Publicat în

Serviciile publice: Definiţie

Termenul de serviciu public este utilizat atât în sens de organizaţie, de organism social, cât şi în sens funcţional, de activitate desfăşurată . Pe parcursul timpului, noţiunea de serviciu public a cunoscut o evoluţie contradictorie.

În prima etapă, societatea a tins spre extensia noţiunii de serviciu public. Creşterea intervenţiilor statului şi ale colectivităţilor locale, multiplicarea structurilor publice, cererea crescută a utilizatorilor în vederea întreţinerii prin puterea publică, nevoile individuale şi colective, jurisprudenţa administrativă au concurat pentru extinderea câmpului de aplicare a noţiunii. Definiţia clasică a serviciului public pune în evidenţă natura juridică a organului care-l prestează şi care este persoană publică, statul, colectivitatea locală sau o altă instituţie publică.

Conţinutul definiţiei clasice suferă modificări în perioada interbelică, prin condiţiile impuse de practica administraţiei publice, respectiv: delimitarea părţilor „interes general”/,, interes particular”, subliniindu-se că obiectivul major al serviciului public este interesul celor administraţi, şi nu obţinerea profitului; mijloacele puterii publice cu influenţă asupra raportului de autoritate dintre persoana privată care serveşte interesul general şi terţii, în favoarea prestatorului şi, ultima condiţie, „controlul administraţiei” asupra activităţii de prestări servicii publice.[1]

Furnizorul unui serviciu poate fi public sau privat. Acest lucru presupune în primul rând realizarea distincţiei între persoana publică şi cea privată. Cea mai mare parte a sistemelor de drept operează cu această distincţie (îndeosebi sistemele latine şi germanice); alte sisteme realizează distincţia, dar mai puţin clar (sistemul englez). În acest sens, putem întâlni în ţările europene următoarele situaţii:

  1. furnizorul poate fi public, dar fără a se distinge de autoritatea publică însărcinată cu determinarea regulilor de organizare a serviciului;
  2. furnizorul poate fi public, având statut de drept public, dar distinct de colectivitatea responsabilă de organizarea serviciului. Este vorba de managementul printr-un organism de drept public (în dreptul francez este vorba de sistemul stabilimentelor publice).
  3. furnizorul poate avea capital public, dar să fie supus unui regim de drept privat. Este vorba de managementul printr-o societate privată cu capital public;
  4. furnizorul poate fi privat, dar să dispună de un act de putere publică, de privilegii de drept public. Este modelul gestiunii delegate din dreptul francez şi de modelele comparabile cu dreptul anglo-saxon;
  5. furnizorul poate fi privat şi să nu dispună de nici un privilegiu particular. Este o gestiune concurenţială.

Observăm că statutul furnizorului nu este legat de forma de proprietate. Există modele în care proprietatea publică este însoţită de prezenţa unui operator privat – element specific regimului francez de delegare a serviciului public, în care furnizorul dispune de bunuri ce sunt proprietatea colectivităţii publice.

Organizaţiile care pot presta servicii publice sunt: organele administraţiei publice, instituţiile publice şi regiile autonome de interes public.

În literatura europeană, „statul” reprezintă toate componentele puterilor publice interne ale unei ţări membre a Uniunii Europene. Dar responsabilitatea privind serviciile publice poate reveni într-o ţară fie puterii centrale, fie puterilor locale. Această responsabilitate poate determina scheme de punere în aplicare diferite, în funcţie de modul de organizare a naţiunii: federalism, regionalism, descentralizare sau centralizare etc. în ţările Uniunii Europene.

 

[1]     Serviciul public este acea activitate de interes general prestată numai de o persoană publică” Parlagi A., Managementul administraţiei publice locale. Servicii publice. Editura Economică, 1999, Bucureşti, p. 9.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *