contribuie la scăderea venitului pe cap de locuitor.

În conformitate cu evaluările Băncii Mondiale, corupţia generalizată poate diminua ritmul de creştere al unei ţări cu până la 1% în comparaţie cu alte ţări situate la acelaşi nivel de dezvoltare economică şi socială, dar cu o corupţie diminuată.

Practicile imorale, îndeosebi mita şi corupţia, reprezintă costuri reale de timp, bani şi bunăstare socială, suportate nu numai de către corporaţii şi guverne, ci şi de către indivizi.

Idem – pag. 26.

Corupţia afectează negativ dezvoltarea unei ţări în mai multe modalităţi: reduce creşterea economică, alungă investitorii străini şi canalizează investiţiile, împrumuturile şi fondurile de ajutorare în aşa-numitele „white elephant projects” – proiecte absurd de grandioase, care aduc imense beneficii celor care administrează banii, dar care nu sunt de nici un folos populaţiei.

În plus, corupţia are un preţ foarte mare pentru păturile cele mai sărace, cărora le este barat accesul la bunurile şi serviciile de bază; cu siguranţă, cei săraci suferă cel mai mult din cauza corupţiei.

Câteva date relevante referitoare la costurile corupţiei sunt redate în tabelul

următor⁷³:

Activitatea coruptă	Costul economic
Funcţionarii guvernamentali acceptă bani pentru a elibera licenţe.	Costurile taxelor suportate de întreprinzători cresc cu un procent care variază între 3 – 10% peste taxele percepute oficial.
Organizaţiile mafiote, cu încuviinţarea oficialilor locali, controlează şi stabilesc preţurile pe piaţă.	Bunurile se vând la preţuri cu 15 – 20% peste preţurile normale.
Colectorii de taxe şi impozite permit declararea de venituri subevaluate în schimbul mitei.	Veniturile de la bugetul statului din impozite şi taxe se reduc cu până la 50%.
Oficialii guvernamentali comandă bunuri de utilizare industrială scumpe sau supraevaluează / suprafacturează lucrări publice, în schimbul unor „comisioane”.	Produsele şi serviciile publice astfel rezultate au preţuri cu 20% – 100% mai mari decât este necesar.

De obicei, funcţionarii guvernamentali de nivel înalt sunt cei care beneficiază de pe urma acestei practici (marea mită) şi rareori transferă beneficiile obţinute şi asupra ţărilor sau conaţionalilor lor. „Marea mită” („mita de afaceri” – „whitemail bribe”, „grand corruption”) este sancţionată penal în majoritatea ţărilor; ea se referă la distorsionarea procesului de luare a deciziilor în probleme de importanţă economică semnificativă şi implică mari sume băneşti şi diverse sisteme de canalizare a banilor şi de „acoperire” a caracterului ilegal al acţiunilor: evidenţă contabilă dublă, falsuri, sponsorizări, bonus-uri.

⁷³ F. Bradley, International Marketing Strategy, Prentice Hall (UK) Ltd., London, 1995, pag. 171, citat în Victor Danciu, Marketing Internaţional: de la tradiţional la global, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 515.

Pe lângă această mită, care se oferă funcţionarilor guvernamentali de rang superior, apare, mult mai frecvent, mica mită („mita de ungere” – „lubrication bribe”, „speed money” sau „petty corruption”), cunoscută şi sub numele de bacşiş, care se acordă funcţionarilor guvernamentali de rang inferior, dintre care se remarcă organele vamale; în principiu, acest tip de mită nu implică nici un act care să fie interzis de lege în mod expres; vizează adesea îndepărtarea unor bariere de ordin birocratic şi semnifică plata acordată unor indivizi pentru a face mai repede ceea ce deja au fost plătiţi să facă.

Pe de altă parte, în ultimul timp, a apărut în literatura de specialitate (mai ales în scrierile liberalului Murray N. Rothbard) concepţia conform căreia nu orice fel de mită este imorală la modul absolut. Astfel, există două feluri de mită: mita defensivă (oferită de agenţii economici care, altfel, riscă să fie eliminaţi în mod nedrept de pe piaţă) şi mita ofensivă (practicată de companiile care vizează înlăturarea concurenţilor şi obţinerea unor avantaje neloiale faţă de aceştia). Din punct de vedere moral, este condamnabil numai al doilea tip de mită.

Deşi pare greu de crezut, există apărători ai ideii că mita şi corupţia pot fi legitimate din punct de vedere etic, deşi sunt, cel puţin formal, ilegale.

În primul rând, la baza acestor tentative de legitimare a corupţiei stă relativismul cultural: în ţările unde mita şi corupţia sunt practici economice obişnuite, acceptate practic de toată lumea, se afirmă că ele trebuie luate ca atare şi, din respect faţă de obiceiurile locale, sunt acceptabile şi pentru investitorii străini.

Alte argumente vizează aspecte de ordin „tehnic”: corupţia reprezintă uneori singura cale prin care firmele pot ocoli nişte reglementări excesiv de dure, impozitele exagerate sau o legislaţie ineptă. Îngăduind firmelor să acţioneze în mediul unui stat spoliator, corupţia poate să nu fie în detrimentul dezvoltării, ci poate chiar să stimuleze dezvoltarea şi flexibilitatea: mita poate fi benefică deoarece îi stimulează pe funcţionarii prost plătiţi şi prost supravegheaţi de stat să accelereze eliberarea hârtiilor. Într-un cadru legal inadecvat şi ineficient, plăţile ilegale menite să evite reglementările prea numeroase şi impozitele prea mari pot contribui la scăderea costurilor pentru cei care mituiesc.

Totuşi, astfel de argumente nu sunt valabile, deoarece mita se asociază prea adesea cu cea mai proastă calitate a bunurilor şi serviciilor, fiind menită să permită celor mai puţin calificaţi să acapareze piaţa⁷⁴.

⁷⁴ Dan Crăciun.

⁷⁵ Convenţia OCDE împotriva corupţiei este principala convenţie internaţională care se ocupă de lupta
împotriva mitei şi a corupţiei în afacerile internaţionale. Fiecare ţară are anumite reglementări în ceea ce
priveşte corupţia manifestată în rândul oficialităţilor naţionale, dar respectiva Convenţie îi obligă pe semnatarii
ei să adopte o legislaţie naţională care să incrimineze penal mituirea oficialităţilor publice din străinătate. Toţi
cei 30 de membri ai Organizaţiei au semnat această convenţie, precum şi alte 4 ţări ne-membre (Argentina,
Brazilia, Bulgaria şi Chile) (vezi Charles Mitchell – pag. 155).

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) sunt considerate liderii multinaţionali în lupta împotriva corupţiei⁷⁵.

Pentru a lupta împotriva acestei practici, general recunoscute ca fiind imorală, s-a constituit o organizaţie non-guvernamentală intitulată Transparency International, având sediul la Berlin (Germania) şi birouri în peste 77 de ţări şi reprezentând „o coaliţie împotriva corupţiei în tranzacţiile de afaceri internaţionale”. Această coaliţie denunţă cazurile de mituire care apar în ţări din toată lumea şi militează pentru aprobarea de legi împotriva mitei; a atras atenţia opiniei publice şi a organelor răspunzătoare de această problemă, astfel încât să contribuie la aprobarea legilor care să interzică mita, de orice fel, atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional⁷⁶.

Începând cu anul 1995, Transparency International dă publicităţii anual un indice al corupţiei în fiecare ţară analizată (Corruption Perception Index); metodologia de calcul a acestui indice se bazează pe o serie de anchete specifice fiecărei ţări, iar valoarea compozită pe care o poate obţine în final variază între 10 – „foarte curat” şi 0 – „puternic corupt”. Din nefericire, România nu a obţinut în nici un an o valoare mai mare de 4, valorile medii înregistrate de aceasta variind între 2,5 – 3,5. În general, regula arată că unele dintre cele mai bogate ţări ale lumii – Finlanda, Danemarca, Noua Zeelandă, Canada, Islanda, Singapore şi Suedia – înregistrează constant peste 9 puncte din cele 10 posibile în ceea ce priveşte integritatea funcţionarilor lor guvernamentali, ceea ce indică nivele foarte scăzute ale corupţiei în acele ţări. Ţările cu 2 sau mai puţine puncte sunt cele mai sărace ţări ale lumii: Angola, Azerbaijan, Kenya, Indonezia, Madagascar, Nigeria, Paraguay şi Bangladesh.

Charles Mitchell – pag. 178.

Totuşi, Indicele corupţiei vizează doar nivelul corupţiei din interiorul unei ţări şi nu ţine cont de plăţile ilegale ale exportatorilor către oficialităţile străine. Un nou indice, Indicele plătitorilor de mită (Bribe Payers Index), bazat pe interviurile susţinute de Gallup International şi publicate pentru prima dată în 1999, clasifică marii exportatori ai lumii către ţările în curs de dezvoltare în funcţie de înclinaţia lor de a plăti sau nu mită funcţionarilor străini.

2) Problemele care vizează angajarea forţei de muncă şi aspectele
legate de personal

Cele mai sensibile probleme de personal cu care se confruntă corporaţiile
multinaţionale sunt următoarele⁷⁷:

a) Salarizarea angajaţilor locali care lucrează pentru multinaţionale în ţări cu nivele de dezvoltare sensibil inferioare în comparaţie cu ţările de origine este frecvent mai scăzută decât cea a angajaţilor din ţările mamă. Astfel, se impută investitorilor străini faptul că exploatează forţa de muncă din ţările slab dezvoltate, plătind de câteva ori mai ieftin aceeaşi muncă pe care o prestează salariaţii cu calificări similare din ţările de origine. Pe de altă parte, aceştia din urmă sunt dezavantajaţi de faptul că, prin mutarea investiţiilor şi a unităţilor de producţie în Lumea a Treia, creşte şomajul din ţările dezvoltate. Pe scurt: corporaţiile transnaţionale sunt vehement acuzate pentru că adoptă politici egoiste; urmărind maximizarea profiturilor, ele încalcă acel ipotetic contract social cu diferitele categorii de stakeholders, aducând prejudicii deopotrivă salariaţilor din ţările de origine -care pierd locuri de muncă şi a căror presiune sindicală scade în intensitate, o dată ce patronatul poate ameninţa cu transferul investiţiilor în alte ţări – şi angajaţilor din Lumea a Treia – care sunt puşi să presteze munci echivalente celor din statele dezvoltate, fiind însă plătiţi mult mai prost.

Dan Crăciun, Curs de Etică în Afacerile Economice Internaţionale, R.E.I., 2004.

Societăţile multinaţionale au adus numeroase contraargumente la criticile care li se impută. În primul rând, alternativa pentru salariaţii din ţările slab dezvoltate este a fi prost plătiţi (comparativ cu angajaţii din lumea bogată) sau a nu fi plătiţi de loc, atât timp cât, de multe ori, principalul punct de interes pentru investitorii străini sunt tocmai costurile mai scăzute ale forţei de muncă. Se mai susţine apoi, de multe ori pe bună dreptate, că salariile oferite de unele corporaţii multinaţionale sunt oricum sensibil mai mari decât media din ţările sărace în care operează aceste corporaţii. În plus, mediul de muncă pe care îl oferă multinaţionalele este mai corect, mai civilizat şi anumite principii de recrutare şi promovare a forţei de muncă sunt treptat implantate în ţările din Lumea a Treia, disipând astfel modele mai evoluate de tratament al forţei de muncă de către patronat. Pe de altă parte, salariaţii bine plătiţi din ţările avansate sunt invitaţi să accepte legile pieţei şi ale competitivităţii;

menţinerea salariilor lor ridicate nu este un privilegiu absolut, necorelat cu eficienţa, productivitatea şi rentabilitatea: dacă locurile lor de muncă ar fi menţinute cu orice preţ, ca şi nivelul foarte ridicat al salariilor, concurenţa ar profita şi ar invada ţările sărace, unde ar realiza produse şi servicii similare calitativ, dar mult mai ieftine, ceea ce le-ar permite să cucerească piaţa, ruinând, până la urmă, pe cei care nu s-ar adapta; sfârşitul ar fi şi mai tragic: faliment, şomaj, fonduri bugetare mai reduse pentru programele de asistenţă socială, resurse interne de investiţii mai puţine etc. Într-un cuvânt, în scurt timp o politică „socială” a corporaţiilor multinaţionale s-ar solda cu consecinţe extrem de negative pentru toată lumea.

