Standardele morale de comportament ale indivizilor diferă între grupuri în cadrul aceleiaşi culturi, diferă între culturi (în speţă, pe axa Orient – Occident) sau de-a lungul timpului, iar necesitatea evaluării şi comparării lor a dus la apariţia mai multor sisteme majore de analiză etică18, numite şi teorii normative, cu relevanţă directă în procesul decizional al afacerilor. Aceste teorii etice, implementate adecvat în mediul de afaceri, devin un instrument deosebit de util pentru luarea unor decizii cu implicaţii morale şi pentru determinarea tipurilor de responsabilităţi caracteristice afacerilor.
1) Abordarea eticii în termenii „Legii Eterne”, cunoscută şi sub denumirea de moralitatea religioasă, porneşte de la premisa conform căreia există o Lege Eternă ce emană de la Dumnezeu şi relevată în Sfânta Scriptură, idee împărtăşită de mulţi lideri ai Bisericii, precum şi de unii filozofi (printre care merită amintiţi Tomas d’Aquino, 1225 – 1274 şi Thomas Jefferson, 1743 – 1826). Moralitatea religioasă se poate manifesta în două forme principale: Regula de Aur (bazată pe iubirea creştină şi respectul faţă de aproapele) şi o variantă mai radicală, consolidată pe teama de pedeapsa divină (Porunca Divină). Legea Eternă este, însă, cel mai bine sintetizată în credinţa creştină prin Regula de Aur: „Fă celorlalţi ceea ce ai vrea ca ei să facă pentru tine!”.
|
18 Lucrarea de faţă prezintă succint principalele şapte teorii etice utile în mediul de afaceri: 1) Abordarea religioasă a eticii (moralitatea religioasă sau „Legea Eternă”) 2) Abordarea eticii în termenii teoriei virtuţii (etica teleologică aristotelică) 3) Abordarea utilitaristă a eticii (etica consecvenţialistă – etica bunăstării) 4) Abordarea deontologică / universalistă a eticii (etica deontologică kantiană) 5) Abordarea eticii bazată pe drepturile fundamentale ale omului („Legea Naturală”) 6) Abordarea justiţiară / obiectivă a eticii (dreptatea distributivă – John Rawls) 7) Abordarea confucianistă a eticii. Primele patru abordări sunt bazate pe principii, iar abordarea a cincea şi a şasea (apărute în perioada modernă) sunt bazate pe valori. Aceste valori sunt: pentru 5) – libertatea personală (prezentată în două variante: libertatea individului la John Locke şi libertatea personală înţeleasă în termenii proprietăţii private la Robert Nozick), iar pentru 6) – dreptatea socială (cu evidenţierea dreptăţii distributive a lui John Rawls). Abordarea deontologică şi cea bazată pe drepturile individului (4 şi 5) sunt complementare (dat fiind faptul că drepturile şi datoriile sunt două feţe ale aceleiaşi monede). De asemenea, şi abordarea justiţiară poate fi încadrată în termenii unei etici deontologice. |
De-a lungul timpului, un mare număr de indivizi, inclusiv o parte însemnată din oamenii de afaceri, şi-au bazat concepţiile etice pe religie. Totuşi, religia şi moralitatea nu se condiţionează reciproc şi nu decurg firesc una din cealaltă (există persoane atee care acţionează moral, aşa după cum există şi indivizi credincioşi, dar care încalcă adesea normele morale); de aceea, o astfel de abordare este lipsită de consistenţă.
Ca bază pentru etica afacerilor, Legea Eternă ar fi adecvată dacă nu ar exista atât de multe interpretări; fiecare religie oferă standarde morale membrilor săi, standarde ce pot fi observate şi aplicate în viaţa de zi cu zi, dar acestea diferă de la o comunitate la alta şi este greu de precizat şi de evaluat ce este drept sau cel mai bun sau corect pentru întreaga societate (indivizii sunt destul de diferiţi în ceea ce priveşte nevoile, dorinţele şi aspiraţiile lor). În prezent, regulile religioase nu reprezintă un cod de conduită ferm, deoarece sunt în mare măsură dependente de context şi variază în funcţie de circumstanţele personale ale indivizilor (necesită interpretare din partea fiecărei persoane).
Pe de altă parte, un alt motiv pentru care Legea Eternă nu se mai poate aplica în actualul context socio-economic îl constituie faptul că drepturile morale bazate pe religie iau în calcul numai individul, dar omit bunăstarea agregată şi aspectele legate de distribuţie. Această teorie îşi găsea mai bine aplicabilitatea într-o comunitate agrară, dar nu într-o societate post-industrială, caracterizată de diferenţe structurale între indivizi.
