Protecţia consumatorului

Protecţia consumatorului într-o perspectivă istorică

Elemente de protecţia consumatorului se pot găsi încă din cele mai vechi timpuri, ca o reacţie necesară la tendinţele de profit cu orice preţ din partea producătorilor şi a vânzătorilor. Astfel, se consemnează în literatura de specialitate că încă din anul 1750 î.e.n., în Mesopotamia antică, s-au impus prin „Codul lui Hammurabi” o serie de reguli privind creditul, împrumutul, calitatea mărfurilor şi a serviciilor. În secolul al XV-lea, în Austria s-a introdus ca pedeapsă pentru vânzătorii de lapte alterat să bea tot laptele alterat scos la vânzare. În mod similar, în Franţa cine vindea ouă stricate devenea ţinta acestora. În 1906, s-a introdus în S.U.A. legea controlului medicamentelor şi a produselor din carne. Totodată, a fost înfiinţată Comisia Federală pentru Comerţ şi s-au adoptat legile anti-monopol. În 1924 se realizează un pas important în Anglia, prin adoptarea unuia dintre primele coduri de conduită etică în domeniul reclamei (Mihuţ şi Pop, 1996).

Acţiunile sociale şi elaborarea unor norme legislative care să vină în sprijinul protecţiei consumatorilor încep să se impună sub o formă coerentă abia în a doua jumătate a secolului al

• lea (http://www.anpc.ro, 2006). În acest sens, se consideră că un rol decisiv l-a avut preşedintele Statelor Unite ale Americii John F. Kennedy, care la 15 martie 1962, în discursul ţinut „Asupra protecţiei intereselor consumatorului” a enunţat cele patru drepturi fundamentale ale acestuia: dreptul la siguranţă, dreptul la informare, dreptul de a alege şi dreptul de a fi auzit. Ulterior, a mai fost adăugat şi dreptul consumatorului de a fi despăgubit de către un comerciant care l-a determinat să încheie un contract, cu încălcarea unuia dintre cele patru drepturi enunţate mai sus. Mişcarea de promovare legislativă a unor drepturi privind protecţia consumatorului s-a propagat, începând cu perioada 1960-1970, în diverse state europene ca Suedia, Danemarca, Marea Britanie, Germania şi Franţa. Ceva mai târziu, acţiuni legislative similare s-au produs în Spania şi Portugalia.

În anul 1975 Comisia Comunităţii Europene a adoptat un „Program pentru o politică de protecţie şi informare a consumatorilor”, iar în 1985 Organizaţia Naţiunilor Unite a elaborat „Principiile directoare pentru protecţia consumatorilor”. Aceste documente generice au stimulat dezvoltarea unor acte legislative în majoritatea ţărilor pentru protecţia consumatorilor. În România, Ordonanţa Guvernului nr.21/1992, privind protecţia consumatorilor a reprezentat primul document care a statuat drepturile consumatorilor, cadrul instituţional şi asociativ în care acestea pot fi exercitate şi apărate, precum şi sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării dispoziţiilor legale. Această ordonanţă a fost apoi modificată şi aprobată prin Legea nr. 11/1994, devenind legea care a permis adoptarea unor acte normative cu incidenţă în domeniu.

Conceptul de consumator în legislaţia românească

Ordonanţa Guvernului nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, cu modificările aduse prin Legea nr. 11/1994, reglementează din punct de vedere doctrinar conceptul de consumator. Astfel, conform art.2 alin.2 din acest act normativ, se defineşte consumatorul ca fiind „persoana fizică care dobândeşte, utilizează sau consumă ca destinatar final, produse de la agenţii economici sau care beneficiază de servicii prestate de aceştia”. Ulterior, în Ordonanţa Guvernului nr. 58/2000, modificată şi aprobată prin Legea nr.37/2002, se reia conceptul de consumator şi se redefineşte ca fiind „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse ori servicii, în afara activităţii sale profesionale”. Analizând această definiţie, putem sublinia două aspecte importante. Primul aspect subliniază faptul că atunci când ne referim la consumator în sens generic avem în minte o persoană fizică sau un grup de persoane fizice, constituite în asociaţii. Cel de-al doilea aspect se referă la faptul că subiectul fizic cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse ori servicii, în afara activităţii sale profesionale. Rezultă deci, că ceea ce delimitează consumatorul de o altă persoană fizică este tocmai realizarea funcţiei de consum într-un mod neprofesional.

În Legea nr. 3 7/2002 care a aprobat Ordonanţa Guvernului nr. 5 8/2000, se defineşte şi conceptul de „produs”. Acesta este „un bun material a cărei destinaţie finală este consumul sau utilizarea individuală ori colectivă; sunt considerate produse energia electrică, energia termică, apa şi gazele livrate pentru consumul individual”. Este interesant să urmărim şi conceptul juridic de „serviciu”. Acesta este definit în Legea nr.296/2004 privind Codul consumului, ca fiind „activitatea, alta decât cea din care rezultă produse, efectuată în scopul satisfacerii unor necesităţi ale consumatorilor”.

