Teoriile clasice de abordare a managementului s-au concentrat mai mult pe aspectele formale ale organizării, în special pe structurile organizatorice ale întreprinderilor (ierarhie, autoritate, diviziunea muncii), pe organizarea producţiei şi pe controlul activităţilor. Totuşi, dacă ne raportăm la exponenţii acestei şcoli clasice a managementului şi în special la H. Fayol şi F. W. Taylor, trebuie să recunoaştem că prin studiile lor au pus baza managementului modern.
- Fayol (1841 -1925) – inginer de mine care şi-a petrecut întreaga viaţă lucrând în aceeaşi companie, din care timp de 30 de ani în funcţia de director, poate fi considerat părintele managementului modern prin lucrarea sa majoră „Administration industrielle et generale” publicată în 1916, lucrare ce a fost adoptată în toată lumea.
- Fayol a definit pentru prima dată cele cinci funcţiuni ale managementului: a prevedea şi a planifica, a organiza, a coordona, a comanda şi a controla; a punctat cele şase activităţi cheie ale unei organizaţii industriale: tehnico-productivă, comercială (vânzare – cumpărare), financiară (securitatea capitalului), contabilă şi managerială (planificare, organizare), securitate (proprietate).
În cartea sa, Fayol enumeră 14 principii ale managementului care de fapt sunt preceptele pe care el le-a aplicat în vasta sa experienţă ce a fost încununată de un succes deosebit şi care i-a dat faima şi l-a plasat în analele istoriei industriale. Cele 14 principii sunt:
- diviziunea muncii – reduce efortul persoanei sau grupului, dezvoltă familiaritatea;
- autoritate – dreptul de a da ordine dar şi de a avea responsabilităţi;
- disciplina – respectul în concordanţă cu contractul între firmă şi salariaţi;
- unitate de comandă – un om, un superior;
- unitate de direcţie – un singur scop şi un plan pentru grupul de activitate unit pentru acelaşi obiectiv;
- subordonarea intereselor individuale celor generate;
- remunerare – trebuie să fie corectă;
- centralizare – se extinde în funcţie de dimensiunile companiei şi de calitatea managerilor;
- linie ierarhica – o linie a autorităţii din vârf până la ultimul nivel al organizaţiei;
- ordine – fiecare la locul potrivit;
- echitate – justiţie faţă de salariaţi;
- stabilitatea personalului;
- iniţiativa – în limitele autorităţii şi ale disciplinei tot staff-ul trebuie încurajat în a avea iniţiativa;
- spirit de echipă – armonia este principala forţă într-o organizaţie.
Aceste principii generale definite de Fayol au fost adoptate mai târziu de către Urwick şi Brech pentru a defini structura organizaţiilor. În zilele noastre, teoreticienii managementului nu sunt de acord cu o parte din aceste principii cum ar fi centralizarea, unitatea de comandă, linia ierarhică – care sunt considerate ca elemente ale birocraţiei. Indiferent dacă aceste principii mai sunt sau nu mai sunt actuale, ceea ce trebuie reţinut este că multe dintre ele sunt absorbite în teoriile moderne ale managementului şi că lucrarea lui H. Fayol este prima încercare de fundamentare a teoriei managementului.
- W. Taylor (1856 -1915) – a fost, ca şi H. Fayol unul din marii practicieni ai teoriei managementului. În calitate de inginer al unei companii care se ocupa cu fabricarea oţelului, unde ajunge la postul de superintendent, clădeşte teoria managementului ştiinţific axându-se pe experienţa sa de muncitor şi manager cu privire la metodele de creştere a productivităţii muncii.
Teama şomajului, metodele empirice de management precum şi fluctuaţiile în câştigurile realizate de muncitori l-au împins pe F. W. Taylor la fundamentarea teoriei managementului ştiinţific pe care o consideră ca o revoluţie, o nouă metodă axată pe:
– dezvoltarea ştiinţifică a fiecărei operaţii în locul metodelor empirice;
– determinarea timpului şi metodei fiecărei activităţi;
– selectarea şi instruirea muncitorilor;
– cooperarea cu muncitorii;
– organizarea producţiei în vederea preluării responsabilităţilor de la muncitor cu excepţia propriului său loc de muncă.
De subliniat că aceste principii ştiinţifice de organizare s-au impus în condiţiile în care practica organizatorică din acel timp era bazată pe iniţiativa muncitorilor. Astfel, sugestia că managerii să preia această iniţiativă pare ceva cu totul nou. Taylor, deşi a fost acuzat de automatism, ideile sale au fost preluate aproape în totalitate de continuatorii teoriei managementului. Astfel Frank şi S. Gilberth dezvoltă ideile lui Taylor fundamentând studiul mişcărilor – contribuţie majoră în tehnica managementului operaţional.
- Gantt – coleg cu Taylor la campania „Bethlehem Steel Company”, plecând de la ideile emise de Taylor, fundamentează tehnica cunoscută sub numele „Gantt Chart” – diagramă ce indică timpul necesar executării fiecărei operaţii. Diagramele Gantt sunt folosite şi astăzi şi reprezintă o metodă ştiinţifică de programare în timp a operaţiilor.
În concluzie, şcoala ştiinţifică a managementului iniţiată de Taylor şi continuată de Gilbreths şi Gantt a permis introducerea unui sistem raţional de organizare a muncii prin măsurarea acesteia cu un grad considerabil de acurateţe; a contribuit la crearea unui mediu îmbunătăţit de muncă al muncitorilor şi la motivarea acestora prin plata lor în funcţie de rezultate, a stimulat ideile şi tehnicile de analiză sistematică a fiecărui loc de muncă, ce au condus, în final, la creşterea eficienţei muncii. Ca dezavantaje pot fi considerate subordonarea muncitorilor sistemului de lucru şi despărţirea execuţiei de aspectele planificării şi controlului, ceea ce a condus la crearea unor munci repetitive şi ca atare plictisitoare şi alienarea muncitorilor de managementul lor.
