Cercetarea sistematică a problemelor fundamentale ale structurii şi teoriei managementului a început în secolul al XX-lea. Primele încercări de analiză a managementului şi de dezvoltare a teoriei sale în vederea aplicaţiilor practice aparţin unor practicieni ai managementului, cu mulţi ani de experienţă în domeniu. Ulterior, şi mai ales în ultimele 4-5 decenii, a fost publicat un volum impresionant de lucrări, autorii fiind specialişti în diferite domenii. Au fost aduse contribuţii importante la fondul teoretic al managementului, dar şi multă confuzie. În acest sens, o sistematizare a conceptelor şi curentelor de gândire în domeniul managementului, elaborate până în prezent, mai larg împărtăşită, cuprinde următoarele şcoli:
=> şcoala clasică;
=> şcoala relaţiilor umane (sociologică); => şcoala cantitativă (matematică ); => şcoala sistemică;
= conceptul managementului contextual (situaţional).
Şcoala clasica este cea mai veche, având două părţi, „managementul ştiinţific” şi cel „administrativ”. „Managementul ştiinţific” are printre reprezentanţi pe F.W. Taylor, H. Gantt, F. şi L. Gilbreth, iar conceptul „administrativ” pe H. Fayol şi C. Barnard. Reprezentanţii managementului ştiinţific au fost preocupaţi de îmbunătăţirea producţiei prin creşterea eficienţei muncii, a productivităţii lucrătorilor. F.W. Taylor, numit părintele managementului ştiinţific, a formulat, de exemplu, o serie de principii ale conducerii şi organizării muncii, afirmând pentru prima oară că managementul întreprinderii trebuie aşezat pe baze ştiinţifice, necesitând metode, tehnici şi măsuri special elaborate şi verificate. Principiile preconizate de Taylor: înlocuirea regulei folosirii arătătorului cu ştiinţa; armonie în loc de discordie în acţiunile grupului; cooperare în loc de individualism haotic; productivitate maximă în loc de una limitată; antrenarea muncitorilor până la nivelul maxim posibil pentru a avea cea mai înaltă prosperitate, atăt ei cât şi compania. în concepţia sa, nu numai tehnica de producţie trebuie proiectată, normată şi standardizată, ci şi munca, organizarea şi conducerea ei.
- Fayol, părinte al teoriei moderne a managementului operaţional, a lărgit conţinutul conceptului de management, tratând problemele acestuia la nivelul întreprinderii, considerată ca un organism de sine stătător în legătură cu alte organisme asemănătoare. A sintetizat o serie de principii, şi anume: diviziunea muncii, autoritatea, responsabilitatea, disciplina, unitatea de conducere, subordonarea intereselor particulare interesului general, remunerarea personalului, centralizarea, ierarhia, ordinea, echitatea, stabilitatea personalului, iniţiativa, unitatea personalului. A fost primul care a stabilit şi definit funcţiunile întreprinderii şi ale managementului. între funcţiunile întreprinderii, consideră funcţiunea administrativă – funcţiunea de management, ca fiind centrală, esenţială pentru viaţa întreprinderii. Această funcţiune include funcţiile managementului. „A conduce”, arată Fayol, „înseamnă a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona si a controla”, adică ceea ce este acceptat şi astăzi, atât în teoria managementului, cât şi în practica sa.
Şcoala relaţiilor umane (sociologică) are printre reprezentanţii de seamă pe M.P. Foolet, E. Mayo, D.Mc. Gregor. Concepţiile relaţioniste, apărute ca o critică adusă şcolii clasice şi mai ales lui F.W.Taylor, au fost determinate de condiţiile sociale şi istorice. Astfel, creşterea rolului sindicatelor, efectele dezastruoase ale crizei din 1929-1933, au cerut, au impus o reconsiderare a factorului uman în managementul întreprinderilor. Reprezentanţii şcolii „relaţiilor umane” acordă cea mai mare importanţă individului uman, grupurilor de oameni, comportării lor. În cadrul întreprinderii în care activează o colectivitate, se formează un întreg complex de relaţii interumane, ce dă naştere unui anumit comportament care reflectă, de fapt, climatul organizaţional, caracterizat prin:
- atitudinea faţă de muncă şi faţă de management;
- motivaţia în muncă;
- satisfacţia profesionala;
- atitudinea faţă de grupul de muncă;
- integrarea în grup etc.