2) Abordarea eticii în termenii teoriei virtuţii se bazează, în principal, pe teoriile aristotelice ale virtuţii şi consideră că moralitatea unei acţiuni şi interesul personal se armonizează. Etica virtuţii a lui Aristotel (382 – 322 î.e.n.) recomandă purtarea demnă şi justă ca mijloc în vederea atingerii unui scop absolut, suprem – fericirea (este o abordare teleologică, unde telos – scop, rezultat) şi vizează formarea omului de caracter.
Această teorie nu se bazează pe intenţiile sau consecinţele unei acţiuni, ci pune în centrul dezbaterii agentul – persoana care realizează respectiva acţiune, precum şi trăsăturile sale de caracter (virtuţile sale). Aristotel înţelege fericirea (eudaimonia – fericire, în limba greacă) ca o viaţă împlinită, trăită în mod raţional şi caracterizată de moderaţie (regula „căii de mijloc”).
La Aristotel, fericirea nu înseamnă căutarea plăcerii / evitarea suferinţei, nici acumularea de avuţie, goana după faimă sau putere. Aristotel considera că fericirea nu poate fi atinsă de către oamenii unilaterali şi mărginiţi, care urmăresc cu obstinaţie o singură formă de satisfacţie în viaţă, întrucât aceştia iau drept valoare – scop (plăcerea, faima, avuţia sau puterea) ceea ce nu poate fi decât un mijloc în vedere fericirii; fericirea este starea sau condiţia stabilă a omului care dobândeşte şi amplifică anumite valori -mijloc, numite de către Aristotel virtuţi (arete)19.
Filozoful grec prefera o abordare pe termen lung a unei atitudini sau acţiuni considerate a fi morale; de asemenea, încurajează prietenia între indivizi, ca o modalitate de obţinere a fericirii. Ideea de bază în teoria virtuţii (susţinută după Aristotel de majoritatea teoreticienilor) era aceea că manifestarea unei virtuţi, a unei acţiuni morale, nu necesită premeditare, agentul acţionând în mod spontan, de fiecare dată când apare ocazia potrivită. Omul de caracter nu are nevoie de prea multe reguli ori restricţii, deoarece bunele lui deprinderi îl fac să urmeze de la sine calea virtuţii, singura ce duce spre adevărata şi meritata fericire (etica aristotelică nu pune accentul pe reguli sau norme). Aspectul cel mai dezbătut cu privire la virtuţi este faptul că variază de la o cultură la alta şi de-a lungul istoriei.
Elementul esenţial în educaţia morală la Aristotel nu este studiul erudit, pur intelectual, ci imitaţia modelelor exemplare, care indică prin faptele şi modul lor de a fi ce înseamnă un om virtuos. Din păcate, lumea contemporană este cu totul diferită faţă de democraţia ateniană a lui Aristotel, indivizii având de ales între nişte modele exemplare extrem de diverse, chiar incompatibile20.
Aristotel era susţinătorul unei teze numite „unitatea virtuţilor”, pornind de la ideea că mai multe virtuţi se sprijină şi se consolidează între ele şi nu intră în conflict; o persoană bună posedă toate aceste virtuţi, iar imaginea preponderentă a moralităţii este reprezentată de armonie. Un alt filozof al eticii virtuţii, foarte diferit de Aristotel şi mult mai radical decât acesta, este filozoful german Friedrich Nietzsche (1844 – 1900), care susţinea ideea că fiecare individ posedă propriile sale virtuţi unice şi contradictorii.
|
19 Dan Crăciun, Curs de Etică în Afacerile Economice Internaţionale. 20 Idem. |
Doi teoreticieni moderni ai eticii virtuţii sunt şi David Hume (1711 – 1776) şi Adam Smith (1723 – 1787), cunoscuţi sub denumirea de teoreticienii sentimentului moral. Ei susţineau o imagine a naturii umane în care prietenia (camaraderia) şi mila (compasiunea) erau la fel de importante (dar nu la fel de dominante) ca şi interesul personal, iar virtuţile erau importante, plăcute şi utile.
Teoreticienii eticii în afaceri au pus un accent deosebit pe acele trăsături generale care permiteau sistemului pieţei libere să funcţioneze armonios şi cu eficienţă maximă în cadrul societăţii. Din prisma eticii virtuţii, afacerile reprezintă o parte fundamentală a societăţii în care trăim; activităţile comerciale nu vizează doar obţinerea profitului, ci pun un accent deosebit pe relaţiile sociale şi autorespect, considerând obţinerea de utilităţi materiale drept un mijloc pentru atingerea obiectivelor prestabilite, şi nu un scop în sine.
