Preocupările privind conducerea activităţii umane au apărut o dată cu primele forme de organizare socială şi s-au amplificat pe măsura progresului material şi spiritual al omenirii. Deşi elemente şi percepte ale managementului apar încă din antichitate, cristalizarea lor ştiinţifică este de dată relativ recentă, dacă privim formarea ştiinţei managementului din perspectivă istorică.
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii a accelerat şi îmbogăţit gândirea umană în domeniul organizării şi conducerii activităţii economice şi sociale. Managementul ca ştiinţă nu a apărut pe un teren virgin. Până la conceptele moderne din zilele noastre, ştiinţa managementului a parcurs un secol.
În ce priveşte managementul ştiinţific, ca proces a cărui evoluţie este o reflectare a preocupărilor de analiză şi dezvoltare a teoriei sale, se pot distinge trei etape principale: managementul empiric, începuturile managementului ştiinţific, managementul ştiinţific.
Managementul empiric caracterizează perioada în care funcţia managerială era îndeplinită de proprietarul întreprinderii şi se baza pe intuiţie, experienţă practică şi bun simţ.
Începuturile managementului stiintific sunt marcate de apariţia şi consolidarea unor concepte generale de management. Folosirea în procesele de producţie a unor echipamente de valoare mare şi ridicat randament, introducerea largă a mecanizării, utilizarea de noi surse energetice, modificarea structurii forţei de muncă au determinat schimbări profunde în structura internă a proceselor de producţie. Aceste schimbări au solicitat competenţe cărora conducerea empirică nu le putea face faţă. în acest context, la începutul secolului al XX-lea apar lucrările lui F. W. Taylor („The Principles of Scientific Management”, 1911, S.U.A.) şi H. Fayol („Administration industrielle et générale”, 1916, Franţa), consideraţi ca întemeietori ai managementului ştiinţific.
Managementul stiintific este etapa actuală, contemporană, în care numeroase raţionamente apărute în prima jumătate a secolului al XX-lea s-au precizat într-o asemenea măsură, încât pot fi identificate şi integrate într-un concept general asupra unui proces cuprinzător de management. Progresele în domeniul ştiinţei şi tehnicii, în general, în tehnologia comunicaţiilor, a informaticii şi calculatoarelor şi a teoriei sistemelor, în special, favorizează şi totodată impun exercitarea managementului numai pe baze ştiinţifice.