În fundamentarea concepţiei lor, relaţioniştii se sprijină pe ideea că oamenii ar putea fi determinaţi să muncească mai productiv, dacă li se satisfac anumite necesităţi psihologice şi sociale. în acest sens, principala sarcină a managementului, coordonarea eforturilor umane, trebuie realizată în condiţiile studierii, cunoaşterii şi, desigur, satisfacerii acestor necesităţi. Orice manager poate şi trebuie să atingă obiectivele întreprinderii prin colaborarea cu oamenii. Pe scurt, oamenii trebuie să fie studiaţi şi trataţi ca oameni. Un personal „umanizat”, capabil de disciplină liber consimţită, de autocontrol, constituie adevăratul factor de succes în activitatea întreprinderii.
Scoala cantitativa (matematica), numită şi Management science, pune accentul pe abordarea cantitativă sau matematică a problemelor managementului. Ea îşi are rădăcinile în cercetările operaţionale din timpul celui de-al doilea război mondial, efectuate de echipe constituite cu scopul de a soluţiona probleme complexe şi de înaltă tehnologie şi care, apoi, au intrat în practica managementului unor mari întreprinderi. Folosirea analizei statistice, a programării liniare pentru alocarea resurselor, a tehnicilor de programare a producţiei, sunt câteva exemple ale introducerii managementului cantitativ. Problemele personalului (motivaţie, comportament etc.) nu fac obiectul preocupărilor acestei şcoli.
Scoala sistemelor sociale are la bază premisa că managerul unei organizaţii trebuie să ia în considerare ansamblul variatelor sisteme care alcătuiesc întreaga operaţie ce face obiectul managementului. Un sistem este, în esenţă, un set sau un ansamblu de elemente interconectate sau interdependente (care pot fi fizice sau teoretice) ce formează o unitate complexă. Folosirea îndelungată a teoriei şi analizei sistemelor în ştiinţele fizicii şi biologiei au dus la acumularea unui volum considerabil de cunoştinţe despre sisteme. Teoria sistemelor este aplicabilă şi ştiinţei managementului. O organizaţie este alcătuită din subsisteme, numeroase subdiviziuni, care îndeplinesc sarcini şi funcţiuni interdependente, necesare supravieţuirii sale. Pentru a înţelege modul în care activează un sistem, trebuie cunoscută fiecare subdiviziune şi contribuţia pe care o are la funcţionarea ansamblului. Viziunea sistemică asupra organizaţiilor (întreprinderilor) solicită managerilor înţelegerea modului în care schimbările în subsistemul fiecăruia vor afecta toate celelalte subsisteme şi organizaţia în ansamblu. Nu există manager, respectiv compartiment funcţional sau operaţional într-o întreprindere, care să fie total independent în raport cu ceilalţi (celelalte). Această viziune asupra ansamblului operaţional şi a părţilor sale are scopul de a preveni o schimbare, pozitivă într-un domeniu, dar care va avea consecinţe negative în celelalte.
Teoria managementului contextual sau situational se
concentrează asupra faptului că activităţile practice ale managerilor depind de un ansamblu de circumstanţe date, deci de context, de situaţie. Teoria managementului situaţional ţine seama nu numai de contextul dat, de variantele sale, ci şi de influenţele soluţiilor anterioare date problemelor sau de comportamentul uzual al organizaţiei. Abordarea contextuală începe cu o analiză a problemei, inventarierea circumstanţelor dominante în timp, evaluarea cursului posibil al acţiunilor disponibile şi a consecinţelor fiecărei acţiuni.
Nu există două situaţii perfect identice şi, prin urmare, nici o singură soluţie pentru amândouă. Se caută cea mai bună cale de soluţionare a fiecărei situaţii sau probleme. Prin natura sa, practica managerială cere ca managerii să aibă în vedere realităţile situaţiei date atunci când aplică teoria, principiile şi tehnicile manageriale.
Nu este sarcina ştiinţei să prescrie ceea ce trebuie făcut într-o situaţie dată. În acest sens, teoria managementului nu trebuie să fie avocatul unei „singure şi celei mai bune căi” de urmat în fiecare situaţie, aşa cum, de exemplu, mecanica nu-i spune inginerului cum să conceapă un singur instrument perfect, bun la toate utilizările.
Adevărata abordare contextuală este una integratoare. Teoreticienii contextualului folosesc principiile şcolii clasice, conceptele cantitative şi viziunea sistemică, valorile psihosocialului pentru analiza şi soluţionarea problemelor.
