- Răspunderi morale
Răspunsul la întrebarea „Ce răspunderi morale trebuie să îşi asume un om de
afaceri?” depinde, în mod decisiv, de modul în care se defineşte conceptul de „afacere”. Dar nu este foarte clar pentru toată lumea ce înseamnă afacerile? Unele aspecte sunt într-adevăr limpezi şi cvasiunanim acceptate; altele sunt însă obiect de dispută, iar divergenţele în ceea ce priveşte conceptul de business au consecinţe directe şi foarte importante asupra modului în care sunt formulate răspunderile morale ale oamenilor de afaceri.
Ce nu este o afacere – sugerează întrebarea domnul profesor Dan Crăciun.
Trebuie spus de la bun început că termenul românesc de afacere, de sorginte franceză, este o traducere destul de imperfectă şi aproximativă a termenului englezesc business, care la noi a pătruns doar în forma alterată de „bişniţă”, ceea ce este simptomatic pentru modul în care s-a manifestat la noi, sub regimul comunist, cu viguroase prelungiri şi în prezent, spiritul întreprinzător capitalist. În româneşte, cuvântul „afacere” acoperă o gamă foarte variată de activităţi sociale de interes public, fie că e vorba de afaceri juridice, afaceri interne sau externe, afaceri mediatice etc., iar, din punct de vedere economic, „afacere” înseamnă mai degrabă tranzacţie comercială. În acest sens, se poate spune că „am făcut o afacere” atunci când am cumpărat sau am vândut ceva la un preţ avantajos ori că un întreprinzător „face afaceri” cu statul sau cu primăria. Termenul anglo-american de business s-ar traduce mult mai bine în româneşte prin „întreprindere comercială privată”; în acest sens, „afacere” nu mai înseamnă tranzacţie comercială, ci o unitate economică, aflată în proprietate privată (individuală sau colectivă, pe bază de acţionariat), care produce anumite bunuri sau prestează anumite servicii oferite pe piaţa liberă. A „face afaceri” presupune „a avea o afacere”. În cele ce urmează, vom folosi termenul „afacere” numai în sensul anglo-american de business.
Atât în folclorul oamenilor de afaceri, cât şi în conştiinţa – mai mult sau mai puţin critică – a publicului s-au împământenit, de-a lungul timpului, o serie de clişee sau de stereotipuri despre business. Robert C. Solomon prezintă analitic unele dintre „metaforele” neinspirate şi inadecvate care stau la baza unor pseudoargumente pro sau contra moralităţii oamenilor de afaceri.
- Mediul de afaceri ca junglă – metafora junglei
Unul dintre miturile cele mai periculoase din lumea oamenilor de afaceri este inspirat de conceptele darviniste privind „supravieţuirea celor mai bine adaptaţi” într-o adevărată „junglă”. O astfel de viziune implică ideea că afacerile înseamnă competiţie acerbă şi nu întotdeauna corectă, în care concurenţii se devorează unul pe celălalt (engleză „dog-eat-dog”), fiecare bizuindu-se numai pe propriile forţe (engleză „every man for himself“) Am spus în capitolul precedent că afacerile sunt într-adevăr competitive, dar aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că trebuie numai decât să fie şi canibale sau că fiecare trebuie să facă orice îi stă în puteri pentru a supravieţui. Metaforele animalice abundă în mediul de afaceri. Un şef amabil este un „ursuleţ” (teddy-bear) pe când un negociator redutabil este un „tigru”. Salariaţii, managerii şi concurenţii sunt descrişi ca „maimuţe, vulpi, şobolani” şi alte specii de rozătoare, insecte sau arahnide. La rândul lor, corporaţiile sunt privite ca nişte ape periculoase, pline de rechini sau de peşti pirranha ori ca nişte cuiburi de năpârci.