Teoria virtuţii îşi găseşte aplicabilitate în etica afacerilor: fericirea reprezintă pentru un individ ceea ce reprezintă profitul pentru o afacere: aşa cum fericirea adevărată este rezultatul unor eforturi de o viaţă, tot astfel şi profitul solid, pe care îl urmăreşte în activitatea sa un om de afaceri serios, nu poate fi obţinut decât prin strategii pe termen lung. Pe de altă parte, aşa cum individul aspiră la fericire prin îndeplinirea altor obiective (acţiuni şi fapte curajoase, drepte, cinstite, şi mărinimoase), tot aşa o afacere este profitabilă pe termen lung (obţine un profit sigur, consistent, meritat şi stabil) dacă, mai întâi, îndeplineşte alte obiective de natură etică, cum ar fi: îmbunătăţirea calităţii produselor şi respectul acordat clienţilor săi, satisfacerea cât mai deplină a consumatorilor, asigurarea unui climat stabil, oferirea de locuri de muncă pentru comunitate, stimularea salariaţilor şi cucerirea devotamentului lor faţă de firmă, întreţinerea unor relaţii stabile şi cât mai bune cu furnizorii şi creditorii, preţuirea şi simpatia comunităţii în care este localizată firma, respectul cât mai scrupulos al legilor în vigoare, plata impozitelor către stat, protecţia mediului ambiant.
La nivel individual, „virtutea” specifică a unui om de afaceri sau manager presupune competenţă, autoritate, flexibilitate, tact, putere de decizie rapidă etc., dar, mai presus de toate, un bun om de afaceri sau manager este acela care, prin iniţiativele sale, realizează un profit cât mai important. Însă, nimeni nu poate fi şi nu trebuie să fie doar manager şi atât; un om întreg presupune şi alte calităţi decât succesul comercial (acesta este unul dintre motivele pentru care urmărirea profitului, în calitate de agent economic, nu trebuie să elimine orice alt criteriu valoric din viaţa şi activitatea unui om de afaceri; ca om întreg, acesta trebuie să cultive acele atitudini şi trăsături de caracter de natura să-i dăruiască o meritată demnitate şi fericire).
Prietenia dintre indivizi se transpune în afaceri ca o relaţie de colaborare fructuoasă între toţi agenţii economici (un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă firmele japoneze, reţele cunoscute sub numele de keiretsu). Avantajul oferit de teoria virtuţii în afaceri este obţinerea profitului, ca o contribuţie esenţială la bunăstarea publică, prin crearea de noi locuri de muncă, generarea creşterii economice şi a inovaţiei tehnologice. Etica în afaceri de inspiraţie aristotelică pune accentul pe formarea şi dezvoltarea trăsăturilor pozitive de caracter ale agenţilor economici, cultivând un set de valori bazat pe responsabilitate socială şi altruism.
Pe de altă parte, teoria virtuţii nu poate fi aplicată în afaceri decât într-o societate omogenă şi stabilă, ale cărei tradiţii culturale şi valori sunt general acceptate; din acest motiv, în zilele noastre, într-o lume caracterizată de diversitate, multiculturalism şi inconstanţă, etica aristotelică pare destul de vulnerabilă şi nu oferă rezultatele scontate. În prezent, nu există un consens solid asupra ierarhiei valorilor şi nu există modele unanim recunoscute de oameni de afaceri al căror succes comercial să fie asociat cu o mare probitate morală. În pofida limitelor şi anacronismelor evidente, etica virtuţilor se dovedeşte în numeroase contexte relevantă pentru analiştii problemelor specifice de etică în afaceri21.
3) Abordarea utilitaristă a eticii: în gândirea filozofică, utilitarismul (cea mai cunoscută teorie consecvenţialistă) a fost fundamentat de Jeremy Bentham (1748 – 1832) şi consideră că valoarea morală a conduitei unei persoane poate fi determinată numai prin consecinţele (efectele) comportamentului acesteia, respectiv beneficiile şi satisfacţiile sufleteşti pe care aceasta le poate genera; fapta bună nu se defineşte prin intenţiile care stau la originea ei sau prin scopurile urmărite de către agenţi. Utilitariştii considerau drept şi moral ceea ce maximizează plăcerea (utilitatea) şi reduce suferinţa pentru un număr cât mai mare de persoane.
O activitate este bună din punct de vedere moral dacă şi numai dacă maximizează utilitatea şi nici o altă activitate opţională nu produce o utilitate agregată mai mare. Dacă o acţiune produce mai mult bine decât rău, atunci ea tinde să fie o acţiune corectă din punct de vedere moral.
|
Dan Crăciun, Curs de Etică în Afacerile Economice Internaţionale. |
Utilitarismul, ca teorie etică generală, diferă de altruism sau de egoism; în momentul calculării beneficiilor şi daunelor, utilitariştii se consideră pe poziţie de egalitate cu toţi ceilalţi afectaţi de deciziile acţiunilor lor, nici mai presus (egoism), nici mai prejos (altruism).
