Ultimii ani au marcat înregistrarea unor progrese substanţiale în planul RSC, mai ales în ceea ce priveşte conştientizarea rolului său strategic de susţinere a intereselor companiei pe termen mediu şi lung şi raportarea şi auditul responsabilităţii sociale corporative a marilor companii ale lumii.
Astfel, pe direcţia raportării şi auditului social, organizaţiile guvernamentale şi non-guvernamentale au început să ofere soluţii privind reglementarea metodologiei şi a standardelor folosite de companii pentru raportarea politicilor de RSC, astfel încât rezultatele lor să fie comparabile la nivel global; de asemenea, au apărut auditori independenţi şi companii specializate în verificarea, monitorizarea şi auditul proceselor de RSC, pentru a elimina orice notă de subiectivism din partea companiilor care îşi elaborau propriile rapoarte; cercetări întreprinse în domeniu au dus la identificarea celor mai utili indicatori sociali pentru măsurarea performanţelor sociale corporative.
Printre principalele provocări rămase caracteristice RSC se pot enumera:
- interesele divergente ale stakeholderilor;
- atenţia sporită acordată ţărilor în curs de dezvoltare sau zonelor cu deficit guvernamental;
- nevoia de adaptare, inovare şi transparenţă continuă a măsurilor întreprinse;
- lipsa unei metodologii exhaustive şi a unor instrumente şi standarde comune pentru raportarea, evaluarea şi auditul politicilor de RSC iniţiate de companiile care îşi desfaşoară activitatea în diverse părţi ale lumii;
- incapacitatea de a comensura impactul iniţiativelor sociale resimţit la nivelul profitabilităţii companiilor;
- caracterul voluntar al acestei abordări strategice.
Totuşi, cele mai importante două aspecte care apar în dezbaterile privind RSC vizează responsabilitatea socială a marilor companii multinaţionale şi potenţialele efecte negative care apar atunci când forţa strategică a iniţiativelor sociale corporative este supraevaluată.
Asocierea dintre RSC şi societăţile multinaţionale:
* 9 9
În ceea ce priveşte prima problemă evidenţiată, critica de specialitate consideră că marile companii ale lumii pot profita, în exercitarea activităţilor lor pe teritoriul diverselor ţări, de mediile de afaceri mai puţin reglementate, prin simpla asumare a responsabilităţii unice de maximizare a profiturilor, sau pot încerca să implementeze şi în acele „zone cu deficit guvernamental” standardele de responsabilitate corporativă mai ridicate din ţările lor de origine. Prima metodă este mai ieftină pe termen scurt, dar nu garantează rezultate bune pe o perioadă mai lungă, în timp ce a doua abordare este, fără îndoială, mai scumpă, dar duce la o îmbunătăţire generală a condiţiilor din mediul local de afaceri, ceea ce se repercutează pozitiv tocmai la nivelul companiilor care îşi desfăşoară activitatea pe acele teritorii.
De aceea, aşa după cum apreciază şi Falck şi Heblich (2007, p. 248), economiile în termeni de costuri pe termen scurt pe care le-ar putea obţine marile companii prin aplicarea unei politici de iresponsabilitate socială trebuie puse în balanţă cu potenţialele riscuri care pot afecta reputaţia corporativă pe termen lung; de aici rezultă că o politică raţională, în special din partea companiilor multinaţionale, este aceea de a încerca să suplinească, prin acţiunile lor responsabile social, golul lăsat de reglementările guvernamentale mai laxe, decât să procedeze la exploatarea pe termen scurt a acestuia. În acelaşi timp, pentru a depăşi cu succes problemele colective şi a oferi soluţii viabile la nevoile de ordin social, implicarea socială corporativă colectivă / structurată trebuie să ia locul angajamentelor de ordin individual; altfel, compania responsabilă care încearcă să implementeze pe cont propriu o practică de afaceri bună într-o anumită parte a lumii nu va câştiga decât un dezavantaj competitiv, care îi va slăbi poziţia pe piaţă pe termen lung sau o va determina chiar să părăsească respectiva piaţa.
Efectele negative ale filantropiei corporative:
O perspectivă complet diferită cu privire la provocările asociate responsabilităţii sociale corporative este oferită de către Sasse şi Trahan (2007, p. 29 – 38). Cei doi afirmă că, deşi filantropia corporativă este adesea benefică deoarece oferă finanţare pentru o gamă largă de cauze de ordin social, practica şi aşteptările legate de RSC duc la contradicţii inerente şi la rezultate nedorite, ceea ce compromite rolurile diferite pe care companiile şi guvernele le joacă într-un sistem democratic al economiei de piaţă. Două dintre principalele argumente aduse de autori împotriva RSC sunt următoarele: o sporire a profiturilor bazată pe probleme sociale este complet neetică, iar companiile pur şi simplu nu sunt potrivite pentru asumarea unor roluri sociale.
Sasse şi Trahan (2007, p. 35 – 37) au identificat trei tipuri de rezultate negative la care poate duce o implementare neadecvată sau excesivă a responsabilităţii sociale corporative: în domeniul social, alocarea resurselor corporative se face adesea ineficient, deoarece companiile nu deţin experienţa necesară luării unor decizii ce nu vizează sfera economică; problemele sociale sprijinite exclusiv de intervenţia corporativă pot rămâne, în orice moment, fără suport financiar, dat fiind faptul că angajamentul companiilor nu este unul coercitiv; distorsionarea sistemului economiei de piaţă prin suprapunerea spaţiilor public şi privat şi prin obţinerea unor avantaje competitive de către companiile care se implică în rezolvarea problemelor sociale.
Astfel, ţinând cont de aspectele negative mai sus menţionate, responsabilitatea socială corporativă nu trebuie să înlocuiască politica publică şi trebuie să îşi păstreze caracterul voluntar, discreţionar, în timp ce guvernele trebuie să rămână principalele organisme de reglementare, chiar şi în situaţia unui mediu de afaceri global.
Pentru a răspunde la provocările asociate RSC, Comisia Europeană a afirmat necesitatea unei cercetări riguroase şi a unei evaluări cantitative a impactului politicii de responsabilitate socială corporativă asupra performanţelor financiare şi de afaceri ale companiei iniţiatoare. De asemenea, firmele, instituţiile publice şi mediul academic trebuie să determine care sunt cele mai bune mijloace pentru asigurarea, dezvoltarea şi evaluarea eficienţei şi credibilităţii diferitelor instrumente specifice responsabilităţii sociale corporative (codurile de conduită, raportarea şi auditul social, etichetele sociale şi ecologice, investiţiile responsabile social). În plus, în momentul analizării responsabilităţii sociale corporative, nu trebuie ignorate nici companiile de dimensiuni mici şi mijlocii, care încep să se afirme tot mai mult pe scena economică a lumii.