Pe lângă faptul că reflectă o înţelegere eronată a biologiei (nedreaptă faţă de animale), metafora junglei denaturează total natura afacerilor, care sunt posibile numai în societăţi evoluate şi civilizate. Competiţia economică are loc nu într-o junglă, ci într-un cadru social bine organizat. „Spre deosebire de viaţa din jungla mitologică, viaţa în mediul de afaceri este, în mod fundamental, cooperativă.
Competiţia este posibilă numai în limitele unor preocupări mutual împărtăşite. De fapt, conform teoriei evoluţioniste, cooperarea este întotdeauna cea mai bună strategie, chiar şi în natură. […] Contrar metaforei «fiecare pentru sine», afacerile implică aproape întotdeauna largi grupuri de oameni care cooperează şi au încredere unii în ceilalţi, din care fac parte reţele de furnizori, prestatori de servicii, consumatori şi investitori” (Solomon, 1999, p. 13). În concluzie, pe lângă faptul că vieţuitoarele din natură nu sunt câtuşi de puţin atât de „roşii în colţi şi gheare”1 pe cât se crede îndeobşte, afacerile nu au nimic în comun cu lupta biologică pentru supravieţuire şi reproducere, ci sunt un produs al evoluţiei societăţii umane, dezvoltându-se pe scară largă numai într-un cadru social guvernat de reguli stricte.
- Mediul de afaceri ca război – metafora câmpului de luptă
Înţelegerea mediului de afaceri ca un câmp de luptă se asociază cu imagini şi mai sângeroase decât viziunea darvinistă. În mediul lor natural, animalele îşi petrec cea mai mare parte din viaţă odihnindu-se, jucându-se, învăţându-şi puii sau digerându-şi ultima captură. Nu însă şi militarii mobilizaţi, în stare de alertă.
Războiul este, probabil, cea mai dezumanizantă imagine pe care ne-o putem face despre afaceri. Noţiunea militaristă de apărare a teritoriului, de exemplu, sugerează un mod greşit de comportament faţă de consumatori. Când o afacere îşi apără teritoriul, adică segmentul de piaţă, în loc să aibă grijă de satisfacerea consumatorilor, are toate şansele să piardă tocmai ceea ce încearcă obsesiv să păstreze.
Specialist în etică militară, Anthony Hartle afirmă că metaforele războinice sunt în mod intrinsec naţionaliste, alarmiste, pesimiste, conservatoare şi autoritare, cu implicaţii negative asupra sănătăţii mintale a unei organizaţii productive. De regulă, paranoia nu stimulează creativitatea şi competitivitatea economică. Iar Louis Brandeis, judecător la Curtea Supremă de Justiţie din SUA, spune:
„Competiţia constă în a încerca să faci un lucru mai bine decât ceilalţi; aceasta înseamnă să produci ori să vinzi un articol mai bun la un preţ mai scăzut ori să prestezi un serviciu de mai bună calitate. Nu e vorba despre o întrecere similară celei din ringul de box, în care scopul este acela de a-ţi face adversarul KO. Cu alte cuvinte, să-i ucizi pe concurenţi.” Iar noi putem adăuga: Nici o afacere nu are succes prin simpla eliminare a concurenţei şi nici un manager sau director executiv nu a reuşit vreodată prin simpla distrugere a rivalilor. Prea adesea, o companie finanţează un război contra competitorilor numai spre a descoperi că a crescut prea mult în raport cu piaţa sau că piaţa s-a mutat în altă parte. Executivii care se războiesc unul cu celălalt descoperă prea târziu efectele distructive ale rivalităţii lor asupra tuturor celor care lucrează cu ei şi faptul că funcţiile pentru care s-au luptat s-ar putea să nu mai existe. Cele mai aprige bătălii din afaceri se sfârşesc numai cu învinşi.