Dat fiind faptul că finalitatea utilitarismului este să asigure maximum de bine pentru maximum de persoane (şi să minimizeze daunele sau suferinţele, pe termen lung), utilitarismul este, în multe privinţe, consistent cu teoria economică „ortodoxă”: o decizie va fi bună dacă are drept rezultat beneficii pentru oameni sau va fi rea dacă lezează sau produce daune.
Cele mai importante trei teorii utilitariste sunt: utilitarismul hedonist, utilitarismul pluralist şi utilitarismul preferinţelor.
Pentru utilitariştii hedonişti fericirea înseamnă dobândirea plăcerii şi evitarea suferinţei, pe când nefericirea, asociată cu răul, înseamnă absenţa plăcerii şi intensificarea suferinţei. Principalul reprezentant al utilitariştilor hedonişti este englezul Jeremy Bentham. Utilitariştii pluralişti consideră că există şi alţi determinanţi, cu excepţia plăcerii, care pot fi consideraţi buni prin esenţa lor: cunoaşterea, libertatea, frumuseţea, dreptatea, prietenia, generozitatea.
John Stuart Mill (1806 – 1873) a continuat teoria hedonistă a lui Jeremy Bentham, dar el a făcut distincţia între diferitele tipuri de plăcere (utilitarismul ideal) – diferenţiere calitativă care nu exista la predecesorul său, susţinând că, în evaluarea morală, ar trebui luate în considerare preferinţele, mai degrabă decât plăcerile. În secolul XX, a apărut ca abordare filozofică şi utilitarismul preferinţelor (astfel, pentru o persoană oarecare, este valoros ceea ce ea preferă).
Ca abordare pentru etica afacerilor, utilitarismul încurajează eficienţa şi stabilitatea activităţilor economice pe termen lung (cum ar fi, de exemplu, investiţiile de capital), productivitatea şi maximizarea profitului, stimulează performanţa economică individuală, conducând evaluarea morală spre conceptul de analiză cost / beneficiu. Conceptul de utilitate este folosit în teoria microeconomică pentru a compara beneficiile nete cu costurile asociate unei acţiuni, unui bun sau unui serviciu.
Utilitariştii sprijină economiile de piaţă, deoarece le consideră motorul creşterii economice şi generatoare de bunăstare maximă pentru un număr cât mai mare de persoane. Oamenii de afaceri, adepţi ai utilitarismului, nu vor căuta doar maximizarea propriei lor utilităţi sau doar pe cea a companiei lor, ci vor avea în vedere maximizarea utilităţii tuturor celor implicaţi în respectiva relaţie de afaceri.
Din perspectiva utilitarismului, o companie care urmăreşte scopul egoist de a-şi maximiza profitul pe termen mediu şi lung – printr-o serie de acte generoase faţă de salariaţi, clienţi, furnizori, comunitate locală – dă dovadă de o generozitate lăudabilă (deşi interesată), în măsura în care cât mai mulţi indivizi se aleg cu un beneficiu oarecare.
Utilitarismul are avantaje considerabile în contextul internaţional de afaceri (este universalist, oferă o metodă bine determinată pentru identificarea acţiunilor morale, este flexibil). În managementul internaţional, utilitarismul se regăseşte într-o variantă modernă: analiza SWOT.
Dezavantajul utilitarismului este că ignoră faptul că acţiunile imorale nu pot fi tolerate sub nici o formă, chiar dacă ele aduc beneficii unei majorităţi (în anumite situaţii, adepţii utilitarismului pot încuraja exploatarea unei minorităţi a populaţiei, prin impunerea de daune şi sacrificii, în beneficiul majorităţii populaţiei). Teoria utilitaristă nu poate fi un determinant al acţiunilor morale deoarece este imposibil de cuantificat beneficiul unei majorităţi faţă de sacrificiul unei minorităţi; în plus, nu se pot calcula consecinţele unei acţiuni înainte de producerea acesteia. Calculul utilitarist este artificial şi nu este practic (nu se pot prevedea, cu suficientă siguranţă, toate rezultatele / consecinţele unei acţiuni individuale şi nici nu se pot compara cu exactitate diferitele tipuri de avantaje şi dezavantaje care pot rezulta, pe termen mediu şi lung).
Utilitarismul poate duce la o repartizare inechitabilă a resurselor în societate sau, la nivelul firmei, la ignorarea intereselor unora dintre participanţii la activitatea acesteia. În concluzie, se poate afirma că această abordare consideră exclusiv bunăstarea socială agregată, dar trece cu vederea individul şi distribuirea respectivei bunăstări. Utilitarismul permite, în anumite circumstanţe, apariţia nedreptăţii sociale.