Managementul filialelor din alte ţări ale corporaţiilor multinaţionale pune, la rândul său, destule probleme etice. În general, marile firme preferă să acorde un credit scăzut managerilor locali, implantând la conducerea filialelor manageri din ţările de origine; în unele cazuri, aceştia nu cunosc suficient de bine tradiţiile şi problemele locale şi nu sunt destul de flexibili faţă de doleanţele şi dificultăţile partenerilor şi angajaţilor din ţările unde sunt implantaţi. Acesta este motivul principal pentru care, în ultimii ani, corporaţiile multinaţionale au adoptat o politică de aclimatizare managerială, promovând din ce în ce mai activ lideri locali, formaţi şi pregătiţi profesional în Occident, unde îşi pot însuşi metodele şi tehnicile managementului modern.
Discriminarea sexuală este o problemă delicată, de care firmele investitoare nu se fac propriu-zis vinovate, întrucât nu managerii lor sunt aceia care o impun, ci tradiţiile şi credinţele religioase locale. Ceea ce se impută corporaţiilor multinaţionale de către opinia publică din ţările de origine este neimplicarea mai hotărâtă într-o politică activă, agresivă chiar, de eliminare a discriminării femeilor în ţările din Lumea a Treia, unde ea reprezintă o practică greu de combătut. Alte critici, mai virulente şi mai întemeiate, se referă la faptul că, în unele ţări sărace, unde religia nu împiedică participarea femeilor la viaţa economică (cum ar fi America Latină, de exemplu), discriminarea sexuală ia altă formă şi anume angajarea cu precădere a femeilor, deoarece salarizarea lor este mult mai scăzută decât cea a bărbaţilor.
d) Angajarea şi exploatarea minorilor în procesul muncii constituie, neîndoielnic,
aspectul cel mai des incriminat şi categoric în sine blamabil în ceea ce priveşte problemele
de personal ale corporaţiilor multinaţionale. Această problemă a reprezentat tema centrală
a grupurilor de presiune ale consumatorilor din S.U.A., de când s-a făcut public faptul că
multe companii multinaţionale americane exploatează copiii din ţările subdezvoltate sau în
curs de dezvoltare din Asia, America Latină sau Africa. Grupurile de consumatori exercită
presiuni asupra companiilor sau distribuitorilor americani, astfel încât aceştia să nu
contracteze furnizori care folosesc copii cu vârste sub 14 ani. Majoritatea ţărilor lumii au
legi care interzic această practică şi, cu toate acestea, legea nu este întotdeauna
respectată, deoarece companiile multinaţionale profită de pe urma copiilor provenind din
familii foarte sărace, cărora le acordă nişte salarii de mizerie.

Problema etică care apare aici este a determina dacă această exploatare a copiilor este sau nu imorală în culturile în care a fost practicată de-a lungul timpului şi în care este, încă, destul de frecventă. În ţările respective nu există şcoli pentru aceşti copii, iar veniturile suplimentare pe care ei le câştigă ajută la subzistenţa familiei din care fac parte; câteodată, având în vedere faptul că, dacă nu îşi găsesc un loc onorabil de muncă, aceşti copii ajung pe stradă să cerşească sau să se prostitueze, a le oferi un loc de muncă reprezintă răul cel mai mic dintre două rele⁷⁸. Totuşi, majoritatea consumatorilor din Occident nu au acceptat acest argument şi nici o companie multinaţională nu l-a susţinut public. Astfel, multinaţionalele care îşi desfăşoară activitatea în ţările din lumea a treia şi-au pus adesea întrebarea ce ar trebui să facă şi cât ar trebui să investească pentru a descoperi dacă furnizorii lor încalcă legile referitoare la această practică.

⁷⁸ Este însă cert faptul că educaţia, sănătatea şi dezvoltarea psiho-somatică a copiilor care lucrează de la vârste destul de fragede au grav de suferit, iar viitorul lor este unul foarte sumbru. Scoţând un număr apreciabil de copii din circuitul educaţional, calificarea forţei de muncă din ţările sărace ale lumii (cum ar fi Bangladesh, Pakistan, Honduras) stagnează la un nivel foarte scăzut, cu urmări pe termen lung în ceea ce priveşte perspectivele de dezvoltare şi modernizare ale acestor ţări (Dan Crăciun).

e) Măsurile de protecţie a salariaţilor constituie o altă problemă pentru companiile
de talie internaţională în ceea ce priveşte imaginea lor publică în ţările de origine şi mai
puţin în ţările slab dezvoltate în care operează, deşi muncitorii de acolo sunt cei care au
realmente de suferit. În ţările în curs de dezvoltare sau aflate în tranziţie la economia de
piaţă, legislaţia muncii este slab dezvoltată, astfel încât standardele de protecţie a
personalului la locul de muncă sunt foarte joase în comparaţie cu cele din ţările dezvoltate. De aceea, corporaţiile multinaţionale, la filialele lor din Lumea a Treia, iau măsuri de protecţie mult mai puţin riguroase decât în ţările lor de origine, iar efectul îl reprezintă numeroasele accidente, soldate cu victime sau mutilări grave ale muncitorilor la locul de muncă.

Companiile multinaţionale nu resping necesitatea unei protecţii sporite a muncii în ţările slab dezvoltate, dar invocă un argument de rentabilitate şi unul de competitivitate pentru a-şi justifica actualele practici: dacă ar cheltui atât cât trebuie pentru siguranţa salariaţilor, costurile de producţie ar creşte considerabil – iar dacă firmele concurente nu procedează la fel, companiile responsabile riscă să iasă de pe piaţă, ceea ce ar genera aceeaşi dilemă dramatică pentru muncitorii din ţările în curs de dezvoltare: riscuri şi salarii sau nici riscuri, nici salarii. Tot ceea ce se poate urmări cu bună credinţă este un compromis între cele două exigenţe – cea economică şi cea morală.

3) Problema drepturilor omului

Se poate defini la trei nivele:

la primul nivel, se au în vedere relaţiile directe ale corporaţiilor multinaţionale cu angajaţii, furnizorii, clienţii şi comunitatea locală; recunoaşterea internaţională a drepturilor omului cere ca nimeni (nici o companie şi nici un guvern) şi nimic să nu încalce drepturile individuale şi colective ale celorlalţi: se interzice practicarea sclaviei, contractarea copiilor ca forţă de muncă şi exploatarea ordinară a oamenilor (de exemplu, când nu li se plăteşte un salariu care să le permită să trăiască la limita decenţei).
al doilea nivel, imediat următor, interzice companiilor multinaţionale să colaboreze cu furnizori sau cu terţi care încalcă, în mod evident şi repetat, drepturile oamenilor.
al treilea nivel, consideră drept culpabile companiile multinaţionale care îşi desfăşoară activitatea într-o ţară al cărei guvern este vinovat de încălcarea repetată a drepturilor fundamentale ale oamenilor.

Cel mai celebru exemplu care se poate oferi în legătură cu acest al treilea nivel se referă la Africa de Sud, în perioada apartheid-ului. Multe grupuri americane – organizaţii religioase, universităţi, grupuri de studenţi, cetăţeni şi alţii – au protestat împotriva apartheid-ului şi au exercitat presiuni asupra companiilor americane stabilite în Africa de Sud pentru a se retrage din această ţară. Anumite companii au afirmat că puteau face mai mult pentru anularea apartheid-ului dacă rămâneau în ţară, în loc să părăsească Africa de Sud. Leon Sullivan, membru al Consiliului de Administraţie al General Motors Corporation, a propus un ansamblu de principii conform cărora companiile americane ignorau legile apartheid-ului şi, în acest fel, nu încălcau, în mod direct, nici drepturile angajaţilor şi nici drepturile altor entităţi. Leon Sullivan considera că, în acest fel, vor face presiuni asupra guvernului sud-african, pentru ca acesta să revoce apartheid-ul; Sullivan a propus o perioadă de probă de 10 ani, timp în care spera ca aceste principii să reuşească să doboare regimul de apartheid din Africa de Sud. În 1987, după expirarea termenului propus, apartheid-ul era încă în vigoare; de aceea, în semn de protest, multe companii au părăsit Africa de Sud, printre care şi General Motors, General Electric, Xerox, IBM, Coca-Cola, Exxon şi Procter&Gamble. Alte companii au preferat să rămână, considerând că puteau fi mai utile societăţii dacă rămâneau, decât dacă făceau dezinvestiţii şi părăseau ţara. În 1994, apartheid-ul s-a încheiat, în mod oficial, şi încă nu se cunoaşte cu certitudine care companii au contribuit mai mult la înlăturarea acestui regim imoral: cele care s-au retras din ţară sau cele care au rămas în ţară. Totuşi, mulţi critici din domeniu afirmă cu convingere că multinaţionalele nu trebuie să-şi continue operaţiunile în ţările care încalcă drepturile cetăţenilor în mod flagrant⁷⁹.

4) Practicile de marketing şi protecţia consumatorilor

⁷⁹ Exemplul a fost preluat din Robert E. Frederick – pag. 289.

Reprezintă un subiect care a trecut într-o perioadă de două – trei decenii de la discuţii academice la receptare publică şi, apoi, la legiferare. Unul dintre principalii factori care au dus la impunerea acestei problematici printre priorităţile guvernelor şi marilor companii l-a reprezentat trecerea de la economia de penurie („piaţa producătorului”) la economia de abundenţă („piaţa consumatorului”), ceea ce implică dezvoltarea puternică a strategiilor de atragere şi menţinere a clientelei (marketing agresiv). Pentru formarea conştiinţei civice a consumatorilor s-au constituit şi au început să activeze numeroase asociaţii care aveau drept obiectiv promovarea unor drepturi specifice şi dezbaterea publică a unor probleme de natură a periclita viaţa societăţii (cum ar fi drogurile, tutunul sau alcoolul). În anii ’90, cerinţele protecţiei consumatorilor au devenit acute pentru forurile decizionale la nivel statal, ceea ce a dus la promulgarea unor legi şi crearea unor instituţii specifice.

Una dintre problemele majore care preocupă ţările occidentale este pirateria în domeniul proprietăţii intelectuale şi proliferarea comercializării de produse contrafăcute de către unele firme; principalele localizări ale acestora sunt în Orient (Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu), dar şi în Sud (Africa de Nord şi America de Sud), iar, mai nou, în ţările aflate în tranziţie la economia de piaţă. La solicitarea mediului internaţional, reacţia autorităţilor a fost de a introduce sau de a întări legile privind proprietatea intelectuală.

Un alt aspect deosebit de important îl reprezintă şi publicitatea. Prin intermediul publicităţii, consumatorul este informat referitor la oferta existentă pe piaţă şi i se asigură o mai mare libertate de alegere, iar ofertantul poate manifesta o atitudine activă pe piaţă, pentru a face faţă concurenţei. Astfel percepută, publicitatea pare a fi o activitate „sănătoasă” din punct de vedere moral, atâta timp cât nu vizează obiective menite să inducă consumatorii în eroare sau să înlăture concurenţa prin practici neloiale. Pe de altă parte, mai ales în ultimii ani, când lupta pentru supremaţie între marile firme a devenit din ce în ce mai acerbă, creşterea rolului reclamei în activitatea firmei şi perfecţionarea tehnicilor şi instrumentelor promoţionale au adus în discuţie posibilitatea ca efectul reclamei asupra cumpărătorilor să se transforme din „influenţă normală” în manipulare.

Pentru ca o reclamă comercială să fie corectă din punct de vedere moral (conform standardelor impuse de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris) trebuie să îndeplinească câteva principii: decenţă (să nu lezeze bunele moravuri); loialitate (să nu speculeze încrederea, ignoranţa sau superstiţiile consumatorilor); veridicitate (să fie făcută fără neglijenţe, omisiuni, ambiguităţi sau exagerări); originalitate (să fie creaţia celui care face reclama, imitaţia nefiind admisă); nedenigrare (să nu lezeze valorile culturale ale destinatarului şi să nu submineze reputaţia unei mărci concurente); exactitate (să respecte denumirea produsului, a firmei sau a mărcii); identificare (să poată fi recunoscută ca publicitate).