- Mediul de afaceri ca maşinărie eficientă de fabricat bani
Deşi este mai puţin sângeroasă şi mai puţin violentă, metafora maşinăriei poate fi şi mai dezumanizantă decât metafora junglei şi cea a câmpului de luptă. În această viziune, tot ceea ce este omenesc dispare şi se transformă în ceva rece, impersonal şi mecanic. Gândurile, sentimentele, intuiţiile şi relaţiile interumane sunt înlocuite de cauze şi efecte. Corporaţiile nu se mai identifică cu oamenii şi personalităţile care intră în alcătuirea lor, ci sunt privite ca nişte sisteme funcţionale, în care oamenii sunt simple componente ce pot fi oricând înlocuite şi în care personalitatea umană serveşte, în cel mai bun caz, drept lubrifiant al maşinăriei, sau, în cel mai rău caz, drept impediment şi sursă de ineficienţă. Întregul mediu de afaceri încetează a mai fi legat de aspiraţii umane şi este redus la mecanismele pieţii.
Se doreşte ca o companie să „meargă uns” ca un motor de automobil, iar idealul este eficienţa sau randamentul, o noţiune împrumutată direct din fizica newtoniană. Angajaţii sunt piese într-o maşinărie uriaşă, care, la rândul ei, nu este decât un subansamblu în cadrul unor maşinării şi mai gigantice, economia naţională sau cea globală, iar eficienţa acestor sisteme poate fi măsurată prin cifrele năucitoare pe care le dau publicităţii lunar diferite departamente sau oficii guvernamentale. Corporaţiile devin maşini de făcut bani, iar managementul se face cu cifre. Produsul vizat este profitul contabil, iar satisfacerea consumatorilor un mijloc printre altele de a face bani; iar dacă mecanismul nu (mai) are randamentul scontat, el trebuie să fie „reproiectat”.
Cei care văd afacerile în această manieră mecanicistă sunt obsedaţi de ideea unui control cât mai deplin asupra sistemului. Dar tocmai excesul de control generează cele mai dificile probleme. „Controlul este antiteza încrederii, iar încrederea (engleză trust) stă chiar la baza oricărei relaţii umane de cooperare. Controlul este totodată şi antiteza creativităţii. El sufocă inovaţia deoarece mută accentul de pe ceea ce individul ar putea să facă pe ceea ce el trebuie să facă.
Controlul este şi antiteza autonomiei. Oamenii nu pot gândi ei înşişi atâta timp cât altcineva gândeşte pentru ei. Iar controlul nu se împacă prea bine cu participarea. De ce să te implici dacă rezultatul este mecanic predeterminat? Ne place metafora maşinăriei deoarece ne oferă iluzia controlului, dar lumea afacerilor este călăuzită de creativitatea umană şi de atenţia acordată nevoilor şi dorinţelor celorlalţi”.
- Revoluţia informatică – metafora inteligenţei artificiale
Astăzi metaforele noastre mecaniciste tind să fie înlocuite de analogii cu jucăria noastră preferată, computerul. În loc de cunoaştere şi de conversaţie vorbim despre input, iar toate planurile de afaceri sunt „programe”. Relaţiile interumane devin o „interfaţă”, iar modul nostru de gândire este reprezentat din ce în ce mai insistent în limbajul specific al programatorilor şi utilizatorilor de computere, noi înşine devenind exemple de inteligenţă artificială.
Neîndoielnic, computerele sunt nişte instrumente fascinante însă valoarea lor nu trebuie supradimensionată. Ca şi maşinile industriei clasice, calculatoarele fac numai ceea ce le spunem noi să facă. Ele sunt bine sau rău proiectate. Ele nu învaţă şi nu creează, chiar dacă au o capacitate uimitoare de procesare a informaţiei. Nu au intuiţii. Ce-i drept, nu se plâng niciodată. Nu se plictisesc. Nu au frustrări şi ambiţii. Nu se simt jignite. Nu trebuie să le vorbeşti şi, mai important încă, nu trebuie să le asculţi cu simpatie. Sunt uşor de înlocuit. Cu toate aceste enorme avantaje şi oricât de sofisticate, nu sunt decât nişte maşini, pe care este periculos a le lua drept modele pentru gândirea umană.