4) Abordarea deontologică (universală) a eticii reprezintă, în esenţă, reversul teoriei utilitarismului şi se bazează pe concepţia despre morală a lui Immanuel Kant (1724 – 1804) – etica datoriei la Kant. Teoria susţine că moralitatea unei acţiuni nu poate depinde de rezultate, deoarece acestea sunt indefinite şi incerte în momentul luării deciziei; valoarea morală a unei acţiuni trebuie să fie evaluată în funcţie de intenţiile persoanei care ia decizia referitoare la executarea acelei acţiuni: o acţiune este morală doar când este făcută din raţiuni morale şi bune intenţii22. Datoria unui individ este să facă ceea ce este corect din punct de vedere moral şi să evite ceea ce nu este corect din punct de vedere moral, indiferent de consecinţele acţiunilor sale.
Immanuel Kant pune ideea de datorie şi dreptate socială înaintea problemei binelui; el considera că dreptatea constituia, în fapt, un criteriu al binelui. Astfel, se postulează că oamenii au anumite obligaţii morale imanente (deon – datorie, în limba greacă) şi universale, general aplicabile (de aici vine şi denumirea de universalism, care se mai atribuie acestei abordări). O datorie de bază în viziunea universalismului este aceea de a-i trata pe ceilalţi ca pe nişte scopuri şi nu ca pe nişte mijloace (oamenii merită să fie consideraţi valoroşi pentru ei înşişi, demni de respect, şi nu nişte mijloace impersonale pentru atingerea altor scopuri); în relaţiile economice, această cerinţă capătă o importanţă deosebită, atât deoarece interzice exploatarea persoanelor, cât şi pentru că încurajează dezvoltarea abilităţilor raţionale şi morale.
Pentru Kant, legea morală care trebuie să determine acţiunile individului se regăseşte sintetic în Imperativul Categoric: acesta susţine că a fi moral înseamnă să te supui propriilor tale reguli, neimpuse de nici o forţă sau autoritate exterioară, cu condiţia ca aceste reguli să fie validate de raţiune ca legi universal valabile, întrucât prin aplicarea lor practică umanitatea din fiecare individ, ca valoare supremă, este respectată şi cel mai bine pusă în valoare23.
Filozofia morala a lui Kant are numeroase implicaţii în etica afacerilor. Dintre numeroasele sisteme teoretice ale filozofiei morale, deontologia este cea care a influenţat cel mai mult etica în afaceri şi ideea conexă a responsabilităţii sociale corporaţionale.
La nivel macroeconomic, cooperarea economică internaţională furnizează bazele unei moralităţi universale congruente cu filozofia cosmopolită a lui Kant.
|
22 În concepţia kantiană, consecinţele actelor individuale sunt lipsite de orice valoare morală dacă sunt 23 Dan Crăciun. |
Teoreticienii care adoptă, la nivel microeconomic, acest punct de vedere propun, în general, reguli de comportament corporativ şi adesea deduc aceste reguli din principiile deontologice ale drepturilor omului şi ale dreptăţii sociale. Aplicate în câmpul afacerilor, aceste reguli se exprimă ca responsabilităţi, obligaţii sau datorii ale managementului. Principalul argument care se oferă pentru consolidarea acestei abordări este următorul: dacă corporaţiile sunt agenţi morali trebuie, la fel ca şi persoanele, să-şi asume responsabilităţi morale24. La rândul lor, managerii sunt agenţi morali şi, de aceea, au obligaţii morale de bază faţă de ceilalţi membri ai societăţii.
Această abordare kantiană a eticii în afaceri are avantajul că evidenţiază respectarea şi protejarea drepturilor fundamentale ale omului şi susţine moralitatea pieţei libere. Teoria kantiană interzice acţiuni precum încălcarea contractelor, furtul, înşelătoria sau coerciţia.
Kant a devenit celebru în câmpul ştiinţific al eticii în afaceri datorită faptului că a susţinut ideea „respectului pentru persoane”, afirmând că orice activitate economică ce aşează banii pe acelaşi nivel cu individul este imorală. Adepţii kantianismului consideră organizaţia de afaceri ca pe o comunitate morală, în care fiecare membru al organizaţiei întreţine relaţii morale cu toţi ceilalţi. Pe de o parte, managerii unei companii trebuie să-i trateze cu respect pe toţi cei implicaţi în această afacere; pe de altă parte, fiecare individ dintr-o companie administrată ca o comunitate morală kantiană trebuie să considere organizaţia mai mult decât un simplu mijloc pentru satisfacerea aspiraţiilor personale; organizaţiile de afaceri trebuie să fie considerate nişte vehicule pentru atingerea scopurilor comune. Un individ care consideră organizaţia de afaceri într-un sens strict instrumental acţionează împotriva principiului „respectului pentru persoane”. În ciuda tuturor acestor avantaje, etica kantiană este prea greu de aplicat în viaţa de zi cu zi, deoarece este prea rigidă şi prea exigentă; totuşi, publicul, în general, judecă organizaţiile de afaceri de pe o poziţie strict kantiană.