Unul dintre domeniile de conflict între normele etice ale unei culturi şi acţiunea promoţională aservită profitului financiar este cel al produselor cu diferite grade de nocivitate pentru cumpărători, cum este cazul tutunului sau al băuturilor alcoolice. Sub presiunea opiniei publice şi a guvernelor, marile corporaţii din aceste sectoare, îndeosebi societăţile multinaţionale, au fost nevoite să se conformeze unor exigenţe stricte în efectuarea reclamei (precizarea caracterului periculos al uzului sau abuzului în consum) şi să plătească sume importante ca despăgubiri în diferite procese. Date fiind aceste condiţii, respectivele societăţi multinaţionale – aparţinând majoritar ţărilor puternic dezvoltate ale lumii – şi-au îndreptat atenţia şi şi-au consolidat poziţia pe piaţa ţărilor lumii a treia şi a celor în tranziţie, care din ignoranţă sau din sărăcie rămân, încă, receptive la astfel de reclame.

Dată fiind puterea de cumpărare redusă a populaţiei din ţările în curs de dezvoltare, dar şi legislaţia laxă de protecţie a consumatorului (nici aceasta aplicată riguros din cauza incompetenţei şi a corupţiei funcţionarilor publici), firmele multinaţionale oferă pe pieţele din aceste ţări produse şi servicii de calitate inferioară, inacceptabile în statele cele mai avansate. În unele cazuri, siguranţa consumatorilor nu este pusă în pericol, dar se oferă bunuri uzate moral şi cu garanţii minime sau inexistente, ceea ce se justifică de cele mai multe ori cu următorul argument: dacă nu îşi pot permite să achiziţioneze bunuri şi servicii de cea mai bună calitate, consumatorii din ţările sărace sunt oricum în câştig dacă îşi pot procura mărfuri mai puţin performante, însă la nivelul puterii lor de cumpărare – fie că este vorba de automobile, electrocasnice, computere, îmbrăcăminte etc.⁸⁰.

Probleme mai serioase ridică însă acele bunuri şi servicii care pot pune în pericol viaţa şi sănătatea consumatorilor din ţările sărace. În unele cazuri este vorba de produse, precum medicamentele, care au fost retrase de pe pieţele din ţările avansate, datorită unor efecte dăunătoare, dar care se fabrică şi se vând în continuare pe pieţele din Lumea a Treia. Nici în astfel de situaţii argumentele pro nu lipsesc – de multe ori guvernele din ţările sărace fiind acelea care solicită insistent achiziţionarea medicamentelor respective, deoarece sunt relativ ieftine şi produc, în ţările respective, beneficii considerabil mai mari decât daune. În alte cazuri, este vorba de un marketing şi de un advertising foarte deficitar (este clasic cazul firmei elveţiene Nestle)⁸¹.

5) Efectele asupra mediului natural

⁸⁰ Dan Crăciun.

⁸¹ Idem.

Problemele de ordin ecologic, care nu prezentau aproape nici un interes în perioada „titanică” a industrializării, au devenit în prezent un subiect major pe agenda internaţională;

în circumstanţele actuale, protecţia mediului nu este numai o problemă de ordin tehnic, ci şi o sarcină morală majoră. Cauzele distrugerilor ecologice sunt aceleaşi ca şi în cazul protecţiei insuficiente a salariaţilor la locul de muncă: legislaţia foarte permisivă, gradul scăzut de competenţă tehnologică şi de conştientizare a pericolelor la care se expune populaţia locală, costurile ridicate ale tehnologiilor nepoluante etc.

Unul dintre cei mai activi actori pe plan internaţional care militează pentru protecţia mediului înconjurător este Uniunea Europeană, ajunsă în prezent la cel de-al şaselea program destinat protejării mediului înconjurător din ţările membre şi statele candidate la aderare, intitulat sugestiv: „Mediul înconjurător 2010: viitorul se află în mâinile noastre”, care vizează perioada cuprinsă între 2001 şi 2010⁸².

Problema protejării mediului înconjurător are un caracter transfrontalier, deoarece poluarea sau daunele aduse mediului înconjurător într-o anumită ţară pot afecta negativ calitatea vieţii din altă parte a lumii. De aceea, pentru etica în afacerile economice internaţionale, protejarea mediului înconjurător a devenit o problemă extrem de sensibilă, cu atât mai mult cu cât, în ultimele decenii, s-au înregistrat câteva cazuri grave de poluare a mediului, cu efecte dezastruoase asupra vieţii oamenilor. Eşuarea petrolierului Valdez, al companiei Exxon, sau explozia de la Cernobîl sunt doar câteva dintre evenimentele foarte grave de poluare a mediului.

www.europa.eu.int.

Unul dintre cele mai celebre cazuri cu implicaţii ecologice şi morale a fost cel din Bhopal, India. La 3 decembrie 1984, circa 2000 de persoane au murit şi 200.000 au fost afectate când, dintr-un accident, 45 de tone de gaz toxic, utilizat la fabricarea unui pesticid, s-au răspândit în atmosferă, la o uzină a firmei americane Union Carbide Company din Bhopal, India. După accident, reprezentanţii firmei Union Carbide au negat ferm orice responsabilitate legată de producerea tragediei, prezentând argumente: deşi uzina din Bhopal era deţinută în proporţie de 50,9% de firma americană, aceasta nu era în măsură să exercite un control eficient asupra uzinei, iar, la insistenţele guvernului ţării gazdă, tot personalul managerial şi tehnic era compus din indieni; sistemele automate de asigurare a securităţii au fost înlocuite de uzină cu sisteme manuale, sau au fost scoase din funcţiune. Totuşi, preşedintele firmei americane a admis faptul că Union Carbide rămâne răspunzătoare din punct de vedere moral şi a propus ca firma să plătească victimelor o compensaţie financiară.

Un alt caz celebru de poluare a mediului este cel al petrolierului Valdez: Pe data de 25 martie 1989, superpetrolierul american Exxon Valdez s-a lovit de o stâncă şi a deversat 300.000 de barili de petrol în Golful Alaska. Pe data de 1 aprilie, Exxon l-a concediat pe căpitanul petrolierului pentru conducere în stare de ebrietate. Managementul companiei Exxon şi-a asumat răspunderea, în faţa Senatului, pentru daunele produse. Senatul a evaluat curăţirea zonei la o sumă cuprinsă între 100 şi 200 milioane dolari. În urma acestui dezastru ecologic, grupurile de ecologişti s-au reunit cu investitorii instituţionali pentru a determina diverse modalităţi de prevenire a asemenea accidente⁸³.

Reacţia şi presiunea opiniei publice internaţionale au fost suficient de puternice pentru a forţa corporaţiile transnaţionale să accepte că au obligaţia de a lua măsuri radicale de protecţie ecologică şi în ţările unde legislaţia locală nu impune standarde foarte ridicate -atât prin suportarea unor costuri mai mari pe care le presupun tehnologiile nepoluante, cât şi prin avertizarea şi pregătirea mult mai serioasă a personalului şi a populaţiei din ţările Lumii a Treia în care operează. În faţa acestui gen de probleme, competitorii (în marea lor majoritate) au convenit tacit să procedeze cu toţii mai responsabil faţă de pericolele ecologice, deoarece opinia publică din ţările lor de origine manifestă o atitudine extrem de ostilă faţă de companiile cu o reputaţie dubioasă în ceea ce priveşte politica de protecţie a mediului⁸⁴.

⁸³ Exemplu preluat din Francis P. McHugh – pag. 50.

⁸⁴ Idem.

Alte probleme de ordin etic ce apar în cadrul afacerilor internaţionale vizează aspecte precum: dezvoltarea echitabilă a tuturor ţărilor, distrugerea pădurilor tropicale, poluarea ţărilor în curs de dezvoltare de către ţările puternic industrializate, proliferarea afacerilor „verzi” (ecologice). Principalele probleme au rămas, în majoritatea lor, fără răspuns, iar corporaţiile multinaţionale trebuie să-şi asume un rol important, alături de guvernele ţărilor respective, în ceea ce priveşte soluţionarea acestor aspecte la nivel mondial.

Etica în afaceri şi influenţa societăţilor multinaţionale asupra mediului economic internaţional

Societăţile multinaţionale reprezintă principalii actori ai mediului de afaceri internaţional, fiind considerate, după unii autori, principalul centru de putere economică a lumii. Desemnate, la o extremă, drept promotori ai bunăstării la scară globală şi, la cealaltă extremă, drept mecanisme ale exploatării capitaliste, societăţile multinaţionale au nu numai interese, ci şi responsabilităţi la scară mondială. Obligaţiile sau responsabilităţile corporaţiilor transnaţionale se referă la promovarea creşterii economice generale şi a progresului social şi vizează menţinerea şi promovarea standardelor şi normelor de comportament etic.

Pe măsură ce marile corporaţii ale lumii îşi extind operaţiile peste graniţele naţionale şi tind către o piaţă globală, activităţile lor nu mai pot fi monitorizate şi reglementate de către statele naţionale. În prezent, cea mai mare parte a guvernelor naţionale deţin o putere limitată asupra actorilor privaţi ce acţionează la scară globală şi nu au capacitatea de a impune acestor companii respectarea standardelor legale şi etice sau de a obţine confirmarea faptului că marile societăţi transnaţionale vor consolida sau, cel puţin, nu vor încălca valori precum egalitatea oportunităţilor, dreptatea socială, drepturile omului sau protecţia mediului. Companiile multinaţionale puternice, aşa cum sunt Shell sau IBM, au forţa economică, politică şi socială necesară de a convinge guvernele locale de a juca după regulile impuse de ele, sau de a nu juca deloc⁸⁵.

⁸⁵ Susan C. Schneider, Jean – Louis Barsoux, Managing Across Cultures, Financial Times, Prentice Hall, London, 1997, pag. 254.

Există numeroase cazuri în care aceste companii, deosebit de puternice în plan internaţional, sunt acuzate că exploatează ţările mai puţin dezvoltate ale lumii (este elocvent exemplul multinaţionalelor americane, printre care şi Nike, care utilizează mână de lucru ieftină din ţări subdezvoltate), transferă industriile poluante, care nu îndeplinesc standardele ridicate de protejare a mediului din ţările dezvoltate, şi le implementează în părţi ale lumii mai sărace şi mai puţin avansate – care acceptă un nivel ridicat de poluare, în schimbul oferirii unor locuri de muncă pentru populaţiile lor (este binecunoscut cazul companiei americane Union Carbide Company care a produs un dezastru, în termeni ecologici şi umani, prin transferul fabricilor sale în Bhopal, India) sau folosesc practici de marketing agresiv, în mare parte necorespunzătoare cu acele ţări ale lumii în care doresc să-şi promoveze produsul (aici merită menţionată compania Nestle).

Astfel, începând cu 1970, firma elveţiană Nestle, producătoarea unei game foarte variate de produse alimentare, a fost supusă boicoturilor din partea Sinodului General al Bisericii Anglicane şi a altor grupuri de acţiune socială, în semn de protest la adresa comercializării de către firmă a laptelui praf pentru copii, în ţările Lumii a Treia. Firma a fost acuzată de comportament „lipsit de etică şi de morală” pentru faptul că în reclamele sale a folosit mesaje care încurajau mamele din ţările respective să renunţe la alăptarea sugarilor şi să folosească laptele praf preparat şi comercializat de către firmă. Urmând exemplul occidental şi fără a beneficia de o educaţie corespunzătoare, mamele au adoptat pentru copiii lor alimentaţia cu lapte praf însă, din cauza sărăciei excesive, au diluat produsul cu apă până când acesta şi-a pierdut calităţile nutritive (s-au înregistrat chiar anumite cazuri în care mamele foloseau sticlele goale în care fusese laptele praf Nestle şi pe care le umpleau cu apă, considerând că îşi păstrau proprietăţile nutritive). Rezultatul a fost o creştere a mortalităţii infantile, iar firma şi-a atras dezaprobarea opiniei publice. Deşi Nestle a câştigat procesele intentate, demonstrând că a respectat normele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, firma a continuat să fie în atenţia instituţiilor şi organizaţiilor menţionate anterior, precum şi a publicului larg⁸⁶. Astfel, Nestle a trebuit să plătească importante daune financiare, dar nu acestea au reprezentat paguba cea mai mare; deoarece a adoptat o atitudine arogantă, pledând pentru o totală exonerare de orice prejudicii, neasumându-şi erorile comise, firma elveţiană a suferit o grea lovitură de imagine, scandalizând opinia publică din ţările dezvoltate, ceea ce s-a soldat cu scăderi vertiginoase ale vânzărilor în întreaga lume.