Suntem copleşiţi de informaţii. Ceea ce ne trebuie este cunoaştere şi, chiar mai important, înţelepciune, nu un surplus de informaţii. Acestea solicită interpretarea datelor, o activitate specific umană, precum şi anumite practici teleologice, în care se inserează informaţiile, selectate în funcţie de utilitatea şi semnificaţia lor. Lipsa de informaţii poate fi un dezastru pentru o companie din zilele noastre, dar cele mai probabile dezastre rezultă din lipsa de coordonare şi comunicare a informaţiilor sau din lipsa lor de sens în raport cu scopurile urmărite – spune profesorul . Dan CRACIUN în lucrarea sa intitulată Etica în afaceri (după care lucrăm şi de această dată).
Problema principală pe care o creează metafora inteligenţei artificiale este aceea că abilităţile speciale ale fiinţelor umane – de a concepe scopuri şi proiecte, de a găsi cele mai bune metode de cooperare,etc. – sunt ignorate sau minimalizate de către cei fascinaţi de procesarea mecanică a informaţiei. Se pierde din vedere importanţa experienţei, a cooperării şi a spiritului comunitar. Oricât de avansată ar fi prezenta „revoluţie” informatică, nu trebuie să uităm că maşinile de calcul sunt nişte instrumente pentru oameni şi nu invers.
- Afacerile ca joc – metafora activităţii voluntare
Războaiele sunt brutale şi junglele sunt necivilizate. Maşinile sunt inumane. În plus, chiar nu-şi mai aminteşte nimeni faptul că munca şi afacerile pot fi plăcute şi generatoare de satisfacţii intrinseci? Geofferey James subliniază că „Electronic Elite”, cum numeşte el companiile high-tech, au avut mari succese pentru că au făcut ca munca salariaţilor să fie distractivă, deşi aceştia lucrează 60, 70 sau chiar 90 de ore pe săptămână. Abia de curând am început să ne dăm seama de faptul că oamenii nu muncesc doar ca să câştige, ci şi pentru că munca poate fi, în sine, atractivă şi stimulativă.
Metafora jocului s-a implantat în anii ’60, când afacerile n-au mai fost văzute ca o luptă sângeroasă, pe viaţă şi pe moarte, ci mai degrabă ca activitate voluntară, excitantă şi provocatoare. Imaginea analogică a afacerilor cu sportul şi cu jocurile, accentuând „spiritul de echipă”, se înrudeşte întrucâtva cu metafora războinică, lipsită însă de violenţa acesteia şi cu o mai mare atenţie faţă de interesele reciproc împărtăşite şi faţă de regulile de fair play. O consecinţă directă a fost comparaţia între salariile exorbitante ale granzilor CEO’s2 din marile corporaţii cu câştigurile fabuloase ale starurilor din sport, toţi fiind recompensaţi pentru „talentele” lor ieşite din comun.
Imaginea câştigării unui joc s-a răspândit rapid în societatea noastră mare amatoare de întreceri sportive. Cu siguranţă, afacerile nu sunt nişte simple jocuri, dar competiţia economică seamănă mult cu anumite sporturi populare şi se pretează destul de bine unor comparaţii cu întrecerile sportive. În acest context, o largă audienţă a avut, după cum am arătat în capitolul precedent, şi teoria jocurilor ca sursă de modele abstracte ale oricăror forme de competiţie şi cooperare între indivizi ale căror interese personale sunt interconectate cauzal şi strategic. Aplicată în apărare, prognoza voturilor sau în justiţie, nicăieri teoria jocurilor nu a fost primită cu atâta entuziasm ca în teoria economică şi în mediul de afaceri.
