Publicat în

TEORII MODERNE ALE COMUNICĂRII

Modelul Herzborg si Maslow arată că în relatia dintre oameni, comunicarea “îmbracă” o serie întreagă de nevoi (de supravietuire, de afectiune, de necunoastere, profesională).

Herzborg aduce o noutate si anume NEVOIA DE AUTODEPĂSIRE.

 Eric Berne arată că în planul comunicării contează atât competentele umane, cât si profesionale.

Importanta este INTELIGENTA SOCIALĂ, aceea de a fi actuali.

Cercetările s-au făcut cu copiii supradotati (IQ foarte ridicat) si s-a constatat că acestia în majoritatea cazurilor au ajuns să fie marginalizati social, pe când copiii cu IQ normal se descurcau mult mai bine prin relatiile pe care le stabileau, adaptându-se mult mai bine la mediul social.

Comunicarea reprezintă:

  • un schimb de mesaje
  • o modalitate de exprimare
  • un sistem de referintă

A citi si a scrie sunt forme de comunicare. La fel vorbirea si ascultarea. De fapt, acestea sunt cele patru modalităti de comunicare. Dacă doriti să vă însusiti cu succes comunicarea interpersonală trebuie să vă cultivati aptitudinea unei ascultări empatice, întemeiate pe un caracter care să inspire încredere, să trezească dorinta în celălalt de a se deschide.

 

Canale de comunicaţii în structuri: canale oficiale, comunicaţii informale

     

  1. Procesul de comunicare

        Comunicaţiile reprezintã un aspect vital al funcţiei manageriale de conducere. Fãrã comunicaţii, managerii nu pot influenţa indivizi sau grupuri de indivizi pentru a atinge performanţa managerialã.

În analizarea rolului şi importanţei comunicaţiilor trebuie ţinut cont de trei aspecte importante:

– rolul interpersonal al managerului presupune o relaţie de comunicare constantã între manageri şi subordonaţi, clienţi, furnizori şi superiori. Henry Mintzberg [82] susţine cã managerii îşi petrec circa 45% din timp în contacte cu angajaţi de acelaşi grad, 45% cu persoane din afara domeniului lor de activitate şi numai 10% cu superiorii;

– rolul informaţional presupune cã managerul este într-o permanentã cãutare de informaţii obţinute din toate contactele care ar putea – chiar potenţial – sã afecteze performanţele şi obiectivele activitãţii sale;

– rolul decizional al managerului constã în utilizarea acestor informaţii, contacte şi relaţii, în scopul valorificãrii resurselor (limitate), rezolvãrii unor situaţii conflictuale şi iniţierii unor soluţii optime pentru problemele pe care le are de rezolvat. Odatã ce decizia este luatã de manager, ea trebuie comunicatã în mod clar tuturor celorlalţi factori.

      Aceste trei roluri manageriale identificate de Mintzberg demonstreazã cã numai foarte rar, managerii pot gândi şi reflecta singuri. Alte studii [83] pun în evidenţã faptul cã managerii îşi petrec 60-80-% din timpul lor de muncã comunicând verbal cu ceilalţi.

       Existã numeroşi factori organizaţionali care efectueazã procesul de comunicare, cum ar fi factorii de mediu externi, incluzând aici pe cei educaţionali, sociologici, politici, legislativi şi economici. De exemplu, un sistem politic represiv inhibã fluxul liber al comunicaţiei interumane. Alte situaţii des întâlnite sunt distanţa geograficã sau lipsa unor tehnologicii adecvate.

         Comunicaţiile interpersonale reprezintã legãtura vitalã ce existã între oameni. Cu ajutorul lor, oamenii transferã idei, înţelesuri de la unul la altul. S-a observat cã şi în organizaţii dintre cele mai moderne se consumã un timp foarte lung în tot felul de activitãţi de ,,public relations”, de comunicare la diferite niveluri şi în toate sensurile în procesul muncii.

          În abordarea comunicaţiei ca proces sau factor managerial, un rol de primã mãrime îl joacã percepţia umanã. Prin acest concept se înţelege acel mijloc care face lumea înconjurãtoare sã devinã inteligibilã pentru noi. Noi percepem realitatea prin simţurile vãzului, auzului ş.a.m.d. De cele mai multe ori însã, percepţia noastrã asupra lumii nu este perfectã. Erorile care pot apãrea în perceperea unei stãri, obiect sau fiinţe pot cauza numeroase greutãţi din punct de vedere managerial. Tocmai de aceea, managerii trebuie sã ţinã cont de toate variantele în care se poate strecura o eroare de percepţie umanã şi sã-şi ia mãsurile în consecinţã pentru îndeplinirea obiectivelor organizaţionale.