Legislaţia românească la care ne-am referit mai sus recunoaşte următoarele drepturi fundamentale ale consumatorilor:

• Dreptul de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea, ori să le aducă atingere drepturilor şi intereselor legitime.
• Dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori.
• Dreptul de a avea acces la pieţe libere care le asigură o gamă variată de produse şi servicii de calitate.
• Dreptul de a fi despăgubiţi în mod real şi corespunzător pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor, folosind în acest scop mijloacele prevăzute de lege.
• Dreptul de a se organiza în asociaţii ale consumatorilor, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor.
• Dreptul de a refuza încheierea contractelor care cuprind clauze abuzive, conform prevederilor legale în vigoare.
• Dreptul de a nu li se interzice de către un agent economic să obţină un beneficiu prevăzut în mod expres de lege.

Unele din drepturile prezentate mai sus au valenţe strict patrimoniale, iar altele se referă la protecţia unor drepturi nepatrimoniale, dar care prin nesocotirea lor, pot antrena şi o răspundere civilă din partea celui care le-a nerespectat.

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului

Prin Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor se înfiinţează Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului (ANPC), ca organism abilitat să promoveze politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorului. ANPC are rolul de a coordona şi realiza strategia şi politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor, acţionând pentru prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează vieţii, sănătăţii, securităţii sau intereselor economice ale consumatorilor. Totodată, ANPC evaluează efectele pe piaţă ale sistemelor de supraveghere a produselor şi serviciilor destinate acestora. ANPC are în subordine: Oficiile Judeţene pentru Protecţia Consumatorilor; Oficiul Municipiului Bucureşti pentru Protecţia Consumatorilor; Centrul Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor – LAREX. Acesta din urmă este un organism neutru de încercare şi certificare care este abilitat să efectueze expertize în litigiile care se nasc din nerespectarea dispoziţiilor privind protecţia consumatorilor.

Având în vedere complexitatea problemelor, ANPC colaborează cu celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, cărora le revin atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor, pe baza unor proceduri aprobate de Guvern (http://www.anpc.ro). Aceasta se face prin elaborarea unor acte normative capabile să asigure un mediu legal de protecţie consumatorului din România, în concordanţă cu cerinţele lui şi cu legislaţia din celelalte ţări europene. ANPC a adoptat o viziune strategică pentru perioada 2005-2007, caracterizată prin următoarele obiective:

• Realizarea unui înalt nivel de protecţie a consumatorilor.
• Aplicarea efectivă a legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorilor.
• Întărirea activităţilor de informare, consiliere şi educare a consumatorilor.

Realizarea primului obiectiv implică o serie de acţiuni coerente şi convergenete cu cele care se iniţiază la nivel european, respectiv, continuarea procesului de preluare a acquisului comunitar prin elaborarea de acte normative şi reglementări privind importul şi comercializarea produselor nealimentare şi a serviciilor, în scopul asigurării consumatorilor, precum şi a intereselor economice ale acestora. De asemenea, se are în vedere dezvoltarea cooperării cu mediul de afaceri ca instrument pentru promovarea intereselor consumatorilor. Existenţa unei legislaţii eficiente este necesară, dar nu şi suficientă. Ea trebuie implementată printr-o serie de măsuri administrative şi evaluată prin efectele pe care le produce. În acest sens, ANPC trebuie să realizeze o serie de acţiuni de control în scopul protecţiei drepturilor şi intereselor consumatorilor la furnizarea de produse şi servicii. ANPC trebuie să se implice în mod eficient în rezolvarea reclamaţiilor consumatorilor şi să implice mai activ organizaţiile neguvernamentale de consumatori în acelaşi scop. Conform statutului juridic al ANPC, reprezentanţii ei au dreptul să controleze respectarea dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor referitoare la securitatea produselor şi serviciilor, precum şi la apărarea drepturilor legitime ale consumatorilor, prin efectuarea de controale pe piaţă la producători, importatori, distribuitori, vânzători, prestatori de servicii şi în unităţi vamale. În realizarea acestui drept se garantează accesul persoanelor îndrituite în locurile unde se produc, se depozitează ori se comercializează produse în care se prestează servicii, precum şi accesul la documentele referitoare la acestea. În cazul unor abateri grave de la normele legale în vigoare, reprezentanţii ANPC au dreptul de a solicita organelor emitente suspendarea sau retragerea autorizaţiei de funcţionare, a licenţei de fabricaţie ori a certificatului de înregistrare.

ANPC reprezintă cea mai importantă componentă a cadrului instituţional în care se realizează protecţia consumatorilor în România. Pentru a-şi realiza misiunea pentru care a fost creată, ANPC cooperează cu celelate structuri instituţionale: Comitetul Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor; Consiliul Consultativ pentru Protecţia Consumatorilor – care reuneşte atât reprezentanţi ai autorităţii publice, cât şi reprezentanţi ai societăţii civile; Comisia pentru clauze abuzive; Comisia pentru securitatea produselor; Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor – care sunt organisme cu statut neguvernamental, dar a căror drepturi sunt recunoscute de lege.