Teoria responsabilităţii sociale corporative

Teoria responsabilităţii sociale corporative⁵³ este abordarea care îşi asumă cel mai mult din etica în afaceri, dat fiind faptul că obligaţiile unei corporaţii se extind la nivelul întregii comunităţii (indiferent de motive), nu doar la nivelul grupurilor care îşi aduc contribuţia la profiturile companiei. Teoria susţine faptul că principala responsabilitate în afaceri este de a face profit, însă există limite sau constrângeri etice referitoare la ceea ce se poate face efectiv în afaceri; altfel spus, din punct de vedere etic, dreptul de a urmări obţinerea profitului nu este nelimitat (toţi criticii teoriilor clasice ale afacerilor susţin că acestea au şi alte obligaţii suplimentare celei de a face profit). Responsabilităţile sociale ale afacerilor rezultă din interdependenţa dintre organizaţii, societate şi mediul de afaceri, în general⁵⁴.

În funcţie de sfera de obligaţii pe care o companie trebuie să şi le asume, responsabilitatea socială a afacerilor poate fi de două feluri: minimalistă (singura obligaţie suplimentară a corporaţiei este de a evita răul – demers negativ, pasiv) şi maximalistă (pe lângă obligaţia de a evita răul, corporaţiile au datoria de a ajuta la rezolvarea unor probleme sociale şi de a face societatea mai bună – datorii de binefacere, de caritate, de filantropie – demers pozitiv, afirmativ).

Pe de altă parte, o clasificare distinctă a tipurilor de responsabilitate socială se poate realiza în funcţie de motivele care stau la baza asumării unor obligaţii suplimentare; astfel, există o abordare pragmatică a responsabilităţii sociale (afacerile îşi asumă responsabilităţi sporite şi se implică în proiecte sociale pentru a câştiga în termeni de imagine şi a-şi spori profiturile pe termen lung⁵⁵) şi o abordare deontologică a acesteia (datorită rolului special pe care îl ocupă în cadrul comunităţii, companiile au datoria de a-şi asuma obligaţii suplimentare celei de a face profit). Dacă abordarea pragmatică implică o relaţie bidimensională între companie şi societate (compania este responsabilă social în ideea de a fi, la rândul său, „recompensată” de societate prin creşterea încasărilor), abordarea deontologică se bazează pe o relaţie unidimensională (compania se implică în proiecte sociale fără să aştepte nimic în schimb din partea societăţii, pentru că nu face altceva decât să îşi îndeplinească datoria pe care o are faţă de comunitate).

Pentru lumea afacerilor, cea mai frecventă este abordarea pragmatică a responsabilităţii sociale: firmele iniţiază o politică de responsabilitate socială care are ca obiectiv creşterea valorii mărcii comercializate (instrument de marketing), pornind de la premisa conform căreia consumatorul este dispus să plătească pentru responsabilitatea socială a unei companii. Deşi se dovedeşte o politică profitabilă pentru firmă şi avantajoasă pentru societate, în ansamblul său, etica deontologică consideră că abordarea pragmatică nu întruneşte atributele moralităţii (argumentele pragmatice au valoare morală doar din punctul de vedere al eticii utilitariste).

Un alt factor motivaţional al implicării firmelor în activităţile sociale (în afară de cel care vizează strict performanţele economice şi obţinerea de câştiguri viitoare din publicitatea determinată de actele „filantropice”) este promovarea a ceea ce se numeşte „managementul bazat pe valori” (value-based management). În acest caz, managerii acţionează pentru promovarea valorilor împărtăşite în organizaţie, inclusiv a celor morale, urmărind, în principal, două efecte: îmbunătăţirea imaginii firmei, prin asocierea ideii de onorabilitate, celei de performanţă; şi crearea şi întărirea spiritului de echipă în cadrul firmei⁵⁶.

În acest sens, câteva exemple concrete de responsabilităţi sociale pe care marile companii şi le asumă tot mai des sunt: îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă pentru angajaţi (referitoare la sănătate; educaţie; recrutare şi condiţii de muncă; pregătire profesională; pensionare; şanse egale şi nediscriminatorii de angajare, promovare şi concediere); implicarea în activităţi legate de protejarea mediului înconjurător; protecţia consumatorilor; sponsorizări pentru educaţie, arte şi sporturi; acte filantropice⁵⁷.

Cu timpul, oamenii şi-au schimbat perspectiva asupra responsabilităţii sociale a unei companii; ceea ce cândva era „de dorit” a devenit acum „obligatoriu” pentru existenţa unei afaceri pe termen lung, iar acţiunile cândva voluntare ale companiilor sunt considerate acum, din ce în ce mai des, drept obligaţii sociale. Mullins (2002, p. 143) avansează chiar ideea că doar organizaţiile de afaceri care îmbrăţişează, într-o manieră proactivă, principiile eticii şi ale responsabilităţii sociale vor supravieţui şi vor prospera în viitor.