 

  1. Canale formale (oficiale) de comunicaţii

        Managerii trebuie sã asigure comunicaţii pe trei direcţii diferite: în jos, în sus şi pe orizontalã. Managerul care înţelege şi foloseşte aşa cum trebuie fluxul formal de comunicaţii este capabil sã aprecieze mai bine barierele care existã la nivelul comunicaţiei organizaţionale efective şi, desigur, sã ia toate mãsurile pentru depãşirea lor.

         O structurã organizaţionalã formalã – poate influenţa chiar prin definiţie fluxurile de comunicaţii interne. Peter Drucker a ajuns la concluzia cã, de multe ori, comunicaţiile ,,în jos” nu funcţioneazã pentru cã se ignorã factorul receptor. În aceste cazuri, el propune amplificarea comunicaţiilor de celelalte tipuri, în special la nivel orizontal şi diagonal. Diferenţele existente între canalele formale de comunicaţie – la care se adaugã şi componenta diagonalã.

         Pentru cã, de cele mai multe ori, informaţia ce provine de la ,,top manageri” poate fi distorsionatã sau modificatã, este neapãrat necesarã existenţa unui sistem feed-back care sã demonstreze cât de corect ajunge informaţia pe ruta emiţãtor-receptor.

 

  1. Canale informale de comunicaţii

         Cercetãrile realizate pe marginea unor experienţe şi exemple practice, concrete, sugereazã faptul cã sistemul de comunicaţii nu ,,curge” de la sine în cadrul unei organizaţii. El nici nu urmãreşte, în mod neapãrat necesar, un model predeterminat impus sau inspirat din regulamentul de organizare şi funcţionare.

         Studiul canalelor informale de comunicaţie este în strânsã legãturã cu o metodã de cercetare în domeniu numitã sociometrie. În sociometrie membrii unui grup sunt interogaţi asupra celorlalţi membri cu care ei se aflã în comunicaţie.

         Un alt model de comunicaţie informal semnificativ, din punct de vedere organizaţional, îl constituie aşa-numitul ,,model al viţei-de-vie”. Folosirea acestui termen îşi are originea din timpul rãzboiului civil din Statele Unite, când firele de telegraf, înfãşurate pe trupurile oamenilor sau pe stâlpi dãdeau impresia unui ciorchine de struguri. Chiar se spunea în acele timpuri cã mesajele circulã prin intermediul ,,viţei-de-vie”.

          Pornind de la aceastã reprezentare plasticã, cercetãrile în domeniu au reliefat câteva concluzii importante:

  1. a) Organizaţiile pot avea mai multe sisteme de comunicaţii tip ,,viţã-de-vie”;
  2. b) informaţiile care circulã prin ,,viţa-de-vie” nu urmeazã întotdeauna un drum dinainte stabilit;
  3. c) informaţiile provenite dintr-un sistem organizaţional tip ,,viţã-de-vie” prezintã o acurateţe de 75%.

        S-a constatat cã modelul ,,viţei-de-vie” poate fi dãunãtor dacã ajunge sã devinã o sursã constantã de zvonuri. Zvonul constituie un element cotidian în orice afacere sau proces managerial. Statistici documentare estimeazã cã, în Statele Unite, sunt generale peste 33 de milioane de zvonuri pe zi.

De cele mai multe ori zvonul are o sursã care genereazã informaţia. În mod uzual, indivizii atribuie un zvon unei surse prestigioase şi/sau autoritare pentru a-i conferi mai multã autoritate.

 

        Comunicaţii ,,staff and line”, comunicaţii ,,staff – staff”

         În principiu, acţiunile managerilor sunt orientate spre patru direcţii distincte în obţinerea performanţei: profitabilitate, competitivitate, eficienţã şi flexibilitate. În fond, obiectivul principal al performanţei manageriale este obţinerea performanţei organizaţionale.

         O modalitate de examinare a performanţei manageriale este legatã de studiul sintagmelor ,,staff and line” şi ,,staff and staff”. Un manager de tip ,,line” desfãşoarã activitãţi care sunt apropiate de scopul central al organizaţiei respective: producerea şi vânzarea bunurilor realizate. Un manager de tip ,,staff” desfãşoarã activitãţi care susţin în diferite moduri atingerea scopului central al organizaţiei. Se ajunge astfel la situaţia când manageri tip ,,staff” devin consultanţi pentru manageri de tip ,,line”.       

