Principala responsabilitate a managerilor faţă de acţionari este de a face cât mai rentabilă investiţia acestora şi a spori profiturile companiei; această responsabilitate a managerilor este atât de natură legală (cuprinsă în lege), cât şi de natură morală (managerul are o datorie morală faţă de proprietarii afacerii, pe baza faptului că managerul este un angajat / agent al acestora).
Managerilor le revin trei tipuri de obligaţii morale de referinţă faţă de acţionari: obligaţia de supunere, de confidenţialitate şi de loialitate:
- Obligaţia de supunere: Managerul trebuie să se supună tuturor indicaţiilor rezonabile ale patronilor (termenul „rezonabil” este utilizat pentru a face distincţia între cazurile în care angajaţilor li se cere să îndeplinească sarcini ce le revin prin fişa postului şi cazurile în care li se solicită îndeplinirea unor sarcini pentru care nu au fost angajaţi şi care vin în contradicţie cu valorile lor morale).
- Obligaţia de confidenţialitate: Agentul nu are voie să folosească sau să comunice informaţii confidenţiale primite de la superiori sau obţinute de el însuşi în cursul desfăşurării activităţii sale sau dobândite datorită poziţiei sale ca angajat, dacă informaţiile respective nu sunt probleme general cunoscute; această obligaţie rămâne valabilă şi după ce angajatul (în mod special, managerul) a părăsit firma şi lucrează în altă parte, şi se extinde de la toate comunicaţiile oficiale la toate informaţiile pe care proprietarii ar dori să le păstreze secrete faţă de ceilalţi agenţi economici.
- Obligaţia de loialitate: Managerul are obligaţia morală de a evita conflictele de interese ce pun interesul său în competiţie cu interesul patronului; în consecinţă, un angajat al unei companii nu are voie să îşi deschidă o firmă concurentă sau să profite de o ocazie de afaceri în interes personal.
O dată cu accentuarea curentului de responsabilitate socială, acţionarii unei companii acordă o importanţă din ce în ce mai mare eticii corporaţionale; astfel, s-a dezvoltat mişcarea cunoscută sub denumirea de „investiţii etice” (deciziile de investiţii ale acţionarilor nu se mai bazează doar pe criterii financiare, ci şi pe atitudinile şi comportamentul etic al companiilor). Astfel, acţionarii îşi folosesc uneori propria poziţie şi forţă pentru a face presiuni asupra managementului, astfel încât acesta să-şi schimbe atitudinile sociale (de exemplu, mulţi indivizi şi multe instituţii au vândut sau au ameninţat cu vinderea pachetului de acţiuni dacă executivii de vârf ai corporaţiei au continuat să conducă afaceri în Africa de Sud). Calitatea guvernanţei corporatiste este un element – cheie în etica afacerilor143.