- F. Urwick – continuator al ideilor clasice ale managementului, puternic influenţat de H. Fayol, a contribuit prin scrierile sale la răspândirea ideilor clasice; s-a axat în principal pe ideea că omul modern poate controla organizaţiile prin aplicarea regulilor universale. În lucrarea sa „The Elements of Administration”, publicată în 1947, el enumeră o serie de principii ce se impun în atingerea obiectivelor unei organizaţii, aceste principii formând aşa zisul cod al bunei practici.
În 1952, Urwick enunţă 10 principii care asigură mecanismul organizaţional după cum urmează:
- principiul obiectivului – obiectivul fiind raţiunea de a fi a oricărei organizaţii;
- principiul specializării – un grup, o funcţie;
- principiul coordonării – procesul organizării este în principal asigurarea coordonării;
- principiul autorităţii – fiecare grup are o supremă autoritate cu o linie clară de autoritate asupra membrilor grupului;
- principiul responsabilităţii – superiorul este responsabil de actele subordonaţilor săi;
- principiul definirii posturilor – o definire clară a obligaţiilor fiecărui post şi a relaţiilor dintre posturi;
- principiul corespondenţei – autoritatea ar putea fi măsurată cu responsabilitate;
- principiul controlului – nimeni nu poate fi responsabil pentru mai mult de 5 -6 subordonaţi direct, al căror lucru este grupat;
- principiul balanţei – diferitele compartimente ale unei organizaţii trebuie ţinute într-o balanţă;
- principiul continuităţii – structura organizatorică trebuie să asigure continuitatea activităţilor.
Aceste principii au influenţat enorm multe din marile companii moderne şi au devenit populare în întreaga lume. Astăzi, în faţa marilor schimbări, apar puţin anacronice dar în mare parte sunt încă aplicabile.
E.F.L.Brech – elaborează, de asemenea, principii cu privire în special la organizarea structurală a întreprinderilor, suprapunându-se în mare măsură cu principiile lui Fayol şi Urwick. Astfel el impune:
- definirea responsabilităţilor managementului (supervizorii şi staful specializat);
- delegarea responsabilităţilor;
- coordonarea responsabilităţilor;
- ţinuta morală.
Fundamental în viziunea lui Brech este că aceste principii au menirea să asigure o balanţă între delegarea responsabilităţilor manageriale şi necesitatea de a păstra o bună unitate de acţiune.
În 1975 publică a treia ediţie a lucrării „Principii şi Practici ale Managementului” (The Principles and Practices of Management) în care afirmă că dezvoltarea principiilor managementului se poate face pe baza cercetării practicilor manageriale – oricum, principiile lui Brech sunt mult mai importante pentru practica managerială decât în dezvoltarea teoriei managementului.
Conceptul birocraţiei
În sensul peiorativ al cuvântului, birocraţia este un fel de hârtie fără utilitate – exces de lucru pe hârtie. În conceptul organizaţional, birocraţia este o formă cu caracteristici dominante ca ierarhie şi sistem de reguli. În contextul birocraţiei ca formă de organizare se afirmă şcoala sociologică având ca exponent pe Max Weber (1864-1920), sociolog german a cărui contribuţie este majoră în special cu privire la referirea autorităţii prin reguli şi proceduri.
După Weber, principalele caracteristici ale organizării sunt:
- organizarea activităţilor pe baza unor reguli;
- specificarea sferelor de competenţă adică specializarea lucrului, gradul de autoritate alocat şi reguli ce guvernează exercitarea acestei autorităţi;
- numirea în funcţie de competenţa tehnică;
- aranjamentul ierarhic al posturilor;
- separarea funcţionarilor de forma de proprietate a organizaţiei;
- formularea în scris a regulilor deciziilor şi acţiunilor.
Toate aceste principii dezvoltate de Weber cu privire la organizare îl situează alături de ceilalţi exponenţi ai şcolii clasice.
Concluzii
Ca o concluzie asupra şcolii clasice reprezentată de Fayol, Taylor, Gantt, Gilbreeths, Urwick, Brech şi Weber se poate afirma că ei au o contribuţie remarcabilă la formarea teoriei managementului, că teoriile lor nu pot fi preluate astăzi fără modificările impuse de schimbările intervenite în întregul context socio-economic. Este de reţinut:
- impactul acestor teorii clasice la timpul respectiv asupra productivităţii muncii şi rentabilităţii întregii activităţi economice;
- majoritatea teoreticienilor, cu excepţia lui Weber, s-au axat pe experienţa proprie, deci totul a izvorât din practica managerială.
- Principiile dezvoltate de şcoala clasică tradiţionalistă managementului sunt:
- scara ierarhică care se referă la linia verticală a ierarhiei aferentă autorităţii şi responsabilităţii într-o organizaţie;
- dimensionarea controlului sau a supervizării, respectiv numărul de subordonaţi pe care poate un supervizor să-i controleze;
- unitatea de comandă – subordonatul primeşte ordine de la un singur superior;
- specializarea şi diviziunea muncii;
- principiul corespondenţei – autoritatea se măsoară cu responsabilitate.
Contribuţia majoră a şcolii clasice constă în introducerea mangementului ca subiect, deci ca oportunitate şi elaborarea unor principii ce ulterior au fost dezvoltate.
