În esenţă , ,, a comunica” înseamnă ,,a fi împreună cu”, ,, a împărtăşi şi a te împărtăşi”, ,, a realiza o comunicare de gând, simţire, acţiune”.
Înainte de a face referire la formele comunicării nu este rău să notăm câteva axiome la tema în discuţie şi anume :
– comportamentului uman, în ansamblul său, îi este intrinsecă dimensiunea informaţională, care, receptată şi corect decodificată, devine comunicare ;
– a comunica înseamnă cu mult mai mult decât a stăpâni cuvintele. Putem vorbi fără să comunicăm fără a rosti nici un cuvânt ;
– absenţa intenţiei comunicării nu anulează comunicarea ;
– în prezent actul comunicării este văzut ca o unitate a informaţiei cu dimensiunea relaţională, aceasta din urmă fiind şi ea purtătoare de semnificaţii ;
– perspectiva telegrafică asupra comunicării ( emiţător E – mesaj M – receptor R ) este înlocuită de modelul circular, interactiv ce analizează actul comunicării ca o relaţie de schimb permanent între parteneri, având fiecare dublul statut de emiţător şi receptor ;
– informaţiile codificate prin cuvânt pierde teren în faţa diverselor coduri utilizate ( sunet, cuvânt, gest, cinetică, poziţie, etc.) şi acceptării multicanalităţii conumicării ( auditiv, vizual, tactil, olfactiv, etc.);
– comunicarea, ca formă de interacţiune, presupune câştigarea şi activarea competenţei comunicaţionale, care este deopotrivă aptitudinală şi dobândită.
Forme ale comunicării umane :
În sistemul lumii vii, comunicarea atinge un punct maxim, în forma sa umană. Este un proces complex, având în vedere formele, conţinuturile, nivelurile comunicării, diversitatea codurilor, canalelor, situaţiilor, modalităţilor în care se produce. Comunicarea este un fenomen plurivalent, în acelaşi timp relaţie, informaţie, acţiune, tranzacţie.
Una dintre cele mai frecvente diferenţieri utilizate în analiza comunicării umane are la bază natura semnelor utilizate în codarea informaţiei şi canalul predilect de transmitere a mesajului astfel rezultat. Din acest punct de vedere putem analiza : comunicarea verbală, comunicarea paraverbală, comunicarea nonvebală.
În comunicarea verbală, informaţia este codificată şi transmisă prin cuvânt şi prin tot ce ţine de acesta sub aspect fonetic, lexical, morfo-sintactic. Este specific umană, are formă orală şi / sau scrisă şi utilizează canalul auditiv şi / sau vizual. Permite formularea, înmagazinarea şi transmiterea unor conţinuturi extrem de complexe.
Tendinţa actuală este orientată spre cercetarea comunicării orale, mult timp neglijată din cauza lipsei instrumentelor care să o surprindă în complexitatea sa.
Comunicarea paraverbală priveşte informaţia codificată şi transmisă prin elemente prozodice şi vocale ce însoţesc cuvântul şi vorbirea şi care au semnificaţii aparte. Aici sunt incluse : caracteristicile vocii, particularităţile de pronunţie, intensitatea rostirii, ritmul, debitul vorbirii, intonaţia, pauza etc .Comunicarea paraverbală există concomitent cu comunicarea verbală, în cazul celei de a doua apare fenomenul de supracodificare. Paraverbalul foloseşte canalul auditiv, ceea ce face ca transmiterea unui mesaj extrem de bogat paraverbal să piardă din conţinut.
Comunicarea nonverbală transmite informaţia codificată printr-o diversitate de semne legate direct de postura, mişcarea, gesturile, mimica, înfăţişarea partenerilor.
Dimensiunea nonverbală a comportamentului este puternic implicată în construirea condiţiilor interacţiunii (privirea, orientarea corpului, poziţia, şi distanţa dintre parteneri sunt esenţiale pentru începerea, continuarea şi oprirea unei comunicări ).La fel şi în cazul structurării interacţiunii, ca şi în cazul influenţării conţinutului acesteia. Important este cunoaşterea partenerului, stabilirea mutualităţii şi facilitarea cognitivă.
Exprimarea verbală este înţeleasă de prezenţa gesturilor şi a mişcărilor. Interzicerea acestora dinrt-o cauză sau alta duce la apariţia perturbărilor în comunicarea verbală.
Gesturile cotidiene care însoţesc comunicarea sunt :
– expresorii sunt gesturi mimice sau corporale care însoţesc o trăire organică sau cu halo afectiv ;
– regulatorii sunt mişcările care permit, reglementează şi menţin schimbul verbal dintre interlocutori, susţin relaţia comunicativă;
– ilustratorii sunt mişcările care facilitează, susţin, completează exprimarea verbală. Privind conţinutul aceste mişcări indică : direcţia, dimensiunea, forma, persoana, modalitatea de acţiune;
– emblemele sunt gesturi cu o anumită semnificaţie, au valoare de substitut total al cuvântului;
– adaptorii sunt activităţi manipulatorii stereotipe. Rolul lor este de descărcare şi echilibrare psihică, rol de supapă prin care se consumă surplusul de tensiune generat de acomodarea la o anumită situaţie, inclusiv comunicativă.
Fiecare din categoriile gestuale îndeplineşte o funcţie specifică. În ansamblul ei gestualitatea umană este complementară : expresorii dezvăluie subiectul care comunică, regulatorii structurează relaţia comunicaţională, ilustratorii sunt determinanţi pentru conţinutul transmis ca şi emblemele, în timp ce adaptorii facilitează racordarea şi adaptarea locutorilor la situaţie.
