1. Principiul conducerii unitare
Aparatul administrativ este vast, dar totdeauna este şi extrem de complex, reunind activităţi numeroase, de o mare diversitate şi complexitate.
Specificul managementului public, în general, şi al administraţiei de stat, în special, impune cu necesitate conducerea şi organizarea unitară a acestui vast aparat, fără de care nu ar fi posibilă realizarea obiectivelor administraţiei[1].
Conducerea unitară a administraţiei de stat este asigurată, de la nivel de Parlament, instituţia supremă, prin subordonarea instituţiilor administraţiei de stat unele faţă de altele, din treaptă în treaptă.
Aplicarea consecventă şi cu fermitate a principiului conducerii unitare asigură desfăşurarea, în condiţii din ce în ce mai bune, a activităţii în administraţia de stat şi îndeplinirea cu succes a sarcinilor apărute în procesul schimbărilor continue, care au loc, în timp, în societate[2].
2. Principiul conducerii autonome
Corelat cu principiul conducerii unitare funcţionează principiul conducerii autonome.
Pe de altă parte, dacă rezolvarea tuturor situaţiilor concrete s-ar face numai pe baza ordinelor sau aprobărilor din partea organelor superioare, deci dacă s-ar aplica în mod exclusiv principiul conducerii unitare, acest fapt ar genera fenomene de birocratism, lipsă de iniţiativă, de operativitate, ceea ce ar avea consecinţe negative pentru activitatea administrativă şi societatea civilă în ansamblu[3].
De aceea, în cadrul conducerii unitare trebuie să se asigure tuturor instituţiilor şi o autonomie de acţiune stimulativă pentru rezolvarea operativă şi în cele mai bune condiţii a tuturor problemelor apărute în activitatea administrativă[4].
3. Principiul flexibilităţii
În legătură strânsă cu principiul autonomiei, funcţionează un alt principiu al managementului public, şi anume, principiul flexibilităţii, al adaptării rapide a administraţiei la schimbările permanente din viaţa socială.
Viaţa socială, ca de altfel orice fenomen sau proces, este supusă unei neîntrerupte evoluţii, treceri de la o situaţie de fapt la alta[5].
Permanentele schimbări care se petrec în societate necesită, din partea managerilor instituţiilor administraţiei de stat, capacitatea de a se adapta cât mai repede la transformările sociale, în scopul de a răspunde acestor schimbări şi implicit cerinţelor societăţii.
Necesitatea adaptării impune, pentru administraţie, cunoaşterea exactă şi în orice moment a situaţiei din mediul social în care îşi desfăşoară activitatea. Adaptarea permanentă trebuie să constituie una din trăsăturile de bază ale unei bune administraţii[6].
4. Principiul restructurării
Acesta este unul din principiile prin care se urmăreşte crearea unui aparat administrativ eficient, atât din punct de vedere organizatoric, cât şi funcţional, corespunzător nevoilor sociale generale.
În funcţie de numărul, varietatea, complexitatea şi dificultatea problemelor de rezolvat în cadrul sistemului sunt determinate dimensiunea şi structura aparatului administrativ[7].
Un prim aspect al restructurării îl constituie stabilirea structurii fiecărei componente a aparatului administrativ din sectorul public, a compartimentelor acestora, a numărului personalului şi repartizării pe domenii a acestuia, în scopul utilizării judicioase, după norme raţionale, a resurselor umane. Se urmăreşte evitarea supradimensionării, care generează cheltuieli suplimentare şi paralelisme în activitate, dar, totodată, şi subdimensionarea, fapt care ar avea consecinţe negative asupra calităţii serviciilor, existând riscul unei desfăşurări necorespunzătoare a activităţii[8].
Restructurarea internă a instituţiilor administrative implică şi asigurarea tuturor mijloacelor materiale şi financiare, a unei corespondenţe depline între mijloacele existente şi obiectivele managementului public pentru sectorul administrativ.
Restructurarea internă trebuie să cuprindă toate domeniile de activitate, stabilindu-se o structură flexibilă pentru fiecare subsistem din cadrul administraţiei.
Există astfel o restructurare internă a instituţiilor publice în raport cu sistemul, dar şi externă, a structurii administrative în ansamblu.
Restructurarea urmăreşte eliminarea activităţilor paralele şi a verigilor intermediare, în final creşterea operativităţii întregului aparat administrativ, sporirea eficienţei de ansamblu a managementului public[9].
5. Principiul perfecţionării continue
Alături de restructurare, perfecţionarea continuă a managementului public se înscrie ca unul dintre principiile de bază ale acestuia. Schimbările continue, care au loc în viaţa socială, impun respectarea lui.
Pe măsură ce obiectivele de realizat ale managementului public devin mai numeroase şi mai complexe, rezolvarea lor nu ar fi posibilă fară o îmbunătăţire permanentă a activităţii, a metodelor folosite de managerii din administraţie, pentru asigurarea concordanţei dintre acestea şi problemele de rezolvat[10].
Metodele servesc la organizarea aparatului administrativ, la desfăşurarea acţiunilor în instituţiile aparatului administrativ, la derularea proceselor de management în acest sector, la îmbunătăţirea raporturilor dintre componentele sistemului şi la soluţionarea problemelor cu care se confruntă administraţia publică[11].
De eficienţa metodelor utilizate, de adaptarea lor la volumul şi varietatea sarcinilor de realizat, de corespondenţa metodelor cu caracteristicile realităţilor sociale în care îşi desfăşoară activitatea instituţiile din sectorul public depinde, în cea mai mare măsură, succesul managementului în administraţia publică[12].
6. Principiul legalităţii
Organizarea şi funcţionarea instituţiilor administrative, trebuie să se facă într-un anumit cadru legal.
Așadar, legea publică este cea care definește coordonatele după care acţionează funcţionarii publici. Legea conţine explicit atribuţiile instituţiilor administrative, competenţele decizionale ale acestora, sistemul de relaţii, drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici etc[13].
Începând de la cadrul legal format din acte normative, care trebuie respectate, managerii publici au libertatea de a implementa obiectivele pentru instituţiile pe care le conduc, de a descoperi cele mai potrivite modalităţi de acţiune pentru realizarea lor, de a identifica acele căi şi mijloace de culegere, înregistrare şi transmitere a informaţiilor, de a fundamenta decizii administrative eficiente şi de a utiliza cele mai noi metode de management pentru a satisface nevoile sociale generale[14].
Principiul legalităţii este considerat fundamental pentru managementul public.
Fără îndoială că principiile nu pot fi tratate separat. Acestea se află într-o interdependenţă continuă şi respectarea lor accentuează tot mai mult caracterul ştiinţific, teoretic şi pragmatic al managementului public[15].
[1] Micu A., op. cit., p. 66
[2] Androniceanu A., op. cit., p. 35
[3] Nicola I., op. cit., p. 62
[4] Androniceanu A., op. cit., p. 36
[5] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 15.04.2016
[6] Lynn L.E. op. cit., p. 71
[7] Nicola I., op. cit., p. 64
[8] Micu A., op. cit., p. 68
[9] Nicola I. – Managementul serviciilor publice locale, Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 39
[10] Androniceanu A., op. cit., p. 37
[11] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 15.04.2016
[12] Nicola I, op. cit., p. 40
[13] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 15.04.2016
[14] Nicola I., op. cit., p. 68
[15] Androniceanu A., op. cit., p. 38