⁸⁶ Dumitru Zaiţ, Management intercultural: Valorizarea diferenţelor culturale, Editura Economică, Bucureşti, 2002,pag.305.

Câteva dintre criticile cele mai frecvente care se aduc corporaţiilor care activează pe plan multinaţional sunt următoarele:

Corporaţiile multinaţionale acţionează imoral în ţările mai puţin dezvoltate prin exploatarea muncitorilor (a mâinii de lucru ieftine) şi a resurselor naturale şi prin obţinerea unor profituri exorbitante.
Aceste companii de mari dimensiuni îşi transferă industriile dăunătoare şi poluante în ţări în curs de dezvoltare (care din lipsă de reglementări bine puse la punct în domeniu sau din sărăcie şi ignoranţă acceptă aceste industrii sau chiar le oferă anumite facilităţi pentru a-şi implementa unităţile de producţie pe teritoriul lor).
Corporaţiile multinaţionale beneficiază de anumite avantaje neloiale faţă de concurenţii lor din ţările gazdă, în momentul în care îşi desfăşoară activitatea în ţările în curs de dezvoltare.
Corporaţiile multinaţionale reprezintă principala cauză a sărăcirii ţărilor în curs de dezvoltare (mai ales din punct de vedere cultural) şi a tulburărilor sociale din aceste ţări (se accentuează diferenţele dintre veniturilor locuitorilor ţărilor în curs de dezvoltare: cei care sunt angajaţi ai companiilor multinaţionale câştigă mult peste venitul mediu din ţara respectivă, chiar dacă societăţile multinaţionale îi plătesc cu sume de bani aflate mult sub salariile din ţările de origine)⁸⁷.

La rândul lor, companiile multinaţionale au încercat să contracareze acuzaţiile care li se aduceau şi să-şi apere poziţia; au existat, însă, şi cazuri în care au recunoscut legitimitatea acestor atacuri şi au încercat să-şi modifice practicile⁸⁸.

⁸⁷ Richard T. DeGeorge, Business Ethics, Third Edition, Macmillan Publishing Company, New York, USA,
1990,pag. 401 – 416.

⁸⁸ Robert E. Frederick – pag. 282.

Totodată, firmele care acţionează pe plan internaţional trebuie să adopte o anumită poziţie în legătură cu problemele de natură socială sau etică, care vizează aspecte precum: preocupările ecologice, protecţia consumatorilor, combaterea actelor de corupţie sau altele, ţinând seama de impactul social pe care acţiunile lor le pot avea. Compania fiind prinsă într-un sistem global de interdependenţe, deciziile sale au un impact, direct sau indirect, asupra ansamblului societăţii şi se resimt, implicit sau imediat, la nivelul tuturor participanţilor la schimburile mondiale; ca atare, performanţele firmei nu mai pot fi judecate în termenii stricţi ai analizei cost – profit, ci depind tot mai mult de imaginea globală a acesteia, de măsura în care ea răspunde noilor exigenţe ale dezvoltării economico-sociale, care includ şi dimensiunea morală⁸⁹.

La nivel internaţional s-a răspândit concepţia conform căreia numai atunci când companiile deţin o poziţie dominantă pe piaţă îşi pot permite să ţină cont de consideraţii non-profit. Dacă o companie lider de piaţă (pe un anumit segment sau pentru un anumit produs) adoptă un anumit standard etic, este foarte probabil ca şi concurenţii săi să procedeze în acelaşi fel; astfel, apare un stimulent adiţional pentru monitorizarea comportamentului marilor companii lideri de piaţă⁹⁰.

O problemă adesea evidenţiată în legătură cu societăţile transnaţionale o reprezintă relativismul moral: deşi în ţările lor de origine – în general, ţări supra-dezvoltate -companiile americane, japoneze, germane sau britanice nu mituiesc, nu exploatează minorii în procesul muncii sau nu practică discriminarea rasială (considerându-le aspecte profund imorale), în ţările gazdă în care aceste practici sunt frecvente, nefiind interzise (ţările mai puţin dezvoltate), societăţile multinaţionale mai sus enumerate consideră că este firesc şi deloc imoral din partea lor să recurgă la asemenea metode. Un astfel de comportament din partea marilor corporaţii este combătut, din ce în ce mai des, atât de specialiştii în domeniu, cât şi de opinia publică (multinaţionalele au obligaţia să fie şi în exterior la fel de morale ca pe piaţa internă), cu atât mai mult cu cât există anumite valori universale care le transced pe cele locale.

⁸⁹ Adaptare din Ioan Popa, Radu Filip – pag. 258 – 259, 275.

⁹⁰ Vezi Report on the World Social Situation – 2001 – pag. 290.

Datorită faptului că, în general, legile naţionale se exercită doar pe teritoriul asupra căruia respectivul guvern are putere de jurisdicţie, în multe cazuri, companiile naţionale acţionează libere de orice restricţii legale când îşi desfăşoară activitatea economică între mai multe ţări; de asemenea, corporaţiile multinaţionale profită şi de faptul că, în câteva părţi ale Globului, unele legi sunt mai permisive pentru un anumit tip de activităţi, pe care le transferă în acea zonă, pentru a beneficia de facilităţile oferite de mediul de afaceri internaţional. Problema moralităţii unor astfel de practici este foarte controversată la nivel mondial, iar soluţia ar fi înfiinţarea unui organism internaţional care să reglementeze imparţial toate aspectele privind dreptatea internaţională şi redistribuirea bunăstării.

Când multinaţionalele dintr-o ţară dezvoltată (de regulă, SUA) îşi desfăşoară activitatea într-o ţară cu un nivel de industrializare asemănător, de obicei, legile ţării gazdă sunt suficiente pentru prevenirea oricărui tip de exploatare flagrantă a respectivei ţări sau a locuitorilor ei; pe de altă parte, acest lucru nu se întâmplă în ţările mai puţin dezvoltate, care adesea au indici ai şomajului foarte ridicaţi, standarde de viaţă foarte scăzute, salariile care se plătesc nu sunt suficiente pentru o existenţă la limita decenţei, iar legile care controlează activitatea economică şi protejează angajaţii, consumatorii şi publicul larg sunt complet neadecvate. Pe de altă parte, când standardele ţării gazdă (referitoare la poluare, discriminare sau salarii) sunt mai scăzute decât cele ale ţării de origine a companiei, nu trebuie implementate întotdeauna standardele mai ridicate, deoarece nu s-ar mai respecta tradiţiile culturale ale ţării gazdă sau nivelul său de dezvoltare economică (de obicei, mai scăzut decât cel al ţării de origine); cu toate acestea, integritatea culturală sau nivelul de dezvoltare economică al unei ţări nu trebuie să devină nişte simple paravane în spatele cărora să se ascundă comportamentul imoral al marilor companii.

Venind în încununarea eforturilor din practica şi literatura de specialitate, care doreau să găsească răspunsul optim la dilema de mai sus, Thomas Donaldson a încercat să pună bazele unui algoritm care să faciliteze luarea unor decizii etice de către societăţile multinaţionale aparţinând unor ţări dezvoltate (ţări de origine), dar funcţionând în ţări mai puţin dezvoltate (ţări gazdă).

Algoritmul evidenţiază în ce măsură o decizie trebuie să fie conformă cu standardele etice mai ridicate ale ţării de origine sau cu standardele mai puţin stricte ale ţării gazdă, ţară ce este dispusă să ofere condiţii avantajoase investitorilor străini; algoritmul se bazează pe stabilirea anumitor condiţii ideale care, o dată îndeplinite, justifică acceptarea unei practici de afaceri mai puţin morale decât cea a ţării de origine.

Astfel, autorul delimitează în cadrul acestui algoritm două tipuri de situaţii care pot genera conflicte de ordin etic:

conflictele generate de diferenţele de dezvoltare economică dintre ţara de origine şi ţara gazdă⁹¹: o practică oarecare a unei societăţi multinaţionale nu este permisă din punct de vedere moral dacă, în condiţii de dezvoltare economică relativ similare cu cele din ţara gazdă, membrii ţării de origine nu ar considera practica drept permisă;
conflictele generate de diferenţele socio – culturale dintre ţări (mai greu de rezolvat)⁹²: o practică oarecare a unei societăţi multinaţionale nu este permisă din punct de vedere moral dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii:

criteriul necesităţii: decizia nu este absolut necesară pentru buna desfăşurare a afacerilor, care pot fi conduse cu succes, în ţara gazdă, fără a se apela la asemenea practici;
criteriul minimalismului etic: practica respectivă reprezintă o violare directă a unui drept internaţional fundamental al omului;
criteriul dezacordului public: în cazul în care o companie multinaţională trece de testul de mai sus şi poate aplica o măsură care contravine normelor din ţara de origine, compania trebuie, totuşi, să facă public dezacordul ei faţă de normele ţării gazdă.

Acest algoritm realizat de către Thomas Donaldson reprezintă prima încercare de acest fel (şi singura viabilă din punct de vedere practic, până în prezent), constituind un instrument deosebit de valoros pentru managerii societăţilor multinaţionale, puşi în situaţia de a opta între două tipuri de moralităţi. Cu toate acestea, algoritmul nu este perfect, ci perfectibil, prezentând interes mai mult din punct de vedere teoretic.

Într-o astfel de situaţie se poate afla o ţară subdezvoltată sau cu un nivel relativ mai scăzut de dezvoltare economică (Africa sau Europa de Est): o astfel de ţară va permite, de pildă, un nivel mai ridicat de poluare termală de la uzinele generatoare de energie electrică sau va permite un nivel mai scăzut al salariului minim decât în ţările occidentale. Acest lucru nu este determinat de faptul că standardele etice mai înalte sunt indezirabile ele însele, ci de faptul că nivelul de dezvoltare economică pretinde o ordine a priorităţilor: în viitor, în momentul în care se atinge un nivel de dezvoltare comparabil cu al ţărilor occidentale, vor fi implementate standarde mai ridicate.

91 ⁿ

⁹² Pentru acest gen de conflicte, nivelul de dezvoltare economică nu joacă nici un rol în procesul de luare a
deciziilor şi în cultura organizaţională. De exemplu, nivelul nepotismului instituţional, destul de mare în multe

ţări mai puţin dezvoltate, nu este justificat pe baze economice, ci prin considerente socio-culturale: loialitatea de clan sau de familie. Astfel, este posibil ca aceste loialităţi să funcţioneze chiar şi atunci când o ţară a ajuns la un nivel de succes economic (acesta este, de pildă, cazul Arabiei Saudite).

În final, Thomas Donaldson consideră că există trei valori esenţiale care transced graniţele naţionale şi / sau culturale şi care formează o umbrelă etică transculturală: respectarea demnităţii umane, respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi buna cetăţenie (a fi un bun cetăţean al comunităţii). Astfel, ţinând cont de respectarea acestor

valori fundamentale, atitudinile şi comportamentele organizaţiilor internaţionale pot fi croite în funcţie şi pe baza contextelor regionale şi locale⁹³.

