Organizarea[1], ca funcţie managerială constă în delimitarea proceselor de muncă în componente primare, definite ca sarcini de muncă, gruparea acestora pe posturi şi compartimente şi atribuirea lor spre exercitare personalului firmei în vederea realizării obiectivelor.
Corespondentul pragmatic al acesteia îl constituie activitatea de organizare, cu două importante dimensiuni:
- Organizarea de ansamblu, reflectată de proiectarea/reproiectarea şi întreţinerea funcţionării sistemului de management şi a subsistemelor sale: decizională, informaţională, organizatorică, metodologică.
- Organizarea la nivelul principalelor componente procesuale şi structurale ale firmei: organizarea unor activităţi sau a unor componente.
Datorită posibilităţilor sporite de vizualizare a rezultatelor exercitării acestei funcţii manageriale, adesea există tendinţa de a se asocia organizarea – sau organizarea deficitară – cu principala cauză a unor deficienţe pe plan managerial.
Chiar dacă nu întotdeauna organizarea este o cauză a disfuncţionalităţilor manageriale, nu trebuie să omitem faptul că, în anumite intervale de timp, în anumite împrejurări aceasta poate genera unele deficienţe majore, cu consecinţe ce pot atinge cote alarmante în funcţionalitatea şi eficacitatea domeniului condus.
Este oportună evidenţierea unor elemente care determină stadiul în care se află firmele româneşti, de pe poziţia organizării:
- Reducerea organizării la structurile organizatorice, şi acelea aflate într-un grad avansat de rigiditate dacă ne raportăm la mutaţiile produse în interiorul, dar mai ales în mediul ambiant al firmei
- Limitarea organizării la organizarea producţiei şi a muncii, neglijându-se în cea mai mare parte, organizarea managerială
- Rămânerea în urmă a organizării faţă de necesităţile sistemului socio-economic la care se referă, numită şi uzura morală, generală sau parţială
Cauzele ce provoacă astfel de disfuncţionalităţi pot fi rezumate la următoarele: în primul rând cultura de organizaţie este insuficient de orientată spre susţinerea şi promovarea noului managerial; în al doilea rând, nesincronizările dintre interese şi competenţa celor care le promovează şi le apără; în al treilea rând, manifestarea vizibilă a principiului lui Peter Druker, conform căruia ,, fiecare salariat are tendinţa de a se ridica, într-o ierarhie, până la nivelul său de incompetenţă” – altfel spus, în selecţia, încadrarea şi promovarea personalului trebuie luată în considerare competenţa, abordată multidimensional; în al patrulea rând, manifestarea ,, legilor lui Parkinson”, respectiv legea dilatării uncii, legea multiplicării muncii şi legea multiplicării subordonaţilor, concretizate în paralelisme în exercitarea de sarcini, competenţe şi responsabilităţi, diluarea de responsabilităţi la nivelul posturilor, dimensionarea necorespunzătoare a acestora.
Diminuarea sau eliminarea cauzelor care provoacă astfel de disfuncţionalităţi, precum şi promovarea unor mutaţii de fond în zona organizării, sunt necesare demersuri de amploare în ceea ce priveşte:
- Conceperea şi realizarea unor sisteme informaţionale şi structuri organizatorice dinamice, flexibile şi eficiente
- Reconsiderarea rolului organizării procesuale, ca punct de pornire în remodelarea organizatorică
- Conturarea şi promovarea unor metodologii judicioase de analiză şi proiectare sau reproiectare a managementului şi a fiecărei componente a acestuia
- Reconsiderarea compartimentului de specialitate, cel de organizare managerială, cu atribuţii, competenţe şi responsabilităţi extrem de importante în proiectarea/reproiectarea şi întreţinerea funcţionării managementului şi a subsistemelor sale.
Sistemul organizatoric al firmei[2] este componenta sistemului de management al organizaţiei, cea mai concretă. Sistemul organizatoric este definit ca ansamblul elementelor de natură organizatorică ce asigură cadrul, divizarea, combinarea şi funcţionalitatea proceselor de muncă în vederea realizării obiectivelor previzionate.
În sistemul organizatoric al firmei sunt cuprinse două componente ale subsistemului organizatoric: organizarea formală şi organizarea informală.
Organizarea formală este ansamblul elementelor organizatorice din firmă, stabilite de către management prin regulamentul de organizare şi funcţionare, organigrame, descrieri de funcţii şi posturi.
Din punct de vedere procesual, organizarea formală are drept conţinut principal, funcţiunile de bază ale organizaţiei, activităţile, atribuţiile şi sarcinile. Funcţiunile din organizaţie sunt: cercetare-dezvoltare, comercială, de producţie, financiar-contabilă şi de personal.
Organizarea informală cuprinde totalitatea elementelor şi interacţiunilor umane cu caracter organizatoric, care se manifestă în mod spontan şi natural între componenţii organizaţiei.
[1] Popa, I., Economie managerială, suport de curs, master ASE Bucureşti, 2006
[2] Nicolescu, (coord.), O., Sisteme, metode şi tehnici manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag.62