|
24 Pornind de la premisa că o companie poate fi considerată responsabilă din punct de vedere moral pentru activităţile sale, „în cadrul acesteia, responsabilitatea morală poate fi deţinută colectiv sau individual, într-o varietate de forme şi la diferite nivele. Printre obligaţiile morale de bază ale unei companii care acţionează într-un sistem al pieţei libere se pot enumera: obligaţia de a nu produce rău, obligaţia de a evita producerea răului, obligaţia de a nu îngrădi libertatea activităţilor economice care stau la baza sistemului, obligaţia de corectitudine în tranzacţii şi respectare a angajamentelor asumate” (Richard T. DeGeorge – pag. 157). |
În acelaşi timp, abordarea poate avea şi unele efecte negative, în situaţia în care ar conduce la crearea unui climat orientat mai ales spre protecţia drepturilor sociale individuale şi mai puţin spre performanţă (productivitate şi eficienţă). Pe de altă parte, universalismul nu deţine un sistem de ierarhizare a drepturilor şi datoriilor, este foarte rigid şi, adesea, greu de implementat în practică.
5) Abordarea eticii bazată pe drepturile individuale este tot o abordare deontologică, complementară teoriei datoriei a lui Kant (drepturile şi datoriile / obligaţiile sunt două feţe ale aceleiaşi monede) şi are la bază o valoare unică: libertatea personală. Teoria care stă la baza acestei abordări25 porneşte de la aserţiunea filozofului englez John Locke (1635 – 1704): „Libertatea individului nu trebuie să fie violată”. John Locke a susţinut drepturile naturale ale individului la viaţă, libertate şi proprietate privată.
Drepturile naturale sunt drepturile pe care Dumnezeu i le dă fiecărui om, în virtutea statutului său de fiinţă umană. O instituţie sau o lege care violează libertatea personală trebuie să fie respinsă ca fiind imorală, indiferent dacă produce beneficii sporite sau fericire pentru ceilalţi membri ai societăţii. Drepturile fundamentale ale omului nu pot fi ignorate doar din considerente de utilitate; un drept poate fi nesocotit doar de un alt drept sau alte drepturi aflate, pe o scară a valorilor, pe o poziţie ierarhică superioară. Atât utilitariştii cât şi non-utilitariştii consideră că respectarea drepturilor omului reprezintă o cerinţă fundamentală, chiar dacă ei îşi susţin părerile în mod diferit.
Conform acestei abordări, o acţiune este considerată corectă sau bună numai dacă toţi membrii societăţii vor beneficia ulterior de o mai mare libertate personală.
Thomas Jefferson (1742 – 1826) spunea că drepturile omului sunt inalienabile şi îndatoririle sunt derivate din aceste drepturi (dacă oamenii au dreptul la viaţă, la libertate şi la căutarea fericirii – drepturi postulate în Declaraţia de Independenţă a S.U.A., atunci ei au obligaţia să asigure aceste drepturi şi celorlalţi).
|
25 Natural Law („Legea Naturală”) are mai multe interpretări şi nici o versiune definitivă. Această lege se alegerii conducerii (guvernului) prin consens (vot liber); drepturile naturale nu puteau fi luate sau date (conferite) de către guvern (oamenii posedă aceste drepturi în virtutea caracterului lor de fiinţe umane). În prezent, drepturile naturale poartă denumirea de drepturi ale omului, iar singura datorie a guvernului referitoare la aceste drepturi este de a le recunoaşte şi de a le proteja. 26 În lucrarea sa intitulată Anarchy, State and Utopia (1974), R. Nozick oferă o teorie îndreptăţită a dreptăţii distributive. Singura condiţie pe care Nozick o alătură inviolabilităţii proprietăţii private este ca proprietatea să fie deţinută în mod corect („principiul achiziţiei corecte” şi „principiul transferului corect”). Nozick susţine că orice încercare de „distribuire corectă” a proprietăţii private afectează libertatea individului; autorul consideră |
Un autor contemporan care susţine primatul libertăţii ca drept suprem al omului este filozoful american Robert Nozick, adept al capitalismului; el consideră că inegalitatea socială este dreaptă / corectă şi derivă dintr-un drept fundamental al omului, şi anume inalienabilitatea proprietăţii private26.
