PSIHOLOGIA MANAGERIALĂ

Dezvoltarea teoriei şi practicii conducerii este un proces evolutiv, con­tinuu şi care se manifestă ca acţiune egală, ca vector specific al schimbărilor social-politice şi economice ale societăţii.

Pot fi aduse o mulţime de exemple de influenţă a evenimentelor mai pu­ţin observate, dar nu mai puţin valoroase asupra evoluţiei teoriei şi practicii conducerii. Unul din ele a fost apariţia cameralisticii – disciplină specifică descriptivă, care reglementează practica de conducere. La baza acestei dis­cipline stă cameralismul (din germ. Kammeralismus), doctrină cu caracter economic, financiar, administrativ etc. despre conducerea statului, apărută în Germania în sec. al XVII-lea.

Cameralistica a dus la autonomizarea administrării ca tip special de ac­tivitate, la separarea conducerii administrative de procedura judiciară (Regie- rungssachen şi Justizsachen). Ulterior ea s-a separat în ştiinţă a conducerii administrative şi ştiinţă a dreptului administrativ.

Procesul dezvoltării ştiinţei despre conducere nu este monoton, lipsit de contradicţii interne. Deşi s-au manifestat şi mai înainte, aceste contradicţii s-au accentuat anume în perioada ce a precedat apariţia teoriei conducerii (manageriale) – mijlocul şi sfîrşitul sec. XIX.

Toate acestea reprezintă cauze care au influenţat apariţia şi dezvoltarea teoriei manageriale, de aceea cunoaşterea lor este necesară pentru formarea imaginii corecte privind istoria dezvoltării ştiinţei manageriale. în aceeaşi măsură trebuie cunoscuţi factorii care au susţinut această dezvoltare şi care sînt legaţi de progresul înregistrat în ramura producţiei, de căutarea căilor suplimentare de îmbunătăţire a ei şi de mărire a veniturilor. în opinia cerce­tătorilor H. Koontz şi C. O’Donnell, „(…) este de mirare faptul că una din etapele cele mai productive în dezvoltarea teoriei conducerii a fost perioada ultimelor decenii ale sec. XX” şi „luînd în consideraţie importanţa acestei ramuri a ştiinţei, s-ar fi putut aştepta la un progres mai accelerat al gîndirii despre dirijare încă cu mulţi ani în urmă”.

Printre cauzele principale ale acestui fenomen este faptul că în decurs de sute de ani activitatea comercială nu s-a bucurat de respect. Organizaţiile care au nevoie de conducere (în primul rînd, cele comerciale) au apărut foarte demult, însă activitatea de antreprenoriat (de patron) era privită ca o activitate umilă.

De exemplu, Aristotel considera vînzarea-cumpărarea , facere a banilor în mod nefiresc”. Adam Smith, de asemenea, avea o atitudine dispreţuitoare faţă de oamenii „de afaceri”: „Acesta este tipul de oameni (…) care sînt in­teresaţi în amăgirea şi chiar asuprirea poporului”. Este cunoscută şi carac­teristica negativă dată de Napoleon englezilor ca „naţiune a negustorilor”. Atitudinea negativă faţă de activitatea comercială şi considerarea ei drept o ocupaţie nedemnă (necinstită) nu numai că are rădăcini istorice adînci, dar s-a dovedit a fi şi foarte persistentă, fiind caracteristică şi timpurilor noastre.

Altă cauză importantă de reţinere a dezvoltării teoriei managementului rezidă în faptul că ştiinţele economice şi sociale, care ar fi putut contribui la apariţia teoriei conducerii, studiau în esenţă aspectele nemanageriale ale ac­tivităţii întreprinderilor şi ale organizării sociale în general. Sfera cercetărilor lor se limita la problemele economice ale producţiei şi la aspectele macroso- ciale şi cele politice. Totodată, ele ignorau studierea problemelor de dirijare administrativă.

Este important să menţionăm aici dificultăţile utilizării datelor acumulate de multe alte ştiinţe, îndeosebi de psihologie, cu scopul optimizării procesului de conducere.

Timp îndelungat atît printre conducători, cît şi la nivelul organizaţiilor guvernamentale domina opinia că dirijarea este doar o artă, dar nicidecum o ştiinţă. în sfîrşit, nu mai puţin important este faptul că înşişi conducătorii în trecut aveau o atitudine negativă faţă de elaborarea şi cercetarea teoriei conducerii. Atenţia lor era orientată doar asupra conceptelor tehnologie, preţ, venit etc.

Recunoaşterea rolului de sine stătător şi esenţial al teoriei conducerii în organizarea procesului de producţie, precum şi apariţia specialiştilor în această ramură automat ar fi însemnat limitarea puterii şi influenţei marilor antreprenori – stăpîni ai organizaţiilor. Din cauze evidente, ei nu doreau să facă acest pas.

Astfel, apariţia teoriei conducerii este un proces foarte complicat şi con­tradictoriu, în care acţionează interdependent mulţi factori atît pozitivi, cît şi negativi, avînd cauze obiective şi subiective. Totuşi, mai devreme sau mai tîr- ziu, necesitatea obiectivă trebuia să pună începutul cercetărilor în acest dome­niu, să contribuie la formularea teoriei conducerii, la conştientizarea rolului ei ca o putere de producţie importantă şi independentă. Aceasta a avut loc în anul 1911, cînd Frederick Taylor, considerat întemeietorul teoriei conducerii ştiinţifice, a publicat lucrarea Principiile conducerii ştiinţifice.

