Răspunderea in domeniul fiscal se pune atunci cînd se produce o faptă ilicită, o abatere de la normele fiscale, care aduce atingere unor interese ale satatului. Răspunderea poate fi materială sau procedurală şi poate cădea în sarcina plătitorilor sau a aparatului fiscal.
Dacă in dreptul civil răspunderea se concretizează, de regulă, intr-o obligatie de despăgubire, de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, avînd un caracter reparator, in dreptul fiscal răspunderea induce ideea de pedeapsă, de sancţiune, asemănîndu-se cu răspunderea penală. De altfel, cu exceptia cazului in care se atrage raspunderea penală, neindeplinirea obligaţiilor fiscale atrage obligarea contribuabilului la plata obligaţiilor stabilite suplimentar, a unor amenzi şi a unor accesorii, majorări de intarziere, dobînzi sau penalităţi.
Dacă in ce priveste amenda, caracterul de pedeapsa este indubitabil, in ce priveste sanctiunea aplicarii majorarilor de intarziere, aici putem vorbi chiar de o dubla abordare juridica: de pedepsire pentru incalcarea obligatiei de plata la termen a unui impozit, dar si de reparare a unui prejudiciu, prezumat prin lipsa resurselor de finantare a cheltuielilor publice, datorită neplăţii impozitului.
In legatură cu răspunderea fiscală, problema care se pune este dacă această răspundere se angajeaza numai pe simplul temei al existentei obiective a faptei ilicite sau se pune si problema imputării faptei, adica a stabilirii unei vinovăţii asupra celui care a savarsit fapta fiscală ilicită.
În acest sns, legea fiscală nu contine dispoziţii care să vizeze atitudinea autorului. Acest aspect, in alte ramuri de drept se exprimă prin termeni precum: vinovăţie, greseală, neglijenta, imprudenta, culpa, etc. Ca urmare, in aplicarea sanctiunilor pentru incalcarea normei fiscale, in general, nu se cauta si nici nu trebuie dovedita vinovatia.
În schimb, legea fiscala prezumă vinovaţia, adică, nu se aplica sanctiuni fiscale în caz de „forţă majora“ sau de caz fortuit, situatie in care termenele fie nu incep sa curga, fie, dacă au inceput sa curga la momentul producerii evenimentului, se suspenda[1] (art. 71 din Codul de procedura fiscala). Raspunderea se pune sau se repune in cauza la implinirea a 60 de zile de la incetarea evenimentului.
Aceste prevederi vizează obligatiile fiscale afectate de termen, nu si acele obligatii fiscale pure si simple (de exemplu, obligatia inscrierii codului de identificare fiscala pe documente, obligatia retinerii la sursa a impozitului etc.) sau afectate eventual de alte modalitati, cum ar fi conditia sau sarcina.
In sensul Codului fiscal ( art. 128), prin cauze de «forta majora» se intelege:
1. incendiu, dovedit prin documente de asigurare si/sau alte rapoarte oficiale;
2. razboi, razboi civil, acte de terorism;
3. orice alte evenimente pentru care se poate invoca forta majora;“
Doctrina si jurisprudenta definesc forta majora si cazul fortuit ca fiind cauze straine, neimputabile debitorului, constand intr-un fenomen natural sau social exterior, extraordinar sau de nebiruit, a carui interventie exclude in intregime angajarea raspunderii, daca producerea prejudiciului a fost determinata exclusiv de aceasta imprejurare.
Asadar, este vorba de situatii de fapt imprevizibile si care nu pot fi inlaturate şi care impiedica debitorul sa-si execute obligatia. Deci, pentru ca un eveniment sa fie considerat „forta majora“ sau caz fortuit este determinant ca el sa aiba caracter inevitabil si de neinlaturat, sa se întîmple mai presus de vointa si de posibilitatile de evitare si de inlaturare a unei persoane cu maximă diligenţă.
[1] Idem, art.71(1) Termenele prevazute de lege pentru indeplinirea obligatiilor fiscale, dupa caz, nu incep sa curga sau se suspenda in situatia in care indeplinirea acestor obligatii a fost impiedicata de ivirea unui caz de «forta majora» sau a unui caz fortuit.
(2) Obligatiile fiscale se considera a fi indeplinite in termen, fara perceperea de majorari de intarziere sau aplicarea de sanctiuni prevazute de lege, daca acestea se executa in termen de 60 de zile de la incetarea evenimentelor prevazute la alin. (1).“