Am fi tentaţi să spunem: „Ce drăguţ! Afacerile s-au umanizat! Şi încă într-un mod recreativ”. Însă metafora jocului nu este întru totul benignă şi are, la rândul său, destule neajunsuri. În primul rând, reprezentate ca nişte jocuri, afacerile tind să devină un scop în sine, având doar o legătură accidentală cu productivitatea, utilitatea şi prosperitatea generală. A introduce o minge într-un coş sau într-o poartă nu are o valoare intrinsecă, ci este o realizare numai într-un joc de basket sau de football. Dacă afacerile sunt privite ca nişte întreceri sportive, ceea ce contează este „scorul” şi „victoria”, adică înregistrarea contabilă a unor profituri cât mai mari, pierzându-se din vedere scopul esenţial al afacerilor, anume satisfacerea unor nevoi sociale reale. În realitate, majoritatea oamenilor de afaceri nu consideră câtuşi de puţin activitatea lor ca pe un joc, ci mai degrabă ca pe un mijloc de trai şi ca pe un mod de afirmare socială.
Jocurile se mai deosebesc de afaceri şi sub un alt aspect important. La football există o delimitare clară între jucători şi spectatori, ceea ce nu se întâmplă în cazul afacerilor. Într-o economie de piaţă, cu toţii suntem, vrând-nevrând, jucători. Miza e mult prea mare şi priveşte prea multă lume pentru a considera afacerile un simplu joc. În finanţe, mai ales, tranzacţiile pot părea foarte uşor nişte jocuri, datorită caracterului abstract al operaţiilor financiare. Este nevoie de multă imaginaţie, pricepere şi atenţie pentru a evalua efectele speculaţiilor bursiere şi ale politicilor fiscale asupra oamenilor în carne şi oase. În măsura în care activităţile financiare operează cu cifre, este foarte uşor să confunzi bilanţurile contabile cu o tabelă de scor. Atunci când ai însă de-a face cu clienţii, iluzia jocului dispare foarte repede. Afacerile devin un simplu joc numai atunci când sunt scoase din contextul lor, când oamenii devin cifre, iar mijloacele devin scopuri.
- Ce este o afacere?
Dar ce este atunci o afacere? Spuneam că o serie de aspecte definitorii ale afacerilor sunt cvasiunanim acceptate. Toată lumea este de acord că o afacere este o activitate menită să aducă proprietarilor (patroni sau acţionari) un anumit profit.
Cum însă? Nu orice modalitate de a câştiga bani sau bunuri este o afacere. Unul poate avea un profit vânzând foarte avantajos o moştenire sau printr-o escrocherie, jucând la loterie sau pur şi simplu furând ca în codru. A scoate un profit dintr-o afacere înseamnă a înregistra anumite câştiguri băneşti prin vânzarea pe piaţă a unor bunuri şi servicii. Cu încă o menţiune. Contrabanda cu ţigări şi alcool, prostituţia, vânzarea de droguri sau armament sunt, în sensul menţionat, afaceri (şi încă unele extrem de profitabile) – pentru că oferă consumatorilor bunuri şi servicii, dar sunt afaceri ilegale. În cele ce urmează ne vom referi numai la afacerile profitabile care îşi desfăşoară activitatea în cadru legal. (Activităţile economice în afara legii nu constituie un obiect de discuţie în etica afacerilor, întrucât ilegalitatea nu se poate nicicum justifica din punct de vedere moral.)
Profitul întreprinzătorului privat este elementul esenţial al oricărei afaceri. Nu orice activitate economică furnizoare de bunuri sau servicii este o afacere, chiar dacă se soldează cu anumite beneficii. Sistemul naţional de educaţie sau de sănătate, finanţat de la bugetul de stat sau de la bugetele locale nu sunt afaceri, chiar dacă furnizează nişte servicii de importanţă vitală în societate şi chiar dacă, eventual, pot aduce şi anumite beneficii contabile. Acelaşi lucru se poate spune despre serviciile publice în general – căile ferate, sistemul energetic naţional, reţelele de apă potabilă, de telefonie, radio şi televiziune etc. Nici întreprinderile comerciale aflate în proprietate publică, chiar dacă produc bunuri şi sunt, eventual, profitabile, nu sunt afaceri. Rostul lor nu este acela de a aduce profituri întreprinzătorilor privaţi, ci de a satisface anumite nevoi sociale de mare importanţă, fiind administrate de către stat.
