După gradul lor de structurare, formele de organizare se împart în două mari
tipuri: informaleşi formale. Trebuie precizat de la început că:
– practic sunt greu de depistat forme pure, informale sau formale, ale organizaŃiilor,
fiecare organizaŃie cuprinzând, în proporŃii variabile, ambele forme de organizare;
– este mai judicios să vorbim despreşi să analizăm distinct planul informalşi planul
formal al unei organizaŃii.
Planul informal al unei organizaŃii se alcătuieşte din relaŃiile spontane, nedefinite
sau slab definite dintre membrii acesteia. Normele, regulile informale sunt acceptate
spontanşi tocmai prin aceasta, nefiind impuse, acceptarea este intensă, gradul de
adeziune fiind ridicat. În chip similar, membrii organizaŃiei pot accepta un lider
(conducător) informal, altul decât cel oficial, care întruneşte o lungă adeziune prin
autoritatea sa profesională, prin prestigiul moral, prin capacitatea de a stabili relaŃii
stimulative, adecvate cu colegii săi.
Planul formal al organizaŃiei vizează structura oficială a acesteia, clar definită prin
descrierea normelor de construireşi de comportament, a rolurilorşi relaŃiilor dintre
membrii organizaŃiei (de putere, autoritateşi responsabilitate), prin indicarea liderilor, a
ierarhiei, prin precizarea condiŃiilor de acces, de evoluŃieşi de ieşire din organizaŃie
(organizaŃiile care se apropie cel mai mult de tipul formal sunt cele birocratice).
Planul informal este subsumatşi poate fi utilizat pentru consolidareaşi evoluŃia
pozitivă a planului formal, deoarece:
– facilitează realizarea scopului organizaŃional prin adeziunea sporită a membrilor
organizaŃiei;
– determină un climat organizaŃional sănătos, cooperant;
– oferă liderilor organizaŃiei elemente de control, de feed-back asupra stării reale a
organizatiri.