Societăţile multinaţionale trebuie să dovedească integritate morală în afacerile internaţionale; a acţiona în mod integru însemnă pentru societăţile multinaţionale a respecta următoarele şase cerinţe:

să acţioneze în conformitate cu un set de valori de bază, pe care şi le asumă, acestea fiind considerate norme minime (de exemplu, a nu primi şi a nu da mită);
să respecte alte reguli morale evidente (exemple: nu trebuie purtată o concurenţă distructivă în raport cu terţii şi trebuie să respecte obiceiurile şi culturile ţărilor gazdă);
să încheie contracte cu bună credinţă şi în beneficiul tuturor părţilor;
să ofere condiţii mai favorabile ţărilor în curs de dezvoltare (responsabilitatea morală a ţărilor mai bogate faţă de cele mai sărace şi responsabilitatea corporaţiilor multinaţionale faţă de ţările gazdă);
să includă considerentele etice, ca o parte integrantă, în planificarea strategică;
să dea fiecărei părţi interesate ceea ce i se cuvine.

Într-o lucrare de specialitate, care tratează tocmai problema responsabilităţii sociale a marilor corporaţii, Thomas Donaldson prezintă acele obligaţii „minime” pe care le are orice agent economic care acţionează în exterior; astfel, se apreciază că, indiferent de circumstanţe sau de tipul culturii vizate, multinaţionalele trebuie să nu încalce, în mod direct, ci chiar să protejeze, în mod indirect, cele zece drepturi fundamentale ale omului:

⁹³ Gh. lonescu, Emil Cazan, Adina Letiţia Negruşa, Management organizaţional, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001, pag. 338, preluat din Thomas Donaldson and Thomas W. Dunfee, Towards an Unified Conception of Business Ethics Integrative Social Contracts Theory, Academy of Management Review, vol. 19

(1994), pag. 252 – 284.

dreptul la libertatea de mişcare;
dreptul de proprietate;
dreptul de a nu fi supus torturii;
dreptul de a fi judecat corect / imparţial;
dreptul la un tratament corect, nediscriminatoriu;
dreptul la siguranţă şi integritate fizică;
dreptul la libertatea de exprimare şi de asociere;
dreptul la o educaţie minimă;
dreptul de a se implica în viaţa politică;
dreptul la subzistenţă. La această listă s-ar mai putea adăuga: dreptul de a avea un loc de muncă, dreptul la

siguranţă socială sau dreptul la un anumit standard de viaţă. Cu toate acestea, corporaţiile multinaţionale nu au o responsabilitate la fel de mare ca cea a statelor sau a indivizilor în ceea ce priveşte menţinerea şi protejarea acestor drepturi individuale ale oamenilor. Drepturile indivizilor şi datoriile societăţilor multinaţionale pot varia – în ceea ce priveşte ordinea priorităţilor şi modul de exprimare – de la un grup cultural la altul.

Multe companii naţionale şi internaţionale, industrii, grupuri, academicieni, organizaţii guvernamentale, non-guvernamentale şi internaţionale colaborează pentru a determina normele etice ce trebuie aplicate mediului economic global şi pentru a stimula comportamentul etic din partea societăţilor multinaţionale, contribuind, astfel, la formarea şi implementarea condiţiilor contextuale necesare sprijinirii şi susţinerii dezvoltării etice a afacerilor internaţionale.

Etica în afaceri şi diferenţele culturale pe plan internaţional

Cea mai dificilă provocare pentru societăţile multinaţionale o reprezintă diversitatea culturală a ţărilor şi regiunilor lumii în care îşi desfăşoară activitatea economică, deoarece nu există „reţete” sau soluţii universal valabile, iar problemele întâmpinate ţin mai mult de spiritualitatea popoarelor, decât de aspecte de ordin economic şi social.

Zestrea culturală a societăţii include, printre altele, şi totalitatea normelor morale ale umanităţii; în condiţiile multiculturalismului, există mai multe concepţii despre moralitate, dar acest aspect nu infirmă existenţa unor principii morale larg împărtăşite, a unor valori etice cu caracter universal. Necesitatea de a face deosebirea între ceea ce este larg împărtăşit şi ceea ce este specific cultural unei anumite naţiuni, precum şi explicarea similitudinilor şi diferenţelor dintre standardele morale ale ţărilor lumii prezintă o importanţă deosebită pentru o analiză etică comparativă la nivel internaţional.

Cele mai importante diferenţe axiologice apar între culturile individualiste (precum cea americană) şi cele colectiviste (precum cea japoneză) sau între societăţile motivate de realizarea anumitor obiective şi sarcini (task driven), cum este cea engleză, şi societăţile care pun accentul pe cultivarea relaţiilor interumane (relationship driven), cum este cea franceză.

Occidentalii apreciază valori precum libertatea personală, egalitateaîntre indivizi, respectul pentru oameni şi drepturile acestora; non-occidentalii prezintă o diversitate fascinantă de valori: în Japonia – kyosei (a trăi şi a lucra împreună pentru binele comun); în India – dharma (îndeplinirea datoriilor şi obligaţiilor moştenite); la budişti – santutthi (limitarea şi înfrânarea dorinţelor); la islamici – zakat (a da pomană la musulmanii săraci)⁹⁴.

În culturile occidentale, normele morale se situează într-un domeniu contingent celui juridic (în Europa Occidentală) sau se întrepătrund cu normele de drept (în ţările anglo-saxone), în timp ce în lumea orientală standardele etice se impun, mai degrabă, prin tradiţie şi prin forţa credinţelor comune. În Occident, răspunderea etică este individuală şi abaterea de la normă se sancţionează prin declasare socială sau profesională (prin forţa opiniei publice, a mass-mediei), iar în cazul unei infracţiuni, aceasta se pedepseşte ca atare. În Orient, răspunderea etică incumbă în ansamblul membrilor unei comunităţi, iar comportamentul deviant este sancţionat în funcţie de circumstanţe; integrarea socială a individului prevalează asupra excluderii sau marginalizării acestuia⁹⁵.

Diferenţa culturală dintre Occident şi Orient se manifestă şi în planul definirii problemelor de ordin etic; pentru exemplificare, prezintă interes comparaţia dintre S.U.A. şi Japonia⁹⁶.

abordare universalistă: regulile se aplică pentru toţi la fel
abordare individualistă: deciziile etice sunt personale şi ele implică răspunderea individuală.

sociale; ele se transmit ca uzanţe

abordare particularistă: respectarea regulilor depinde de poziţia şi relaţiile personale ale indivizilor, normele se aplică în funcţie de circumstanţe şi persoanele implicate
abordare colectivistă: moralitatea este definită mai degrabă în termeni de interdependenţă, decât de independenţă a indivizilor

Deşi lumea afacerilor devine din ce în ce mai globalizată, nu trebuie neglijate caracteristicile particulare ale eticii afacerilor în diverse ţări ale lumii; aceste diferenţe naţionale sunt cele care împiedică dezvoltarea afacerilor la nivel multinaţional, constituind adevărate bariere de ordin socio-cultural, economic şi chiar politic.

Pe de altă parte, deşi priorităţile de ordin moral în afaceri diferă între marile zone geografice ale lumii (americanii pun accentul pe responsabilitatea socială a companiilor şi pe un accentuat spirit pragmatic al indivizilor, japonezii dau prioritate grupului în faţa individului, iar europenii consideră, în special, drepturile omului, ca valori etice fundamentale şi inviolabile), se observă că, de-a lungul timpului şi între culturi, rămâne predominant respectul pentru viaţa, integritatea şi demnitatea individului, care nu poate fi subminat de considerente economice.

În continuare, se vor prezenta comparativ câteva caracteristici ale eticii în afaceri în cele mai importante ţări ale lumii, exemplificând acea fascinantă diversitate etică a popoarelor lumii.

1) Statele Unite ale Americii

S.U.A. este considerată, pe drept cuvânt, ţara în care s-a născut etica în afaceri. Societatea americană, caracterizată de un individualism agresiv manifestat pe piaţa liberă, a fost esenţial influenţată de protestantism, religie ce a dominat aproape toată istoria poporului american; nici o altă tradiţie religioasă nu a avut un impact atât de puternic în determinarea atitudinilor şi comportamentelor americanilor în plan etic şi economic.

Încă de la apariţia sa, protestantismul a formulat o serie de învăţături etice şi religioase, relaţionate cu viaţa economică şi comercială. Succesul economic şi prosperitatea materială erau considerate un semn de binecuvântare divină, iar sărăcia se asocia cu „falimentul” moral şi spiritual şi, mai ales, cu lipsa disponibilităţii de a munci. În secolele XVIII – XIX, americanii considerau că deciziile nu trebuiau luate neapărat în conformitate cu etica creştină, ci, mai degrabă, de acord cu legile pieţei⁹⁷. Capitalismul american susţine modelul clasic al întreprinzătorului de succes, pragmatismul (evaluarea realităţii în funcţie de rezultate) şi statutul în funcţie de merit, eficienţa, concurenţa (spre deosebire de Japonia, unde conglomeratele de tip keiretsu se bazează pe cooperare şi nu pe competiţie), individualismul şi libertatea indivizilor. Criticii sistemului american îl caracterizează drept unul bazat pe valori materiale şi inconsistent din punct de vedere moral.

În secolul al XX-lea, se poate vorbi de existenţa a trei valuri în ceea ce priveşte considerarea eticii în afaceri în S.U.A.:

Robert E. Frederick – pag. 356 – 357.

primul val, în anii 1920 – 1930, a adus în discuţie rolul ideologiilor religioase în afaceri;
al doilea val, corespunzător anilor 1950 – 1960, a fost perioada în care în universităţile din S.U.A. au fost introduse, pe scară largă, cursurile de etica afacerilor, iar responsabilitatea socială a organizaţiei a devenit o temă mult discutată; la începutul deceniului VII se poate deja vorbi despre business ethics ca despre o disciplină de sine stătătoare şi unul dintre cele mai controversate subiecte ale momentului (se pare că unul dintre motivele care au consacrat această disciplină îl reprezintă tocmai controversa ideologică dintre capitalism şi socialism, foarte aprinsă la începutul anilor ’60);
al treilea val, cel prezent, a cunoscut un avânt puternic în toate ţările occidentale după anul 2000, datorită unor răsunătoare scandaluri legate de frauda din mari corporaţii americane sau europene.

O clasificare ştiinţifică a eticii americane în afaceri, structurată în şase etape succesive, poate fi următoarea:

etica bazată pe fundamentele religioase şi ideologiile corespunzătoare originilor englezeşti (1700 – 1776);
începutul dezvoltării eticii americane în afaceri (1777 – 1890);
maturitatea eticii americane în afaceri (1891 – 1963);
apogeul problemelor de ordin social în cadrul eticii în afaceri (1962 – 1970);
consolidarea eticii în afaceri ca disciplină de sine stătătoare;
recunoaşterea mondială a eticii americane în afaceri.

În prezent, cele mai semnificative dileme de ordin etic care se înregistrează în cadrul corporaţiilor americane vizează aspecte precum: conflictele de interese şi cele de roluri din rândul angajaţilor, darurile „incorecte” pentru persoanele aflate în funcţii de conducere, hărţuirea sexuală, plăţile neautorizate, acţiunea afirmativă, violarea spaţiului privat al angajatului, problemele de protecţie a mediului înconjurător, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a angajatului, conflictele între etica firmei şi practicile de afaceri, „semnalele de alertare” a publicului în legătură cu anumite practici ilegale / imorale ale companiei.

S.U.A. au cea mai mare experienţă teoretică şi practică în promovarea principiilor etice, lucru dovedit de numeroasele cărţi publicate în secolul al XX-lea, de asociaţiile şi instituţiile care au apărut (exemple: International Business Ethics Institute; Institute for Business and Professional Ethics; International Society of Business, Economics and Ethics; The Society for Business Ethics; Ethics Resource Centex Council for Ethics in Economics) pentru proliferarea acestui subiect, de cursurile academice şi codurile etice ale companiilor (în prezent, peste 97% din firmele americane au propriul lor cod de etică, chiar dacă aceste coduri diferă în ceea ce priveşte problematica ce trebuie supusă unui astfel de cod). Teoria etică care predomină în societatea de afaceri americană este utilitarismul.

Etica afacerilor a fost implementată ca disciplină de studiu în toate facultăţile de business, aceasta datorându-se faptului că unii profesori şi oameni de afaceri americani au considerat necesară impunerea în practica afacerilor a valorilor acceptate de către comunitatea mai largă. Baza legală a acestei concepţii de adoptare a eticii în afaceri se

presupune că este conţinută într-o decizie a Curţii Supreme de Justiţie a S.U.A. din 1906, care afirma: „Corporaţia este creaţia statului şi ea are menirea să existe pentru binele comunităţii”⁹³.