De aici încolo încep divergenţele de opinii, în marea lor majoritate nu atât de natură strict teoretică, ci mai ales ideologică (tocmai de aceea având implicaţii directe şi foarte serioase asupra concepţiei privind responsabilităţile morale ale oamenilor de afaceri). Iată care sunt principalele teme aflate în dispută:
– Mai întâi, care este scopul intrinsec al afacerilor? Unii consideră că scopul unic sau cel puţin primordial al oricărei afaceri este profitul întreprinzătorilor; o afacere nu este pusă pe picioare de dragul satisfacerii unor nevoi sociale, ci pentru ca deţinătorii ei să realizeze anumite câştiguri băneşti. Alţii consideră, dimpotrivă, că scopul oricărei afaceri este în primul rând acela de a satisface anumite nevoi sociale, profitul fiind răsplata cuvenită celor care, prin iniţiativa lor, contribuie cât mai eficient la realizarea acestui obiectiv. Pe scurt: o afacere trebuie să aducă profit – indiferent cum, în limite legale; opinia contrară: o afacere trebuie să fie socialmente utilă, profitul fiind o consecinţă a acestei utilităţi.
- Interesul raţional
Acestea sunt premisele teoretice pe baza cărora Elaine Sternberg defineşte răspunderile şi obligaţiile morale ale oamenilor de afaceri exclusiv din perspectiva egoismului luminat (engl. enlightened) sau a interesului raţional (engl. Rational self-interest).
Totul este de o simplitate dezarmantă, aproape geometrică.
Omul de afaceri nu urmăreşte decât să câştige cât mai mult, pe termen lung; aceasta este „datoria” lui în calitate de businessman. Dacă ar fi în interesul lui să facă acest lucru, în limitele legii, fără să-i pese de nimeni altcineva, totul ar fi foarte simplu şi perfect – spune în lucrarea sa intitulată Etica în afaceri domnul profesor Dan Crăciun – şi continuă:
Din păcate, orice afacere depinde în diversele ei activităţi de numeroase alte grupuri de oameni, având şi aceştia interesele lor. Ignorarea sau nesocotirea acestor interese ale diferitelor categorii de stakeholders ar putea fi, uneori, profitabilă pe termen scurt, însă pe termen lung s-ar dovedi dezastruoasă. Din acest motiv – şi numai din acest motiv – un om de afaceri chibzuit, care îşi cunoaşte şi îşi serveşte bine, eficient, propriul interes este nevoit să ia în calcul şi intereselor celor de care depinde afacerea lui. Aceasta este esenţa egoismului luminat sau a interesului raţional, pe care Sternberg o rezumă astfel: „Deşi răspunderile lor faţă de stakeholders sunt limitate, afacerile nu-şi pot permite să ignore preocupările nici unei categorii de participanţi care ar putea să afecteze valoarea pe termen lung a proprietarilor. Afacerile pot fi afectate nu numai de reacţiile proprietarilor, ci şi de reacţiile salariaţilor şi ale clienţilor, furnizorilor sau creditorilor. Gusturile şi preferinţele lor, inclusiv preferinţele morale, vor influenţa dorinţa lor de a face afaceri cu o anumită firmă, drept pentru care trebuie avute în vedere în estimarea valorii pe termen lung a proprietarilor”.
Finalmente putem spune cu autorul cursului Etica in afaceri: este important să fii corect atât faţă de furnizori, cât şi faţă de acţionari, şi să fii cinstit în relaţiile cu salariaţii sau clienţii. Corectitudinea trebuie să fie reciprocă între patronat şi angajaţi, între producători şi consumatori sau între creditori şi debitori.