În funcţie de finalitatea actului de comunicare, conştientizată sau nu de locutorii relaţiei se pot delimita alte tipuri de comunicare : accidentală, subiectivă sau instrumentală.
Comunicarea accidentală se caracterizează prin transmiterea întâmplătoare de informaţii ce nu sunt vizate expres de emiţător.
Comunicarea subiectivă exprimă direct ( verbal, paraverbal sau nonverbal) starea afectivă a locutorului, din necesitatea descărcării şi reechilibrării, în urma unei acumulări psihice pozitivă sau negativă.
Comunicarea instrumentală apare când sunt reunite o serie de particularităţi :
– focalizarea intenţionată pe un scop precis, comunicat mai mult sau mai puţin partenerilor
– urmărirea atingerii lui prin obţinerea unui anumit efect în comportamentul receptorului
– capacitatea de a se modifica, în funcţie de reacţia partenerilor, pentru a-şi atinge obiectivul
Ca o concluzie a celor relatate ar fi că : vorbim cu ajutorul organelor vocale, dar comunicăm cu întregul nostru corp şi nu numai. Semnificative sunt şi îmbrăcămintea, relaţiile pe care le stabilim, spaţiul pe care îl controlăm şi distanţa la care ne plasăm faţă de interlocutor.
Specificul comunicării orale în consiliere
Comunicarea specifică activităţii de consiliere psihologică şi educaţională , având în vedere numărul de participanţi la aceste activităţi se împarte în comunicare interpersonală şi comunicare de grup. Comunicarea în consiliere are anumite variabile-tip psihologice cu componenta atitudinală şi situaţională, cognitive şi sociale.
Abordând comunicarea din punct de vedere psiho-social, J.C.Abric spune că ,,nu poate fi concepută ca un simplu proces de transmitere ; bazată pe interacţiune, ea constituie întotdeauna o tranzacţie între locutori: emiterea şi receptarea sunt simultane, emiţătorul fiind în acelaşi timp emiţător şi receptor şi nu întâi emiţător, apoi receptor (reciproca este şi ea valabilă)”.
În comunicare acţionează factorii psihologici şi psihosociali specifici actorilor comunicării , codului şi canalului de comunicare.
Factorii care influenţează rolul actorilor în comunicare sunt :
– variabilele psihologice care provin din personalitatea, nevoile, motivaţiile şi interesele locutorilor care se manifestă explicit, implicit sau inconştient. Asupra comportamentului acţionează forţe pozitive care induc un comportament de apropiere sau forţe negative care induc un comportament de evitare. Aceste două tipuri de comportamente declanşează în procesul comunicării mecanisme psihologice distincte.
– variabilele psihologice cognitive influenţează comunicarea datorită modului de realizare a cogniţiei.
– variabilele sociale se referă la poziţia locutorilor comunicării în câmpul social şi anume :
a ) rolurile şi statusurile sociale cu două situaţii distincte : conflictul de rol şi rigiditatea rolului
- b) prejudecăţile şi stereotipiile
Factorii care influenţează codul şi canalul de comunicare sunt :
– variabile psihice sau obiective : elaborarea codului în funcţie de caracteristicile psihice ale receptorului şi eliminarea ambiguităţilor în codificare
– variabilele psihosemantice : efectul de hallo, ponderea cuvintelor, ordinea cuvintelor
– alegerea canalului de comunicare care în consiliere este preponderent comunicarea orală
– rolul actorilor, important este ca fiecare partener să se bucure de o anumită autoritate
Factorii de context şi de mediu se referă la :
– contextul material şi temporal : organizarea spaţială a partenerilor, distanţa, mobilarea spaţiului, mijloace ajutătoare, aspecte temporale;
– contextul social : prezenţa sau absenţa unui public sau a unor observatori care pot potenţa sau inhiba comunicarea
– contextul cultural şi ideologic : microcultura partenerilor şi macrocultura mediului social
Comunicarea interpersonală şi atitudinile
Comunicarea interpersonală este principalul tip de comunicare în consiliere. Ea este eficientă în funcţie de tipul de relaţie care se stabileşte între parteneri , relaţie dependentă de atitudinile dezvoltate de cei doi interlocutori.
Atitudinile în comunicare determină climatul relaţiilor, influenţează calitatea şi natura relaţiei.
Tipuri de atitudini interpersonale :
– atitudine de interpretare este o practică utilă dacă este bine stăpânită care poate provoca în conştiinţa pacientului o aotointerpretare corectă
– atitudini de evaluare potrivit cărora se formulează judecăţi pozitive sau negative în legătură cu ceea ce spune celălalt
– atitudinea de ajutor prin care se propun soluţii pentru rezolvare problemelor prezentate
– atitudinea de chestionare (anchetă) dă posibilitatea de a pune întrebări cu scopul de a uşura exprimarea
– atitudinea de comprehensiune arată celuilalt că te interesează şi asculţi ceea ce spune
Comunicarea în tehnicile de grup :
În situaţiile de grup centrate pe grup comunicarea are loc între membrii grupului, după voinţa proprie a membrilor lui cu scopul de a descoperi fenomenele de grup şi factorii care asigură funcţionarea eficientă a grupului.
Comunicarea în situaţiile de grup centrate pe sarcină, conţinutul ei depinde de tipurile de întruniri proiectate :
– în întrunirile de informare descendentă, comunicarea transmite grupului o sarcină, o normă, reguli, consemne;
– în situaţiile de informare ascendentă prin comunicare se culeg informaţii din interiorul grupului;
– în situaţia întâlnirilor-discuţi se schimbă informaţii în cadrul grupului pe o anumită temă ;
– în situaţia rezolvării unei probleme membrii grupului caută soluţii comunicând.