Referitor la legătura dintre etica în managementul organizaţiilor şi rezultatele financiare obţinute, cercetările au scos în evidenţă faptul că întreprinderile americane care au obţinut rezultate financiare remarcabile sunt mult mai dispuse să devină mai responsabile pe plan social şi să practice un management etic, decât celelalte firme, care nu se pot lăuda cu asemenea performanţe. Ca un răspuns la responsabilitatea socială a managementului american, guvernul S.U.A. reduce impozitele şi taxele pentru acele organizaţii care desfăşoară acţiuni caritabile şi practică un management etic.

Sunt cunoscute în S.U.A. „echipele implicate în comunitate” (Community Involvement Teams), care funcţionează în cadrul diferitelor companii, fiind utilizate şi în alte ţări în care companiile respective au filiale proprii; aceste echipe sunt alcătuite din salariaţi care identifică nevoile comunităţii în care funcţionează, pentru a elabora şi dezvolta o serie de programe, în vederea îndeplinirii acestor nevoi⁹⁹.

2) Arabia Saudită

Ordinea economică islamică are la bază trei valori fundamentale: dreptatea socială, corectitudinea şi moderaţia. Etica islamică în afaceri oferă o alternativă viabilă – din punct de vedere economic şi moral – eticii occidentale. Principala valoare care călăuzeşte societatea arabă este reprezentată de respectarea legilor din Coran (Cartea Sfântă a islamicilor), atât în viaţa privată şi socială, cât şi în viaţa de afaceri.

⁹⁸ Gabriela Ţigu, Etica Afacerilor în Turism, Editura Uranus, Bucureşti, 2003, pag. 71.

⁹⁹ Eugen Burduş, Management Comparat Internaţional, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 175 – 177.

În lumea islamică, investiţiile de afaceri sunt coordonate de etica islamică şi de legea numită Shari’ah. Etica islamică interzice investiţiile în companiile implicate în afaceri cu alcool sau cu jocuri de noroc, ca şi în companiile care obţin profituri din dobânzile încasate în urma banilor daţi cu împrumut (băncile şi grupurile de asigurări). Totuşi, investiţiile islamice reprezintă segmentul de investiţii fundamentate pe religie (credinţă) care înregistrează cea mai rapidă creştere din lume.

Produsele înspre care sunt dirijate investiţiile islamice constituie o alternativă potrivită pentru investitorii aparţinând altor religii, în mod special pentru creştinii conservatori, deoarece ambele religii interzic investiţiile în aşa-numitele „acţiuni ale păcatului”: alcoolul, ţigările şi pornografia; de asemenea, se evită şi companiile financiare tradiţionale, deoarece legea islamică interzice încasarea dobânzilor în urma sumelor date cu împrumut şi obţinerea de profituri într-o companie care acţionează ca o instituţie de credit sau de debit¹⁰⁰.

În jurisprudenţa islamică, există două tipuri de contracte financiare care înlocuiesc tranzacţiile occidentale bazate pe dobândă. Acestea sunt: Shirkah (parteneriatul) şi Mudarabah (relaţia agent – principal). În relaţia de afaceri bazată pe parteneriat, două sau mai multe persoane pun bazele unei afaceri comune, fiecare furnizând un anumit procent din capitalul necesar, cu precizarea că profiturile sau pierderile vor fi împărţite între cei doi parteneri, într-o proporţie predeterminată. Pe de altă parte, relaţia agent – principal se bazează pe un contract de afaceri în care una dintre părţi, proprietarul (Rabbul – Mal), furnizează capitalul necesar, în timp ce cealaltă parte, agentul (Darib), îşi aduce contribuţia în termeni de muncă şi efort (fizic şi psihic), iar profiturile obţinute vor fi împărţite conform unui acord iniţial între părţi. Aceste două tipuri de relaţii contractuale înlocuiesc opţiunile occidentale bazate pe dobânda plătită şi încasată şi armonizează relaţiile de afaceri cu valorile morale şi religioase ale lumii arabe¹⁰¹.

3) Australia

¹¹^,0 Charles Mitchell – pag. 74.

¹⁰¹ George D. Chryssides, John H. Kaler, An Introduction to Business Ethics, Chapman & Hall, UK, 1993, pag. 549 – 550, preluat din Waqar Masood Khan, Towards an interest – free Islamic system, The Islamic Foundation, 1985.

În Australia, etica afacerilor, ca disciplină administrativă, este un fenomen relativ nou. Evenimentele din domeniul comerţului şi sectorului public – din ultimele două decenii – au atras atenţia cetăţenilor asupra necesităţii schimbării modului de conducere a acestor activităţi, în sensul creşterii responsabilităţii sociale. Astfel, majoritatea colegiilor şi facultăţilor de afaceri au introdus cursuri de etică a afacerilor.

Această îngrijorătoare lipsă de moralitate înregistrată de mediul de afaceri din Australia s-a datorat, în mare parte, puternicei imigraţii străine din ultimele două decenii (standardele etice au fost lăsate la o parte de cei care căutau să se îmbogăţească cu orice preţ şi chiar au reuşit să facă avere într-un timp foarte scurt). Acţiunile neetice, uneori ilegale, ale acestui tip de întreprinzători s-au datorat, pe de o parte, ignorării culturii naţionale, a specificului localnicilor, iar, pe de altă parte, decăderii sistemului juridic australian (caracterizat de dese cazuri de corupţie în rândul magistraţilor).

În prezent, puternic influenţate şi inspirate de manualele americane, universităţile australiene au inclus în programele lor şcolare cursuri de etică a afacerilor¹⁰².

4) Canada

Influenţa britanicilor şi a americanilor, evidentă în cultura canadiană, se resimte puternic şi în ceea ce priveşte problematica legată de etica în afaceri.

Într-o ţară în care calitatea vieţii este foarte ridicată, cele mai dezbătute aspecte referitoare la etica afacerilor vizează probleme precum presiunea globalizării, liberalizarea comerţului şi dereglementările. O altă problemă delicată din punct de vedere etic este „exportul” de slujbe prost plătite către ţări din lumea a treia (în special, se remarcă cazul Mexicului). Pe de altă parte, având în vedere faptul că economia Canadei se bazează pe extracţiile resurselor naturale, un domeniu aparte îl reprezintă protecţia mediului şi durabilitatea.

¹⁰² Gabriela Ţigu – pag. 71 – 72, preluat din Blackwell Encyclopedic Dictionary of Business Ethics, Editorial
Organizations, 1997.

¹⁰³ Idem – pag. 72.

Etica afacerilor este în atenţia majorităţii companiilor. În revista bilunară „The Corporate Ethics Monitor’ se promovează o serie de indicatori de natură etică, dintre care se evidenţiază: codurile de etică ale companiilor, relaţiile sociale, angajarea femeilor, donaţiile caritabile, sponsorizările, protecţia mediului, relaţiile de muncă, sănătatea şi siguranţa lucrătorilor, implicarea militară şi nucleară a statului¹⁰³.

5) China

Etica afacerilor în China a apărut ca o disciplină de sine stătătoare la începutul anilor ’90, dar încă nu este suficient dezvoltată şi elaborată, din cauza transformărilor de ordin economic, social şi politic prin care trece ţara. Reforma economică chinezească a stimulat interesul oamenilor în ceea ce priveşte etica afacerilor, disciplină puternic influenţată de etica tradiţională chinezească, de ideologia socialistă şi de etica afacerilor din ţările occidentale.

Problemele de natură etică din afacerile economice din China sunt diferite, chiar opuse, tendinţelor şi principiilor care domină, în prezent, etica afacerilor din Occident. Ideea actuală pe care se sprijină etica afacerilor din ţările vestice porneşte de la principiul responsabilităţii sociale a corporaţiilor, în timp ce chinezii îşi manifestă îngrijorarea în legătură cu această „supraîncărcare” cu responsabilităţi sociale a întreprinderilor; majoritatea studenţilor economişti chinezi sunt de acord cu abordarea lui Milton Friedman (ei consideră profitul singura responsabilitate a unei întreprinderi, dat fiind faptul că unităţile economice chinezeşti, aflate majoritar în proprietatea statului, trebuie să susţină material şi financiar întreaga economie naţională).

Valorile chinezeşti şi cele occidentale sunt divergente şi conflictuale cel puţin din două motive: în primul rând, China practică „o economie socialistă de piaţă”, iar, în al doilea rând, economia chinezească şi cea occidentală se află pe nivele diferite de dezvoltare.

O altă problemă de actualitate pentru economia chinezească o reprezintă presiunea internaţională, cunoscută şi sub denumirea de „imperialismul etic american”; pentru a avea acces la cadrul economic global şi la afacerile internaţionale, chinezilor le sunt impuse normele etice occidentale, însă acestea sunt complet diferite de cele tradiţionale, iar implementarea lor ar putea costa eficienţa economiei chinezeşti¹⁰⁴.

¹⁰⁴ Adaptare din Xiaohe Lu, Business Ethics in China: Its Characteristics, Difficulties and Tasks, Shanghai Academy of Social Sciences (http://www.stthom.edu/cbes/oje/articles/xiaohe3.html).

În organizaţiile economice şi sociale chinezeşti, puternic influenţate de moştenirea culturală budistă şi confucianistă, în care virtuţile personale şi justiţia sunt valori tradiţionale, se manifestă o anumită ordine a relaţiilor interpersonale. Pe de altă parte, ţara trece acum printr-o perioadă de modernizare şi de adaptare la valorile occidentale care scoate în evidenţă anumite schimbări de mentalitate, atât în sens bun (libertăţi şi drepturi individuale, dreptate distributivă, moralitate a politicilor publice), cât şi într-unul mai puţin bun (egoism, abuz de putere, individualism, materialism). Ca o curiozitate de ordin cultural, merită menţionat faptul că, în China, cei găsiţi vinovaţi de corupţie sau furt sunt împuşcaţi în Piaţa Publică (totuşi, această practică radicală nu a contribuit la diminuarea corupţiei naţionale, care atinge cote îngrijorătoare).

În China, se impune cu necesitate o etică a afacerilor, atâta timp cât adeseori sunt încălcate principii ale unei bune colaborări: lipsa transparenţei, încălcarea cuvântului dat, întârzieri nemotivate (în negocieri sau livrări), ascunderea adevărului¹⁰⁵. Construirea normelor de etică a afacerilor în China trebuie să aibă în vedere criteriul istoric şi să promoveze dezvoltarea armonioasă, atât a economiei de piaţă, cât şi a societăţii chinezeşti.

6) Europa

Etica afacerilor în Europa are o istorie scurtă; ea a apărut în scenă pe la jumătatea anilor ’80, atât ca disciplină academică, cât şi ca domeniu practic de interes. Maturitatea sa academică este demonstrată de numeroasele cursuri, publicaţii, periodice (exemple: Business Ethics Quarterly, apare din 1991; Journal of Business Ethics, din 1992; Business Ethics: A European Review, publicat trimestrial din 1992; Teaching Business Ethics, din 1997), asociaţii, centre şi instituţii profesionale sau educative (exemple: Institute of Business Ethics – Londra; Etica, Economia y Direccion – Sucursal Espanola de European Business Ethics Network – Madrid; European Institute of Business Ethics – Olanda; Institute for Business Ethics – Elveţia).

Gabriela Ţigu – pag. 72 – 73.

Primul centru european de cercetare a eticii în afaceri a apărut la actuala Universitate Sankt Gallen din Elveţia, în anul 1983; prima catedră propriu-zisă de etica afacerilor a fost fondată în Olanda, la Nijenrode University, The Netherlands Business School, în 1984; ulterior au apărut numeroase alte cursuri şi catedre de etica afacerilor în toată Europa. În anul 1987 a fost fondat The European Business Ethics Network (EBEN), care în primii 11 ani de activitate a adunat peste 750 de membrii din sfera academică şi practică; unele ţări europene beneficiază de o reţea naţională EBEN.