Ştiinţa despre conducere trece acum de la stadiul preteoretic de existenţă la stadiul de dezvoltare teoretică propriu-zis. După cum menţionează M. Mes- con, „apariţia şi cristalizarea conducerii ca ştiinţă, ca ramură a cercetărilor ştiinţifice, parţial, a fost un răspuns la necesităţile businessului mare, totoda­tă a fost o încercare de a se folosi de avantajele tehnicii create în perioada revoluţiei industriale, iar din alte considerente a fost o realizare a unui grup restrîns de oameni conştiincioşi, care au avut curiozitatea şi marea dorinţă de a găsi cele mai eficiente metode şi mijloace de îndeplinire a muncii”.

Domeniul psihologiei manageriale este la fel de vechi ca şi omenirea. încă de la apariţia primelor forme organizate de activitate umană, fenomenul conducerii a fost prezent mai ales în expresia sa psihologică.

Termenul de management aparţine epocii contemporane, de aceea, ori de cîte ori ne vom referi la perioadele istorice revolute, vom utiliza noţiunea de conducere, folosită în întreaga literatură de specialitate.

înţelegerea istoricului şi naturii procesului managerial este o problemă foarte importantă şi deosebită. Conducerea ca fenomen psihosocial şi ca sfe­ră a practicii umane a apărut cu mult înainte de a deveni obiect de studiu al cercetărilor ştiinţifice. Necesitatea şi capacitatea oamenilor de a lucra în comun, în concordanţă reciprocă reclamă coordonarea acţiunilor individuale, cooperarea, adică conducerea activităţii comune (colective). De aceea este acceptat sloganul „Conducerea este veche ca şi lumea”. Ea apare împreună cu civilizaţia, se dezvoltă pe parcursul evoluţiei ei şi este unul din factorii ei cei mai importanţi.

Apariţia mai întîi a grupurilor primitive, iar apoi a grupurilor tot mai organizate ale lumii antice şi dezvoltarea lor necesitau perfecţionarea perma­nentă a practicii de conducere. Astfel, datele despre afacerile comerciale şi legile antice ale străvechii civilizaţii şumeriene, fixate pe tăbliţe de lut datate cu anul 3000 î.e.n., dovedesc existenţa elementelor de dirijare. Multitudinea dovezilor istorice, ajunse pînă în timpurile noastre, confirmă nivelul destul de înalt al organizaţiilor din antichitate şi conducerea acestora.

Crearea piramidelor egiptene, a oraşelor aztece străvechi; existenţa or­ganizaţiilor politice mari (în Macedonia pe timpul lui Alexandru cel Mare, Persia, iar mai tîrziu în Roma Antică), armatele mari regulate; funcţionarea instituţiilor religioase complicate şi ramificate (mai întîi de toate, a bisericii romano-catolice) – toate acestea şi multe altele ar fi fost pur şi simplu impo­sibile fară existenţa conducerii ierarhice şi coordonatoare.

Procesul de apariţie a teoriei conducerii a fost, totuşi, foarte contradicto­riu, complicat şi îndelungat. Este suficient să menţionăm că teoria conducerii ca disciplină ştiinţifică independentă s-a structurat abia la începutul secolului XX. în acest context, ea a repetat calea dezvoltării altor ştiinţe umanitare, în special a psihologiei.

După cum a menţionat cunoscutul psiholog A. Boring, „psihologia are o îndelungată preistorie şi o foarte scurtă istorie”. Cu atît mai mult aceasta se referă la dezvoltarea teoriei conducerii. Preistoria sa numără zeci de veacuri, iar trecerea la etapa teoretică a avut loc doar cu un secol în urmă.

Tabloul general de evoluţie a abordării conducerii şi etapele ei funda­mentale pot fi ilustrate prin conceptul continuumul managerial (după C. S. George) (vezi anexa 1). Conform acestui concept, se evidenţiază un şir de evenimente-cheie, în cadrul cărora dezvoltarea imaginii dirijării a fost com­pletată cu transformări calitative, revoluţionare. Prima realizare revoluţionară este legată de apariţia aşa-numiţilor slujitori – businessmani, care se ocupau de operaţiuni comerciale (revoluţia comercială religioasă).

Cea de-a doua realizare corespunde secolului al XVIII-lea î.e.n., cînd regele Babilonului Hammurapi a elaborat un cod de legi, descoperit în 1902, care se numeşte Codul lui Hammurapi şi care este una dintre cele mai vechi culegeri de legi cunoscute. Codul avea la bază reglarea complexului de relaţii dintre păturile sociale.

A treia revoluţie este legată de alt monarh – regele Babilonului Nabu- codonosor II (sec. VII î.e.n.) şi constă în încercarea de a unifica metodele de conducere şi a stabili controlul asupra sferelor de producţie şi construcţie.

A patra revoluţie (sec. XVII-XVIII) este indisolubil legată de progresul industrial al civilizaţiei europene în perioada apariţiei capitalismului. Eve­nimentul ei principal a fost despărţirea conducerii de proprietate şi apariţia managementului profesional.

în sfîrşit, la hotarul secolelor XIX şi XX a avut loc cea mai importantă şi grandioasă schimbare – revoluţia birocratică. Ea a dus la formarea structuri­lor mari ierarhice ale conducerii, la diviziunea muncii, la determinarea clară a funcţiilor conducerii. în timp acest eveniment a coincis cu apariţia teoriei conducerii ca disciplină ştiinţifică independentă, care ulterior s-a separat în ştiinţa conducerii administrative şi ştiinţa dreptului administrativ.