Teoria stakeholders

Teoria „stakeholders”⁴⁶ porneşte de la premisa că orice organizaţie de afaceri are o responsabilitate socială şi o datorie morală faţă de toate grupurile care influenţează şi sunt influenţate de activitatea sa economică şi comercială⁴⁷, nu doar faţă de proprietari (acţionari). Această abordare a responsabilităţii sociale a unei companii nu este una de natură pragmatică (pe care compania şi-o asumă în mod liber, pentru a câştiga în termeni de imagine şi de profituri), ci este una de natură deontologică (firma are anumite datorii şi obligaţii faţă de stakeholder-i, iar aceştia au drepturi în companie pentru că îşi aduc contribuţia la consolidarea profiturilor companiei).

Astfel, scopul unei afaceri este de a servi şi a armoniza interesele divergente ale „investitorilor săi”; o corporaţie de afaceri trebuie să fie condusă în interesul stakeholder-ilor săi. Conflictul de interese dintre acţionari şi investitori este unul legitim, iar aceasta este principala diferenţă dintre teoria „stakeholders” şi teoria clasică a firmei, în care interesele acţionarilor au întotdeauna prioritate.

Teoria „stakeholders” porneşte de la premisa că orice afacere trebuie să îndeplinească un rol social, iar scopul unei afaceri nu este de a face bani pentru proprietarii săi, ci de a furniza clienţilor bunuri şi servicii de calitate ridicată, la preţuri acceptabile, de a crea locuri de muncă pentru angajaţii săi, de a proteja mediul înconjurător, de a susţine financiar sporturile, artele şi avansul tehnologic etc., obţinând în final un profit rezonabil pentru proprietarii săi, ca recompensă meritată pentru serviciile prestate în folosul comunităţii⁴⁸.

Investitorii care interacţionează cu o firmă se pot clasifica în două grupuri: inside groups (din care fac parte angajaţii, angajatorii, proprietarii / acţionarii, directorii executivi şi managerii) şi outside groups (consumatorii, distribuitorii, creditorii, mediul de afaceri, comunitatea locală, instituţii guvernamentale, sindicate, organizaţii non-guvernamentale, fundaţii, mass-media etc.). Pe baza acestei clasificări, se pot identifica şi cele două teorii ale firmei (teoria firmei închise – cu responsabilităţi corporative restrânse doar la nivelul grupurilor interne şi teoria firmei deschise – cu responsabilităţi extinse asupra tuturor grupurilor interne şi externe), cu implicaţii deosebit de importante pentru luarea unei decizii etice. În prezent, responsabilitatea socială a managerilor se încadrează în cea de-a doua abordare (teoria firmei deschise). Astfel, în momentul luării unei decizii etice, managementul unei societăţi trebuie să ţină seama de interesele tuturor grupurilor mai sus enumerate, într-un mod cât mai corect cu putinţă.

Într-o altă lucrare de specialitate⁴⁹, stakeholder-ii sunt împărţiţi în două categorii distincte, ceea ce dă naştere la două variante ale teoriei: stakeholder-ii primari – clienţii, angajaţii, acţionarii, creditorii, furnizorii, distribuitorii şi competitorii (teoria „stakeholders” în variantă restrânsă) şi stakeholder-ii secundari – comunităţile locale, guvernele naţionale şi străine, grupurile de presiune, media şi publicul general (care, alături de stakeholder-ii primari, formează teoria „stakeholders” în variantă extinsă).

Amitai Etzioni⁵⁰ oferă argumente solide prin care susţine faptul că afacerile (şi, implicit, directorii executivi ai acestora) au datoria morală să fie receptive, într-o oarecare măsură, şi faţă de alte grupuri decât acţionarii (corporaţiile sunt o creaţie societală şi societatea le garantează acţionarilor un privilegiu valoros în schimbul căruia poate pretinde, la rândul ei, o consideraţie specifică, de unde rezultă că pretenţiile „investitorilor” sunt îndreptăţite din punct de vedere moral). Totuşi, Amitai Etzioni consideră că bunăstarea generală a societăţii este mai bine reprezentată dacă nu se ţine cont de aceste interese ale tuturor „investitorilor”; în ceea ce priveşte relaţiile de afaceri ale unei companii şi efectele cumulate ale bunăstării pe care aceasta le poate aduce la nivelul comunităţii, este preferabil să prevaleze un argument pragmatic (utilitarist), faţă de unul deontologic.

Elaine Sternberg⁵¹, unul dintre cei mai înverşunaţi critici ai teoriei „stakeholders” şi susţinătoare a teoriei „reprezentării” pe linia de gândire iniţiată de Milton Friedman (teoria „reprezentării” – „Agency Theory” consideră că managerii au responsabilităţi doar faţă de acţionari, deoarece ei sunt angajaţi şi agenţi ai acestora), aduce argumente în favoarea egoismului „luminat” în afaceri şi respinge teoria „stakeholders” ca fiind inconsistentă şi total neadecvată pentru afaceri. Elaine Sternberg concluzionează că o afacere profitabilă trebuie să ţină cont de interesele tuturor categoriilor de stakeholders pentru că aceasta este o modalitate eficientă de a-şi atinge scopul său specific – anume, maximizarea valorii pe termen lung a proprietarilor – şi nu pentru că stakeholder-ii ar fi îndreptăţi să impună unei afaceri acest tip de responsabilitate faţă de ei.

Deşi teoria „stakeholders” are, în prezent, un număr mare de adepţi, ea are dezavantajul că nu precizează în ce măsură o companie trebuie să-şi sacrifice profiturile sale pentru a urmări interesele diferitelor categorii de stakeholders; de asemenea, teoria nu oferă o modalitate de ierarhizare a diferitelor interese divergente ale „investitorilor” unei afaceri.

La nivel microeconomic (poziţia liberală – procapitalistă), egoismul „luminat” pare a fi teoria cea mai corectă (scopul unei afaceri este de a produce profit pentru proprietarii / acţionarii săi). Dar, la nivel macroeconomic (poziţia social-democrată – anticapitalistă), din perspectiva societăţii în ansamblul său, afacerile nu sunt neapărat doar simple instrumente care să producă bani pentru un singur segment al societăţii, ci reprezintă o modalitate eficientă de a satisface nevoile materiale şi sociale ale întregii comunităţi, dat fiind faptul că fără nevoile de consum ale populaţiei nu ar exista afaceri, de nici un fel.

Indiferent de motivaţie, ambele strategii complementare şi nu radical opuse (teoria „stakeholders” şi teoria egoismului „luminat”) ajung practic la aceeaşi concluzie: urmărirea profitului pe termen lung exclude un comportament rapace şi iresponsabil faţă de consumatori, salariaţi, furnizori, creditori, competitori etc. O afacere profitabilă este una care nu uită nici o clipă de interesele numeroaselor categorii de stakeholders, străduindu-se a veni în întâmpinarea cerinţelor acestora. O afacere neetică este o afacere proastă, în timp ce o afacere care se ghidează după nişte principii morale sănătoase este o afacere prosperă („bad ethics is bad business” şi „good ethics is good business)⁵².