În noiembrie 1987 a avut loc la Bruxelles un eveniment deosebit de important pentru etica afacerilor din Europa: prima Conferinţă Europeană cu privire la etica afacerilor. Această conferinţă a fost iniţiativa profesorului Henk J. L. van Luijk, preşedintele catedrei de etica afacerilor de la The Netherlands School of Business, Nijenrode, şi a fost susţinută de Fundaţia Europeană pentru Dezvoltarea Managementului, precum şi de multe alte instituţii şi companii europene. Comitetul care a organizat această conferinţă a fost compus din reprezentanţi din Olanda, Elveţia, Anglia, Norvegia, Franţa, Germania de Vest şi Belgia. La încheierea acestei conferinţe s-a propus fondarea reţelei europene EBEN, cu scopul de a stimula şi promova dezbaterile pe diferite teme legate de etica afacerilor în Europa şi pentru a favoriza schimburile de informaţii şi experienţe cu privire la etica afacerilor europene. În numai 2 ani, numărul membrilor EBEN a crescut în mod impresionant, astfel încât la cea de-a doua Conferinţă Europeană – susţinută la Barcelona, în septembrie 1989 – membrii EBEN erau reprezentanţi a 17 ţări diferite¹⁰⁶.

În anul 2000 existau peste 25 de sedii europene care se dedicau studiului eticii afacerilor, precum şi mulţi oameni de ştiinţă care se ocupau de acest subiect. În 2001, EBEN a lansat programul Forum for Ethics Practitioners, echivalentul european al asociaţiei americane Ethics Officers Association. Pe tot continentul european, inclusiv în Marea Britanie, se organizează periodic conferinţe, seminarii şi simpozioane, atât de către instituţiile academice, cât şi de către organizaţii profesionale sau corporaţii.

¹⁰⁶ Jack Mahoney, Teaching Business Ethics in the U.K., Europe and the U.S.A. – A Comparative Study, The Athlone Press, London & Atlantic Highlands, 1992, pag. 105 – 106.

Temele abordate cu predilecţie în cadrul eticii europene în afaceri se referă la: drepturile şi obligaţiile angajaţilor, clienţilor, furnizorilor şi acţionarilor; consecinţele activităţilor industriale asupra mediului înconjurător; practicile de marketing şi publicitatea; funcţiile statului în cadrul relaţiilor economice internaţionale. În a doua jumătate a anilor ’90, accentul s-a pus pe: etica fuziunilor şi a achiziţiilor ostile; formarea Uniunii Europene în sens social, economic şi monetar; responsabilităţile internaţionale ale corporaţiilor; codurile de comportament moral şi imoral; apariţia practicilor etice de audit şi consultanţă etică în afaceri¹⁰⁷. Etica afacerilor în Europa a evoluat în mod constant, fără a înregistra creşteri sau performanţe spectaculoase.

Datorită diversităţii culturale specifice, în Uniunea Europeană există mai multe modele de implementare a practicilor etice în cadrul marilor corporaţii; deşi peisajul economic european se află într-o continuă schimbare, U.E. susţine dezvoltarea unor practici de afaceri responsabile, care să răspundă noilor cerinţe. Un exemplu elocvent l-a reprezentat desemnarea anului 2005 drept „anul european al responsabilităţii sociale a corporaţiilor”. Companiile europene sunt sprijinite să devină mai responsabile, dar, în acelaşi timp, asupra lor se fac presiuni pentru a-şi dezvolta şi impune singure o conduită morală în afaceri¹⁰⁸.

Există numeroase similitudini între tematica eticii afacerilor din U.E. şi din S.U.A.: managementul mediului, managementul resurselor umane, calitatea produselor, practicile de marketing, produsele financiare, tehnicile contabile, tranzacţiile comerciale; de un interes deosebit se bucură cultura organizaţională, climatul moral şi dezvoltarea codurilor de conduită. Totuşi, spre deosebire de S.U.A., în U.E. măsurile punitive nu sunt la fel de drastice; accentul se pune pe partea mai „blândă” a reglementărilor. O problemă etică specifică Uniunii Europene o reprezintă discriminarea din relaţiile comerciale dintre ţările comunitare, concretizată în existenţa unui număr surprinzător de mare de bariere netarifare, care compensează, practic, eliminarea taxelor vamale.

Între U.E. şi S.U.A. există şi diferenţe în ceea ce priveşte înţelegerea şi modul de rezolvare al problemelor de ordin etic: în Europa, responsabilitatea individului într-o situaţie conflictuală este analizată împreună cu cea colectivă, elementul social fiind mai puternic accentuat¹⁰⁹ (modelul european de afaceri poate fi considerat o sinteză între cel american şi cel japonez). Individualismul american este, în schimb, puternic dezvoltat.

Robert E. Frederick – pag. 426 – 427 (cap. 28: La etica en los negocios en Europa: historia de dos esfuerzos, autor: Henk van Luijk).

¹⁰⁸ Chris Moon, Clive Bonny, Business Ethics: Facing up to the issues, The Economist Books, London, 2001,

^p₀^ag. ^53.

Gabriela Ţigu – pag. 73.

În ultimii ani, Comisia Europeană – considerată, în multe privinţe, organul executiv al U.E. – a trecut printr-un profund proces de reformare administrativă, printre pilonii de rezistenţă ai acestei reforme numărându-se şi două măsuri de ordin moral: crearea unui

Comitet European pentru standarde specifice vieţii publice, care să acorde consultanţă cu privire la principiile etice ale instituţiilor comunitare; elaborarea unui cod de conduită referitor la comportamentul administrativ al oficialilor Comisiei¹¹⁰.

Mai ales în ultimii ani, U.E. încearcă să amplifice standardele etice ale corporaţiilor europene, pentru a ajunge din urmă marile societăţi transnaţionale americane.

7) Germania

Chiar şi în cadrul Uniunii Europene, acţiunile considerate reprobabile din punct de vedere moral diferă de la o ţară la alta.

În Germania, de exemplu, practica mituirii se aprobă tacit de către autorităţile financiare; pentru germani, corupţia este o afacere din ce în ce mai obişnuită şi mai profitabilă, începând de la nivelul consiliilor locale şi ajungând până la treptele superioare ale ierarhiei politice, dat fiind faptul că în această ţară mita este impozabilă. Inspectorii financiari nu urmăresc persoana care primeşte mita pentru faptul că a încălcat legea, ci doar pentru a verifica dacă aceasta declară ca venit banii primiţi, pentru a putea fi impozitat. Impozitarea mitei în Germania este, însă, o problemă care a stârnit vii controverse.

¹¹⁰ Dumitru Miron, Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2002, pag. 280.

¹¹¹ Dumitru Zaiţ – pag. 307; Gary Jhons, Comportament organizaţional, Editura Economică, Bucureşti, 1988,

pag. 236.

Pe de o parte, se consideră că această practica este una imorală, care afectează, în egală măsură, şi viaţa economică a Germaniei, distorsionând libera concurenţă şi avantajând firmele cu situaţie financiară bună, care îşi pot permite cheltuielile respective. Pe de altă parte, Federaţia oamenilor de afaceri germani nu consideră mita ca fiind un act blamabil de corupţie, ci doar o sumă plătită în mod extraordinar, drept cheltuială suplimentară activităţii de bază şi celei de marketing. Păreri asemănătoare susţin că interzicerea mituirii ar pune în pericol poziţia ocupată de firmele germane pe piaţa internaţională şi posturile multor oameni implicaţi în afacerile economice¹¹¹. Totuşi, mai ales în ultimii ani, la nivelul organelor de decizie din Uniunea Europeană, se fac eforturi pentru adoptarea unei legislaţii comunitare unitare, care să împiedice şi să sancţioneze drastic actele şi practicile de corupţie din cadrul ţărilor membre.

8) Marea Britanie

În ultimii ani, influenţa S.U.A. şi numeroasele scandaluri de corupţie sau de nerespectare a responsabilităţilor sociale de către unele companii au determinat creşterea interesului pentru etica afacerilor în Marea Britanie. Ca disciplină academică, etica afacerilor este prezentă în toate facultăţile de afaceri, inspirată de cărţile americane, dar şi din realitatea britanică.

Primul centru academic de cercetare a fost creat în 1987 la Universitatea din Londra – Institute of Business Ethics (IBE), iar instituţionalizarea recunoaşterii eticii afacerilor s-a realizat prin crearea primei catedre de etică a afacerilor şi responsabilitate socială, în 1993, la London Business School. O cercetare recentă făcută de IBE pe un eşantiona de 500 de companii mari a evidenţiat faptul că circa 50% dintre acestea posedă deja un cod propriu de conduită etică în afaceri¹¹².

În prezent, două probleme de actualitate pentru economia britanică (la fel ca şi pentru cea canadiană) sunt: conservarea mediului şi fabricarea produselor ecologice. De asemenea, considerată unul dintre domeniile cu implicaţii deosebite în plan moral, publicitatea este puternic reglementată în Marea Britanie de agenţii specializate (Advertising Standards Authority – interfaţa publică cu privire la controlul reclamelor şi al publicităţii, The Institute of Practitioners in Advertising, The Incorporated Society of British Advertisers), pentru a nu fi interzisă de lege¹¹³.

9) India

¹¹² Gabriela Ţigu – pag. 73 – 74.

¹¹³ George D. Chryssides – pag. 417 – 422.

Sistemul economic budist (şi etica aferentă acestui sistem) sprijină doar producerea acelor bunuri care sporesc bunăstarea materială şi spirituală a individului şi nu produc daune integrităţii fizice şi psihice a acestuia. Astfel, se exclud drogurile şi medicamentele periculoase, băuturile alcoolice (unul dintre produsele pe care Buda le-a interzis în mod explicit), armele, sacrificarea animalelor, produsele chimice nocive şi alte bunuri şi servicii care duc la degradarea fizică, psihică şi morală a individului. De asemenea, sistemul economic budist utilizează resursele în mod raţional şi promovează conservarea lor. Priorităţile de producţie vor fi determinate în conformitate cu nevoile de bază ale individului (hrană, îmbrăcăminte, adăpost).

Asigurarea unei depline angajări a forţei de muncă este unul dintre cele mai importante obiective. O modalitate de a furniza mai multe locuri de muncă este aceea de a folosi mai mulţi oameni decât maşini în procesul de producţie, acolo unde este posibil (aceasta este una dintre principalele cauze care au generat accidentul din Bhopal, India, din 1984, când sistemele automate de siguranţă au fost înlocuite cu oameni). Budiştii consideră că tehnologia trebuie să i se supună individului, să îi satisfacă nevoile, dar nu să îl domine.

În ideologia budistă, individului i se conferă o valoare deosebită, deoarece statutul moral al comunităţii nu poate fi îmbunătăţit decât prin dezvoltarea continuă a tuturor indivizilor constituenţi. Munca productivă trebuie dirijată în scopul obţinerii de bunuri şi servicii pentru întreaga populaţie, şi nu doar pentru câteva segmente avantajate ale societăţii.

Un aspect important al sistemului economic budist este şi atenţia pe care o acordă relaţiilor internaţionale, considerând că producerea de valoare nu trebuie să fie îngrădită de limite teritoriale, iar statele trebuie să producă unele pentru celelalte. Indivizii trebuie să aibă o vocaţie internaţională, iar forţa centripetă din cadrul tuturor societăţilor trebuie să o reprezinte lupta comună pentru eliminarea sărăciei.

Astfel, ca principală regulă morală, budiştii consideră că scopul acţiunilor fiecărei persoane trebuie să fie, în primul rând, sporirea bunăstării materiale şi spirituale a tuturor celorlalţi indivizi. Sistemul budist se bazează pe ideea de „a dărui şi a împărţi bunurile deţinute cu cei mai puţin norocoşi” (Dana).

¹¹⁴ George D. Chryssides – pag. 553 – 558, preluat din H. N. S. Karunatilake, This confused society, Buddhist Information Centre.

Pornind de la o interpretare a filozofiei şi religiei budiste, în contextul actual, se pot determina valorile şi principiile care stau la baza eticii în afaceri în India¹¹⁴.