 

          Entitãţi tip ,,line”

  1. Funcţia de producţie. Scopul principal al producţiei în orice firmã, fie ea Siemens, Procter & Gambel, General Electric, Dacia S.A. sau Ana Electronic S.R.L., este de a realiza bunuri la timp, cu costuri minime şi la nivel cât mai bun de calitate. O unitate de producţie este o entitate de tip ,,line” cu manageri aflaţi pe toate nivelurile de conducere. Mãsurile uzuale luate pentru creşterea performanţei se referã la costurile de producţie, ale materialelor şi ale muncii depuse. Managerii sunt consideraţi performanţi dacã pãstreazã pozitive anumite rapoarte de eficienţã, cum ar fi cel dintre costul bunurilor produse şi procentajul de vânzãri.
  2. Funcţia de marketing. Valoarea absolutã a mãrimii şi dezvoltãrii unei afaceri este consideratã ca un indicator important al managementului compartimentului de marketing.

Exprimat prin cota de piaţã, ce aratã ponderea pe care firma o are din totalul vânzãrilor unui produs, acest indicator defineşte şi alte aspecte importante cum ar fi: penetrarea pe piaţã, menţinerea, creşterea potenţialului de vânzare.

         Un manager de marketing poate mãsura rãspunsul pieţei în prezent şi estima valoarea lui în viitor.

În cadrul funcţiei de marketing, dimensiunile performanţei pot fi afectate de acţiunea concurenţei cum ar fi, de exemplu, scãderea preţurilor sau folosirea unor tactici adecvate în domeniul promoţional.

 

         Entitãţi tip ,,staff”

         Mãsurarea performanţelor unui manager tip ,,line” este dificilã, dar, oricum, este mult mai uşoarã decât mãsurarea performanţelor unui manager tip ,,staff”. Aceasta tocmai pentru cã entitãţile tip ,,staff” sunt de cele mai multe ori consultative, consumã bani, fiind, în general, considerate centre care genereazã numai cheltuieli. Se spune cã entitãţile tip ,,line” aduc bani într-o organizaţie, iar cele tip ,,staff” îi consumã. Aceasta nu înseamnã cã performanţele managerilor tip ,,staff” sunt neimportante sau incomensurabile. Tocmai de aceea este esenţialã îmbunãtãţirea capacitãţilor de monitorizare (cuantificare) a performanţelor oricãrei entitãţi ,,staff” dintr-o organizaţie.

        

  1. Funcţia de cercetare-dezvoltare (C&D). Scopul central al acestei funcţii este de a dirija cercetãrile fundamentale şi aplicative în direcţia dezvoltãrii unor produse noi sau a îmbunãtãţirii celor existente. Diferenţa dintre îmbunãtãţirea produselor şi crearea unora noi este, de cele mai multe ori, destul de greu de sesizat. În acest sens, sunt relativ greu de identificat mãsurile ce trebuie luate în domeniul C&D cum ar fi: creşterea numãrului de brevete, a comunicãrilor ştiinţifice şi a lucrãrilor de specialitate. Sunt de luat în considerare, de asemenea, timpul şi cheltuielile necesare pentru obţinerea de noi produse sau îmbunãtãţirea celor existente.
  2. Funcţia financiarã. Obiectivul principal al acestei funcţii este creşterea capitalului şi a lichiditãţilor unei firme, în general, administrarea resurselor financiare, reinvestirea profiturilor, alte aspecte legate de impozite, taxe şi influenţa inflaţiei. În acest domeniu sunt importante inclusiv mãsurile financiare de stimulare a performanţei manageriale referitoare la costurile manoperei şi de eliminare a ,,timpilor morţi”.

În concluzie, identificarea dimensiunilor relevante ale performanţelor manageriale trebuie fãcutã şi dupã dimensiunile ,,line”, respectiv ,,staff”, cu luarea în considerare a responsabilitãţilor posturilor, a eforturilor generale fãcute de manageri pentru atingerea performanţei maxime atât în organizaţiile bazate pe profit, cât şi pe cele nonprofit.

          Autoritatea funcţionalã este puterea (influenţa) pe care un individ sau un departament o pot cãpãta, funcţie de diverse procese, practici sau politici de firmã. Dacã, de regulã, se respectã principiul unitãţii de comandã, în aceastã situaţie, autoritatea poate fi exercitatã şi de managerii de linie. Atunci când existã deficienţe de informaţie, de comunicare, de abilitate de a superviza procese, ori de a interpreta politici, se apeleazã la specialişti tip ,,staff”, de cele mai multe ori, manageri din alte departamente.

          Şefii unor departamente operaţionale au de mai multe ori motive (nevoie) sã controleze procese şi activitãţi desfãşurate de alte departamente de tip ,,line”. De exemplu, vicepreşedintele cu vânzãrile poate cãpãta autoritatea funcţionalã asupra membrilor executivi ai departamentului producţie în diverse activitãţi cum ar fi: programarea comenzilor clienţilor, ambalarea, alte servicii.