Cooperarea între indivizi este corectă şi benefică din punct de vedere economic numai dacă schimburile care se realizează în societate sunt voluntare, fiecare om având libertatea de alegere. Pentru mediul de afaceri, abordarea în termenii libertăţii personale contribuie la sporirea schimburilor pe piaţa liberă, fiind dependentă de un sistem de piaţă capitalist (care respectă drepturile de proprietate ale individului). În organizaţiile de afaceri, această concepţie se extinde la asigurarea şi respectarea drepturilor salariatului, respectiv: dreptul la viaţă privată, dreptul la liberă exprimare, dreptul la îngrijirea sănătăţii şi siguranţei fizice, libertatea de conştiinţă. Cu toate acestea, ea poate încuraja individualismul (pune individul mai presus de societate) şi un comportament egoist; de asemenea, este greu de realizat o ierarhie între drepturile conflictuale ale celor luaţi în analiză (când mai multe drepturi ale omului intră în conflict, trebuie să existe o ierarhie a lor: de exemplu, dreptul la viaţă este mai important decât dreptul de proprietate, ceea ce nu rezultă nici din aserţiunea lui John Locke, nici din teoria lui Robert Nozick).
6) Abordarea justiţiară a eticii este o abordare de natură deontologică, ce îşi are originea în curentele filozofice din diferite epoci ale omenirii (textele aristotelice, teologia creştină, iluminismul, teoriile socialiste) care pornesc de la ideea că dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale, aşa cum adevărul este prima virtute a sistemelor de gândire, de unde rezultă necesitatea respectării corectitudinii şi imparţialităţii în aplicarea regulilor morale la nivel social sau corporaţional. În spiritul acestui principiu, o teorie trebuie să fie respinsă sau revizuită dacă este neadevărată, oricât de utilă şi de completă ar fi ea; în mod analog, legile şi instituţiile trebuie îmbunătăţite sau abolite dacă sunt nedrepte, indiferent de cât de eficiente sau de acceptate sunt în cadrul societăţii. Teoria justiţiară vizează distribuirea echitabilă a avantajelor şi a îndatoririlor în cadrul societăţii.
|
că libertatea şi egalitatea sunt incompatibile, invers proporţionale una cu cealaltă (Nozick sprijină libertatea individului faţă de egalitatea socială, fiind convins că intervenţia statului pentru a obţine egalitate duce la restricţionarea libertăţii individuale). Dacă pentru Nozick cea mai importantă este respectarea proprietăţii private (ca o condiţie a moralităţii capitalismului şi a dreptăţii distributive), pentru John Rawls egalitatea primează asupra eficienţei (se urmăreşte primatul eficienţei numai atunci când sunt avantajaţi cei mai dezavantajaţi membri ai societăţii). |
Astfel, un act poate fi considerat drept, just sau corect dacă el conduce la o mai mare cooperare între membrii societăţii (binele este perceput din perspectiva societăţii ca întreg, a cerinţelor pentru prezervarea păcii sociale). Societatea este marcată atât de cooperare (care derivă din conştientizarea faptului că indivizii pot obţine beneficii mai mari împreună decât prin acţiuni solitare), cât şi de inerente conflicte (căci oamenii urmăresc, fiecare în felul său, justa distribuire a beneficiilor). Distribuţia între membrii societăţii poate avea baze diferite: tuturor în mod egal; fiecăruia după nevoi (sistemul socialist); după efort; după contribuţie sau după competenţă / merit (modelul capitalist). Cele mai multe sisteme economice moderne folosesc toate cele cinci principii.
O contribuţie recentă şi importantă la teoria dreptăţii sociale a avut-o profesorul american John Rawls (introduce conceptul de „dreptate distributivă”)27. Astfel, justeţea distribuţiei apare în ideea de contract social (acest contract se poate stabili între diferite companii / guverne şi societate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, între diferitele comunităţi care formează instituţiile sociale fundamentale); diferenţele între beneficii trebuie să fie justificate, iar cei care primesc mai mult trebuie să ofere ceva în schimb societăţii. Succesul social trebuie să fie justificat prin efecte benefice pentru societate (beneficiile suplimentare ale unora trebuie să ducă la beneficii compensatorii pentru ceilalţi şi, în particular, pentru cei mai puţin avantajaţi membri ai societăţii – „inegalitate condiţionată”).