10) Israel

Deşi etica afacerilor este o problemă mai puţin abordată, (puţine companii deţin un cod de conduită, iar pe agenda organelor publice etica în afaceri nu figurează), aceasta nu însemnă că practicile de afaceri în Israel sunt neetice, ci dimpotrivă, studiile reflectă un nivel înalt al standardelor morale în afaceri.

Pe de altă parte, caracterul mai centralizat al economiei, controlul şi intervenţia instituţiilor statului în economie creează cadrul propice corupţiei la nivel guvernamental, în plan politic, economic şi administrativ. Deocamdată, şi problemele legate de mediu sunt ignorate în Israel¹¹⁵.

Religia mozaică este singura care acceptă practicarea cametei (consideră că a da bani cu împrumut, percepând ulterior dobândă, nu este o practică imorală). Iudaismul apreciază că cea mai înaltă dovadă de caritate (milă creştinească) se concretizează în acele acţiuni menite a ajuta individul să nu decadă într-o sărăcie cruntă: a-i oferi o slujbă, un sfat sau a-i furniza (facilita) un împrumut.

Evreii au propria lor soluţie în ceea ce priveşte tratarea problemei şomajului. Când apare problema concedierii unora dintre angajaţi datorită faptului că întreprinderea nu le mai poate asigura locurile de muncă, practica actuală la care apelează majoritatea firmelor din Israel este aplicarea regulii „ultimul venit, primul plecat” (last in, first out), prin care ultimii muncitori angajaţi sunt primii care îşi pierd slujbele. Această practică legiferează, de fapt, dreptul de proprietate asupra locului de muncă dobândit de către angajaţii cu o vechime mai mare în firmă¹¹⁶.

11) Japonia

¹¹⁵ Gabriela Ţigu – pag. 74.

¹¹⁶ George D. Chryssides – pag. 548, preluat din Meir Tamari, In the marketplace, Targum Press, 1991.

Etica afacerilor în Japonia este strâns legată de valorile religioase şi sociale foarte strict definite: aici grupurile, nu indivizii, deţin propriul spirit, conectat la realitate (societate colectivistă, tradiţionalistă, statut în funcţie de poziţie); rolul marilor companii nu este doar acela de a produce bunuri şi servicii pentru societate, ci şi acela de a avea grijă de angajaţii firmei – adică de a le garanta angajarea în firmă pe toată durata vieţii¹¹⁷. Aici etica afacerilor nu trebuie predată sau învăţată, ci face parte din bagajul spiritual al oricărui individ. Confucianismul, filozofie umanistă care stă la baza tuturor activităţilor întreprinse de japonezi, promovează dreptatea, corectitudinea şi armonia bazată pe loialitate.

Occidentalii, şi nu numai ei, au avut mari dificultăţi în a înţelege cum funcţionează o societate care se bazează mai mult pe morală, decât pe drept. Această neînţelegere s-a datorat şi faptului că înţelesul termenului de „morală” este foarte diferit de la o cultură la alta, şi chiar de la o persoană la alta. Morala pentru japonezi reprezintă „arta de a trăi în grup, prin care se urmăreşte să se împiedice dezlănţuirea agresivităţilor şi să se apere interesul pe termen lung, prin intermediul regulilor, acţiunilor şi valorilor comune, fondate pe experienţă şi adevăr, insuflate prin educaţie şi asigurate printr-un control social’. Superioritatea moralei personale are un rol esenţial în sistemul de valori, iar comportamentul trebuie să fie susţinut de politeţe şi disciplină. În virtutea punerii moralei la baza societăţii, în Japonia s-a dezvoltat mai mult responsabilitatea locală decât în ţările occidentale; dintre ţările Europei de Vest, Germania şi Suedia, ţări în care valorile morale ocupă un loc foarte important, sunt principalii parteneri comerciali ai Japoniei¹¹⁸.

Etica afacerilor este dominată de principiul liberei concurenţe, deşi există unele bariere de intrare pe piaţă, mai ales pentru companiile occidentale.

Strategia principală de conducere a afacerilor este Kaizen, adică continua îmbunătăţire a produsului, în care sunt implicaţi toţi angajaţii. Afacerile de familie sunt foarte răspândite şi operează într-un cerc relativ închis.

¹¹⁷ Richard T. DeGeorge – pag. 10 – 11.

¹¹⁸ Eugen Burduş – pag. 214 -215.

Pentru japonezi, principiul diviziunii muncii nu este important, mai importante sunt procesul muncii în sine şi rezultatele (obiectivele şi rezultatele sunt cele care se evaluează); rotaţia pe posturi este frecventă, iar posturile nu sunt foarte clar delimitate (afacerile îndeplinesc un rol mai degrabă social decât sarcini formale). Grupurilor de muncă li se asigură un anumit standard de viaţă, acesta reprezentând unul dintre obiectivele importante ale firmei (în Japonia, când managerii au dificultăţi, mai întâi îşi reduc propriile beneficii, apoi dividendele şi alte costuri, şi doar în cele din urmă salariile angajaţilor). Practica de a da şi a primi cadouri este bine percepută de societatea japoneză, fiind chiar o datorie a celor aflaţi într-o poziţie inferioară, faţă de cei de pe o poziţie superioară.

Societatea japoneză este una paternalistă (într-un mod fundamental diferit de concepţia americană asupra rolului unei companii de mari dimensiuni), bazată pe o dimensiune ierarhică şi pe un puternic control social, în care angajarea pe viaţă, avantajele sociale şi deciziile luate prin consens sunt datorii ale întreprinderilor, în timp ce devotamentul faţă de muncă, perfecţionarea neîntreruptă, stăpânirea egoismului şi spiritul de compromis sunt datorii ale salariaţilor, impuse doar de stima celor din jur. Toate acestea favorizează statul japonez în asigurarea unui nivel de administrare, de educaţie, de protecţie socială şi de sănătate în condiţiile unei prelevări fiscale mult inferioare ţărilor occidentale.

Modelul de afaceri japonez este identificat, fără îndoială, cu atingerea succesului. Relaţiile între partenerii de afaceri sunt întotdeauna privite pe termen lung, astfel că buna colaborare nu se poate realiza decât pe baza principiilor etice. Pentru japonezi, loialitatea, relaţiile personale şi informale, calitatea produselor, punctualitatea, respectarea termenelor şi a cuvântului dat sunt valori de bază, fără de care nu se poate concepe nici un fel de colaborare¹¹⁹.

12) România

Gabriela Ţigu – pag. 74.

În România, există în prezent două opinii referitoare la etica afacerilor. Pe de o parte, există câţiva susţinători ai ideii că românii, dornici să copieze modelul occidental, au început să studieze şi să predea disciplina etica afacerilor chiar dacă sistemul economic naţional nu este încă unul compatibil cu economia de piaţă din ţările capitaliste dezvoltate; astfel, se consideră că România, în mod inutil şi ridicol, încearcă să încorporeze caracteristici moderne ale culturii occidentale într-o realitate socială slab dezvoltată şi demodată. Pe de altă parte, adepţii celeilalte poziţii, mai numeroşi şi mai logici în argumentaţia lor, consideră că etica afacerilor se impune cu necesitate în România, deoarece pătrunderea şi extinderea pe scară largă şi la cote înalte a corupţiei în societatea românească este unul dintre principalii factori inhibitori în calea atingerii obiectivului unei economii de piaţă funcţionale, eficiente şi competitive pe plan internaţional.

Tranziţia României la capitalism favorizează mediul economic corupt şi necesită, printre altele, un efort educaţional continuu şi susţinut, menit să explice consecinţele negative ale unui comportament neetic în afaceri şi să convingă indivizii că, pe termen lung, nu putem deveni o societate prosperă şi democratică decât dacă reuşim să impunem anumite standarde etice stricte; aceste standarde etice trebuie să ni le impunem şi nouă înşine, şi partenerilor noştri de afaceri. De asemenea, progresul economiei româneşti depinde de cooperarea continuă şi intensă dintre companiile româneşti şi investitori străini puternici, de unde rezultă faptul că este necesară familiarizarea cu codurile etice şi cu standardele occidentale referitoare la etica în afaceri¹²⁰, deoarece marile companii transnaţionale nu sunt interesate să investească în ţările cu regimuri corupte; aceste companii doresc reglementări clare şi stabile care să le asigure obţinerea unor profituri legale, în perfectă concordanţă cu legislaţia din ţările de origine.

Principalele motive care descurajează investitorii străini sunt: legislaţia ambiguă şi instabilă, sistemul de taxe greoi şi împovărător, deciziile politice incerte, birocraţia, corupţia, lipsa infrastructurii de afaceri şi telecomunicaţiile învechite. Investitorii străini aşteaptă o schimbare în bine a mediului de afaceri românesc, pe care îl consideră deosebit de promiţător din punct de vedere economic şi geopolitic¹²¹.

13) Rusia

¹²⁰ Dan Crăciun – pag. 26.

191

¹²¹ Dumitru Zaiţ – pag. 308.

Absenţa condiţiilor adecvate şi a restricţiilor de ordin moral este evidentă în toate activităţile de afaceri desfăşurate în ţările fostei Uniuni Sovietice, ţări care traversează în prezent o perioadă de tranziţie de la socialism la o oarecare formă de piaţă liberă. Dispariţia regimului sovietic din Rusia a avut drept consecinţă instaurarea unui guvern relativ slab, care avansează foarte încet în procesul de promulgare a legislaţiei necesare unui cadru adecvat pentru desfăşurarea unor tranzacţii comerciale demne de încredere şi pentru încheierea unor contracte cu forţă juridică. În plus, actualul guvern nu a ştiut să impună legile aflate în vigoare, drept pentru care elementul criminal (mafia rusească) este foarte prezent în lumea afacerilor.

Printre cele mai grave probleme de ordin moral care „macină” sistemul economic rusesc se pot enumera mita¹²² şi extorsiunea de dimensiuni îngrijorătoare, precum şi asasinarea unui număr din ce în ce mai mare de oameni de afaceri. În plus, dat fiind faptul că sistemul este încă deosebit de ineficient şi distribuie prost resursele, este aproape imposibil pentru oamenii de afaceri naţionali să desfăşoare activităţi comerciale fără a fi nevoiţi să plătească mită funcţionarilor publici.

Astfel, ţinând cont de mediul de afaceri descris mai sus, etica în afaceri în Rusia este practic imposibilă şi se poate considera că mita şi corupţia – deşi sunt neetice – reprezintă pentru întreprinderile locale răul cel mai mic dintre două rele, alternativa fiind părăsirea tuturor activităţilor de afaceri în mâinile elementului criminal. Totuşi, acest tip de scuze, posibil de acceptat în cazul întreprinzătorilor naţionali, nu sunt acceptate şi pentru marile multinaţionale care operează pe teritoriul Rusiei.

Compania multinaţională străină care îşi desfăşoară activităţile pe teritoriul Rusiei nu este obligată să plătească mită; pentru început, ar putea opta pentru varianta de a nu se stabili în această ţară, variantă de care întreprinzătorul naţional nu beneficiază. Corporaţiile multinaţionale au monedă forte, care este foarte cerută în societatea rusească; posedă capacitatea de a se proteja, dacă autorităţile naţionale nu o pot face; atrag oamenii de afaceri legitimi şi pot negocia cu ei contracte legale şi reciproc avantajoase. Importanţa introducerii şi consolidării unor coduri de etică la nivel corporaţional este cu atât mai mare cu cât nu există, încă, la nivel naţional, un sistem juridic care să reglementeze aspectele comerciale şi de afaceri, după cum nu există nici politici guvernamentale clare şi bine

definite¹²³.

¹²² O estimare recentă apreciază că, în Rusia, din cauza corupţiei, se pierd în fiecare an peste 10 miliarde $
de la bugetul de stat (Charles Mitchell – pag.159).

¹²³ Charles Mitchell – pag. 159.

¹²⁴ Robert E. Frederick – pag. 286 – 287.

Adoptarea unui comportament moral în afaceri în actualele condiţii din Rusia necesită un timp şi un efort mai mare decât cel pe care îl prevăzuseră iniţial marile corporaţii; de aceea, unele dintre ele preferă să aştepte până când vor exista condiţii şi legi mai favorabile înainte de a se aventura în Rusia¹²⁴.

Lasă un răspuns Anulează răspunsul