          Atunci când o companie este organizatã pe linii de produs, exercitareaautoritãţii funcţionale de cãtre alţi lideri executivi asupra managerilor diviziilor productive, reprezintã un fapt relativ comun. Sub autoritatea unui manager de producţie sunt trecute deseori funcţiile de vânzare, producţie şi finanţe. În acest caz, anumiţi oficiali de vârf tip ,,line” pot sã aibã linie directã de autoritate asupra managerilor de producţie.

          Limitarea domeniului autoritãţii funcţionale este de multe ori importantã în pãstrarea integritãţii unei anumite poziţii manageriale. Dacã o companie are prea mult personal executiv cu autoritate funcţionalã în domeniile de personal, vânzare, contabilitate, proiectare etc., în mod firesc vor apãrea complicaţiile de autoritate de la nivelul firmei. Se poate ajunge astfel, la linii de 5, 10 sau 15 şefi ierarhici.

          Deşi de multe ori este necesarã o asemenea complexitate, se poate constata cã poate induce şi o serioasã confuzie la nivelul factorilor de decizie. Pot fi pãstrate, tocmai pentru a elimina acest neajuns, câteva azimuturi precise în privinţa unitãţii de comandã, fapt ce se reflectã imediat în relaţiile dintre manageri şi superiorii lor. În fig. 6.13 autoritatea funcţionalã a directorului de PR (Public Relations) nu trebuie sã se extindã sub nivelul vicepreşedinţilor cu finanţele, vânzãrile şi producţia. Cu alte cuvinte, autoritatea funcţionalã trebuie concentratã la nivelul imediat inferior pentru a se putea pãstra cât mai mult posibil unitatea de comandã a liniilor executive.

          Analiza coroboratã a conceptelor de ,,linie” şi ,,staff” conduce la concluzia cã cel mai semnificativ aspect îl constituie studiul relaţiei dintre ele. Autoritatea tip ,,linie”, vãzutã în paralel cu autoritatea tip ,,staff”, aratã relaţia completã de la superior la subordonat. Aceastã gradare de autoritate se poate identifica în aproape toate organizaţiile ca o serie foarte precisã de paşi.

          În multe cazuri, conceptele de ,,linie” şi ,,staff” nu sunt privite ca simple relaţii, ci, inclusiv, ca departamente. Deşi un departament se poate afla într-o poziţie predominantã ,,linie”/,,staff” – în legãturã cu alte departamente – conceptele de ,,linie” şi ,,staff” se deosebesc numai prin relaţia de autoritate pe care o incumbã şi nu prin ceea ce fac. De exemplu, departamentul de PR (Public Relations) fiind prin definiţie de tip consultativ pentru managementul de vârf, poate fi privit ca un departament tip ,,staff”. În cadrul sãu însã, existã relaţii tip ,,linie”, pornind de la director pânã la subordonaţi. Dacã, însã, directorul (aflat în aceeaşi relaţie tip ,,linie”) consiliazã un şef executiv e la nivelul companiei, aceastã relaţie devine de tip ,,staff”.

           Pentru a evita eventualele confuzii între conceptele ,,linie” şi ,,staff” se considerã adesea – în mod greşit – cã distincţia dintre ele este lipsitã de importanţã. Se argumenteazã chiar cã aceste concepte ar fi desuete, amintind de vechea industrie de armament (de la începutul secolului), noile companii fiind mult mai nuanţate în cantonarea pe relaţii de tip ,,linie” sau ,,staff”.

          Distincţia este, însã, importantã şi ca ,,mod de viaţã organizaţionalã”. Atât superiorul, cât şi subordonatul trebuie sã-şi dea seama dacã – într-un anumit moment – se aflã într-o relaţie de tip ,,linie” sau de tip ,,staff”. Existã, însã, şi alte numeroase modalitãţi de percepere a celor douã noţiuni, studiul fiecãruia în parte necesitând o adâncire suplimentarã a analizei.

Toate aceste activitãţi, fie ele tip ,,staff”, fie ele tip ,,linie”, se bazeazã pe un summun de relaţii comunicaţionale interpersonale. Managerii produc informaţie (care trebuie înţeleasã); ei emit comenzi şi instrucţiuni (care trebuie înţelese şi executate), depun eforturi de a influenţa obţinerea unei soluţii sau alteia într-un proces managerial. Astfel, modul în care comunicã managerii, atât ca emiţãtori, cât şi ca receptori, este crucial pentru obţinerea performanţei efective.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *