Procesele atitudinale cuprind atât aspecte cognitive (percepţii şi gândire), cât şi aspecte afective (emoţii şi sentimente). În relaţiile interumane, atitudinile pot include conotaţii pozitive, favorabile, de apropiere sau conotaţii negative, de antipatie sau de dispreţ etc. Consistenţa atitudinală poate fi explicată prin consecvenţa indivizilor de a rămâne în paradigma setului propriu de valori şi de credinţe. Adesea, atitudinile oamenilor par a fi doar expresia stereopurilor lor. Cu toate acestea, atitudinile reprezintă demersul congitiv şi afectiv în măsură să asigure coerenţa comportamentală caracteristică fiecărei personalităţi umane. În opinia lui Atkinson şi a colaboratorilor (ibid., p. 843) „premisa de bază a teoriilor consistenţei cognitive este că toţi ne străduim să fim consistenţi în raport cu credinţele, atitudinile şi comportamentelor noastre şi că inconsistenţa acţionează ca un iritant sau ca un stimul care ne motivează să le modificăm sau să le schimbăm până când ele formează un întreg, dacă nu logic măcar coerent“.
Atitudinile se formează în procesul de comunicare. Elementul psihic cel mai relevant al unei atitudini este cel motivaţional-emoţional: influenţarea reciprocă a indivizilor din punct de atitudinal este mijlocită de comunicare.
Prin atitudine, Ştefan Boncu (2003, p. 125) înţelege „o dispoziţie internă a individului, care subîntinde percepţia sa şi reacţiile sale faţă de un obiect sau stimul“.
Autorul menţionat consideră că o definiţie mai riguroasă a atitudinii îi aparţine lui Allport, pe care îl citează în acelaşi loc:
O atitudine este o stare mentală şi neuropsihică de pregătire a răspunsului, organizată prin experienţă de către subiect, exercitând o influenţă directivă sau dinamică asupra răspunsului său faţă de toate obiectele şi toate situaţiile la care se raportează.
Gordon W. Allport (1935) consideră că „o atitudine este o stare de pregătire mintală şi neurală, organizată prin experienţă, care exercită o influenţă diriguitoare sau dinamizatoare asupra răspunsului individual la toate obiectele şi situaţiile cu care este în relaţie“ (apud Chelcea, 2000, p. 71).
O atitudine este o tendinţă spre acţiune, pentru sau contra a ceva din mediu, care devine astfel o valoare pozitivă sau negativă (ibid., p. 72). O atitudine are semnificaţie numai în relaţie cu unele valori.
Sociologul William I. Thomas, reprezentant al Şcolii din Chicago şi Florian Znaniecki au impus conceptul de atitudine în studiile psihosociologice. Ei înţeleg prin atitudine „o stare mentală a individului orientată spre valoare“ (idem). În general, abordarea sociologică a atitudinii o raportează la valorile sociale. Punctele de vedere psihologice cercetează atitudinile în funcţie de anumite laturi ale personalităţii: motivaţie, stări emoţionale, cogniţie sau dispoziţii comportamentale. De pildă, David Krech şi Richard S. Crutchfield înţelegeau prin atitudine „o organizare stabilă a proceselor motivaţionale, emoţionale, perceptive şi cognitive cu referinţă la anumite aspecte ale lumii individului“ (idem).
Este bine cunoscut faptul că atitudinile preced comportamentele; de interes pentru cei care conduc grupuri este de a cunoaşte în ce măsură atitudinile prefigurează comportamentele şi care este legătura dintre motivaţie, atitudine şi comportament. Spunem acest lucru pentru că între motivaţie şi atitudine există o legătură evidentă; dar, pe de altă parte (Boncu, 2003, p. 125), motivaţia are o sursă într-o nevoie mai puţin stabilă decât o atitudine, iar obiectul motivaţiei este mai precis decât al atitudinii. Un argument pe care autorul citat îl furnizează şi care permite diferenţierea celor două procese (motivaţia şi atitudinea) este că „atitudinile pot fi la originea emergenţei motivaţiilor“.
Atitudinile nu pot fi observate şi măsurate nemijlocit întrucât sunt stări psihice manifeste prin comportament verbal, acţional etc. Ele se formează prin învăţare, fiind acumulate prin experienţe unice, multiple, nemijlocite sau mijlocite (ibid., p. 125). În plus, atitudinile influenţează şi orientează comportamentul.
Referitor la structura internă a atitudinilor, majoritatea specialiştilor agrează modelul triadic. Acesta presupune următoarele elemente: afectiv – emoţii, trăiri, sentimente şi reacţii fiziologice asociate; cognitiv – cunoştinţele despre obiectul atitudinii şi proprietăţile sale; comportamentală – intenţionalitatea acţiunii.
Pe lângă proprietăţile orientării şi intensităţii este de observat că atitudinile au şi proprietatea centralităţii referitor la poziţia unora faţă de celelalte. Dacă atitudinile sunt centrale, ele sunt mai greu de schimbat.
