Dinamica socio-culturală este o măsură a conştiinţei de sine a unui neam, cultura apărînd ca produsviu al unei mereu înnoite cunoaşteri creatoare de sine. Prin acest nuanţat proces, ce implică totodată cunoaşterea în sine şi recunoaşterea peste sine, sau, cu alte cuvinte, cunoaşterea şi activitatea creatoare,
omul prelucrează materialul socio-cultural existent şi, în vremurile noastre, într-o mai mică măsură natura(deja transformată în bună parte de înaintaşi). Cultura apare astfel ca rezultat al unuisui-generis proces deasimilare creatoare a ceea ce există deja, contribuind astfel la definirea unui orizont cultural-religios, în sensul că facilitează re-unirea omului cu Chipul Umanităţii sale manifestat exemplar de Mîntuitor. Şi prinacest proces de definire creatoare de sine apar roade, dar şi reziduuri sociale, culturale, economice, politiceetc., pe scurt, reziduuri ontognoseologice.
Aceste reziduuri, observabile în viaţa de zi cu zi, sînt datorate unei „indigestii” spirituale; omul primeşte de peste sine ceva ce nu mai poate integra armonios în datul făpturii sale. Se pare că înaintaşii şichiar semenii săi din actualitate îi oferă ceva mai puţin „digerabil”, rezultatul fiind apariţia contraculturii, un
rol însemnat jucîndu-l aici de sacralizarea, profanizarea crescută a omenirii, căci este un nonsens a se vorbidespre cultură fără a se aduce în discuţie aspectul religios.
Spulberînd credinţele religioase din viaţa sa, omul postmodern a spulberat totodată şi normelemanifestării sale creatoare, culturale, a spulberat criteriile de valorizare a creaţiilor sale,promovînd norme arbitrare, măsură a demiurgiei groteşti pe care urmăreşte parcă cu orice preţ să şi-o asume. De aici importanţa culturii în viaţa noastră, în calitate de context, dar şi în calitate de mesaj cultural specific, cu rolmodelator-formator în special pentru tinerii ce vor să fie Oameni. Pentru a putea desluşi rolul culturii încontextul actual, este necesară o scurtă plonjare în trecutul omenirii, un regresus ab initio, pentru a
înţelege ce a reprezentat cultura în perioada arhaică.
Astfel, putem vorbi despre existenţa unor interacţiuni culturale primare cu natura cosmică, unmediu dat omului peste voinţa sa; aceste interacţiuni socio-culturale primare au avut loc în perioada arhaică a omenirii, fiind sub semnulmitur ilor1 şir iturilor şi având drept scop definirea de sine a unui grupuman mai mult sau mai puţin numeros prin respectarea unor legi-tradiţii instituite illo tempore de zei sau
eroi civilizatori. În termenii lui Mircea Eliade, „Imitînd actele exemplare ale unui zeu sau ale unui erou miticsau, pur şi simplu, povestind aventurile lor, omul societăţilor arhaice se detaşează de timpul profan şi intră magic în Marele Timp, timpul sacru”2.
Prin mit se comunică o dinamică logică, o cunoaştere eficientă pusă în act prin rit şi sintetizată însimbol. Prin cunoaşterea eficientă, vehiculată în trecut sub formamitur ilor ce pot fi asimilate cu anumiteocuri de limbaj, şi prin acţiunea ritualică, concretizată în trecut sub forma riturilor ce pot fi asimilate cuanumite situaţii de viaţă, se manifestă o voinţă superioară omului arhaic, voinţa zeului sau eroului civilizator, respectată şi transmisă prinsi m bol uri.
Cunoaşterea este de ordin transfigurator şi iniţiatic în cadrul mitului. Ritul operaţionalizează, faceeficient mitul. Viaţa omului arhaic a fost guvernată de aceste trei aspecte fundamentale –mi tu l, prin carese manifesta puterea cunoaşteriişiritul, prin care se manifesta puterea acţiunii, ambelesintetizate/manifestate în şi prin simbol.
Ambele, mitul şi ritul erau sub semnul unei voinţe concepută a fi superioară omului, fiind
inspiratoare a acestor mituri şi rituri care aveau un rol foarte precis: acela de a menţine vie legătura omului cu realităţile aparent nevăzute din lumea de dincolo, cu lumea zeilor sau cu Paradisul pierdut-uitat. Estevorba despre legătura între lumea aflată la nivelul ordinii explicite-desfăşurate şi „lumea logică” a ARHETIPURILOR de la nivelul ordinii implicite-înfăşurate. Astfel, concepţia platonică a unei ideale „lumi aIdeilor” poate fi integral recuperată în acest context.
Miturile şi riturile erau prezente la nivelul intermediar, având rolul de a menţine vii„legăturilearhetipale” între cele două niveluri fundamentale ale realităţii. Ele jucau rolul unei veritabile paradigme saumodel conceptual trăit prin care omul se raporta atât la lumea realităţii fizice, cât şi la „lumea arhetipală” azeilor, a căror voinţă o respecta. Comunicarea-comuniunea era atunci relativ armonioasă.Ceea ce trebuie să subliniem în acest context este faptul că în societăţile arhaice nu se puneaproblema evoluţiei, aşa cum se pune în cazul societăţii actuale, ci era vorba despre păstrarea conştiinţei de
sine prin respectarea legilor transmise prin mituri şi simboluri şi puse în act graţie riturilor. Acela care reunea sintetic mitul şi ritul, incitând la perpetua reiterare a acestora era simbolul; limbajul omului arhaicera un limbaj simbolic, la fel ca şi interacţiunile sale culturale, sociale etc.
Putem spune că, dintr-un anumit punct de vedere, simbolul generează şi coordonează mitul (saucunoaşterea eficientă) şi ritul (sau acţiunea eficientă) cu condiţia acceptării şi interpretării sale corecte.
Vehiculat în special pe cale vizuală, precum în cazul variatelor reprezentări grafice şi a obiectelor de cult,sau sonoră, precum în cazulCrez u lu i rostit de creştini, simbolul permite instituirea fenomenului de
rezonanţă între persoana sau persoanele care-l adoptă şi realitatea arhetipală-logică simbolizată,fenomen care implică transfer de informaţie, ene rgie şi, eventual,sub st an ţă, şi transfigurarea realităţii de
la nivelul ordinii desfăşurate-explicite înch ipu l realităţii de la nivelul ordinii înfăşurate-implicite ce esteactualizatăprinsimbo lu l respectiv. Acestea fiind spuse, viaţa omului arhaic se vădeşte a fi o viaţă simbolică
(de la grecesculsymbolon = a fi împreună) sau religioasă (de la latinesculr eligar e = a reuni), în sensulreunirii omului cu realitatea sau divinitatea căreia i se închină. Constituind un veritabil fenomen de
semioză socială şi culturală, viaţa omului arhaic este caracterizată de osin ta xă simbolică, semantica fiindde factură miticăşi pragmatica fiind caracterizată de actul ritualic
Corelat al unui act ritualic, simbolul este o realitate culturală complexă de factură religioasă (însensul expus mai sus), ce transcende atât obiectivitatea naturală, cât şi subiectivitatea omului angajat înprocesul de culturalizare a naturii; SIMBOLUL este obiect şi subiect într-o unică realitate ce face apel la
suporturi naturale (vizual sau sonor, de exemplu), spre a se pecetlui pe acestea în vederea transmiterii în timp a voinţei superioare ce defineşte respectivul SIMBOL.
Simbolul este legat totdeauna de subiect în societăţile arhaice, mai precis de subiectul iniţiat înmisterele-tainele ce caracterizează simbolul; doar iniţiatul poate interpreta, poate pune în act ritualic simbolul în vederea manifestării unui efect de putereîn planul realităţii, efect cu funcţie culturală, dar şi
iniţiatică pentru neofiţi, pentru aceia care sunt iniţiaţi în tainele anumitor societăţi secrete de bărbaţi saude femei, iniţiere ce seamănă foarte mult cu riturile iniţiatice de la vârsta pubertăţii3.Dinamica culturală a omului arhaic presupune o definire creatoare de sine în cadrul unui grup iniţiatic, prin respectarea unei voinţe superioare transmisă şi pusă în act prin simboluri, mituri şi rituri;astfel, natura este cultivată transfigurator prin fenomenele de interacţiune culturală simbolică,obiectivitatea naturală şi subiectivitatea umană regăsindu-se unificate într-o realitate simbolică-religioasă.
Activitatea creatoare este caracterizată de un surplus, de o multiplicare pe un plan sau altul; în ceeace-l priveşte pe omul arhaic, viaţa sa este simbolică (în sensul prezentat mai sus), fiind caracterizată de
mituri şi rituri. Munca sa este ritualică, fiecare act biofiziologic este simbolic, omul arhaic urmărind prinfacerile sale plasarea într-un orizont spaţio-temporal sacru, abolirea perspectivei profane şirefac ereacondiţiei paradisiace. Căci, aşa cum notează Mircea Eliade,
„În orice societate tradiţională, orice gest responsabil reproducea un model mitic,
transuman şi, în consecinţă, se desfăşura într-un timp sacru. Munca, meşteşugurile,
războiul, dragostea erau sacramente. A retrăi ceea ce Zeii şi Eroii trăiseră illo tempore, se
traducea printr-o sacralizare a existenţei umane care completa în felul acesta sacralizarea
Cosmosului şi a vieţii”4.Surplusul rezultat din munca ritualică a servit schimburilor în natură, ce reprezintăeconomiaînstadiul său arhaic; simbolizarea acestui surplus a constituit un proces îndelungat, culminînd cu apariţia banilor. La început, simbolurile folosite în acest scop au avut o legătură strânsă cu aspectul sacru-religiosspecific; era firesc, deoarece surplusul rezulta din munca ritualică. Monedele de mai tîrziu purtau însemnele conducătorului politic care avea, totodată, şi o importantă funcţie religioasă. Sub o formăsau alta,obi e ct e lesimbolice folosite în schimburile economice erau semnul desfăşurării unei activităţi (ce necesita forţa vitală
a omului) ritualice de ordin sacru-religios.