|
27 John Rawls, în A Theory of Justice (1972), puternic influenţat de doctrina kantiană, încearcă să ofere o teorie egalitaristă a dreptăţii distributive, care să reconcilieze egalitatea, atât cu libertatea, cât şi cu eficienţa (spre deosebire de Nozick, care considera că libertatea şi egalitatea sunt incompatibile). Astfel, autorul apelează la o abordare kantiană a dreptăţii şi încearcă să determine acele principii care sunt acceptate şi acceptabile de către toate persoanele raţionale. Aceste principii trebuie să fie universal valabile, să respecte toţi indivizii şi să fie general justificabile din punct de vedere raţional. Pentru a determina respectivele principii, autorul sugerează efectuarea unui experiment, care presupune că toţi oamenii s-ar ascunde în spatele unui „văl al ignoranţei”. Indivizii trebuie să determine acele principii pe care le consideră corecte, fără a cunoaşte locul pe care ei înşişi îl ocupă în cadrul societăţii. Confruntaţi cu o situaţie în care nu cunosc nici un avantaj specific pe care îl au, indivizii vor opta pentru un aranjament în care cea mai rea postură în care se pot afla va fi cât se poate de îmbunătăţită. Rawls argumentează că, în spatele „vălului ignoranţei”, oamenii vor fi de acord cu două principii ale dreptăţii, pe care le formulează în felul următor: 1) „Fiecare persoană trebuie să aibă drepturi egale la cea mai mare libertate compatibilă cu libertatea similară a celorlalţi” (principiul celei mai mari libertăţi egale); 2) „Inegalităţile sociale şi economice trebuie să fie dirijate astfel încât ambele (a) să fie, în mod rezonabil, în avantajul tuturor, inclusiv al celor mai puţin avantajaţi membri ai societăţii (principiul diferenţei); şi (b) să fie ataşate unor poziţii şi funcţii la care să aibă acces liber toată lumea, în condiţiile unor oportunităţi egale (principiul egalităţii corecte a oportunităţilor)”. |
Ca punct de pornire pentru etica afacerilor, această abordare are şi ea puncte tari şi puncte slabe: protejează interesele celor care sunt slab reprezentaţi în organele de decizie sau nu dispun de putere la nivel social sau corporaţional, dar are dezavantajul că încurajează comoditatea şi suficienţa în rândul angajaţilor, ceea ce afectează capacitatea acestora de asumare a riscurilor, inovaţia şi productivitatea. Normele de drept iau în calcul aspectele distribuţiei, dar nu consideră şi bunăstarea socială agregată sau cea a individului ca atare.
7) Confucianismul este o abordare specifică Orientului şi evidenţiată în studii mai recente; în prezent, confucianismul clasic (care a reprezentat suportul sistemelor feudale şi al birocraţiei imperiale) este delimitat de postconfucianism (ce reprezintă temeiul filozofic şi etic al strategiei de afaceri în Extremul Orient). Denumirea acestui sistem vine de la filozoful chinez Confucius (551 – 479 î.e.n.), care a stabilit primele principii ale confucianismului clasic: promovarea armoniei şi echităţii sociale, ca imperative ale condiţiei umane; cultivarea virtuţilor de bază: înţelepciunea, curajul, fidelitatea, loialitatea, bunacredinţă, îndrăzneala, dreptatea, mărinimia, compasiunea, politeţea, onoarea, adevărul, sinceritatea; respectul ierarhic în relaţiile sociale. Alături de Aristotel şi Nietzsche, Confucius poate fi considerat un filozof al „eticii virtuţii”.
Societatea chineză, asemenea altor societăţi non-occidentale, se poate caracteriza drept o „societate a virtuţii”, în care buna educaţie, bunele obiceiuri şi bunele instincte ale indivizilor se consideră a fi cel puţin la fel de importante ca regulile şi legile publice (pe care, de altfel, le generează).
În lumea afacerilor, se aplică preceptele postconfucianismului: armonia şi justiţia se transpun în etica afacerilor prin mentalitatea comunitară (personalul unei firme formează o mare familie, iar şeful are funcţii paternaliste); supunerea şi loialitatea, expresii ale respectului ierarhic, sunt confirmate ca valori centrale în etica profesională; promovarea în muncă se face pe baza loialităţii şi a vechimii (totuşi, sub imperiul realităţilor, tot mai multe firme adoptă sistemele de evaluare bazate pe meritele individuale, performanţe şi pregătire profesională).
Cu toate că analiza morală a actelor umane este influenţată de cultura specifică fiecărei societăţi sau de circumstanţe particulare, se poate vorbi, conform unei opinii dominante, de un principiu care pare să traverseze toate grupurile, culturile şi timpurile şi care reprezintă o parte componentă a oricărui sistem etic: credinţa că un membru dintr-un anumit grup poartă o formă de responsabilitate pentru bunăstarea celorlalţi membri din acel grup.
În planul afacerilor, fiecare dintre sistemele de mai sus are particularităţile sale, care nu intră neapărat în conflict (există valori sau antivalori comune). Totuşi, cele şapte sisteme nu pot fi reconciliate într-un sistem logic unic, consistent28 şi, deşi nici unul dintre ele nu oferă o soluţie general valabilă pentru rezolvarea dilemelor de natură etică din mediul de afaceri, totuşi, luate împreună, se consideră că duc la raţionamente satisfăcătoare, mai ales dacă sunt completate de o analiză economică şi juridică.
