Valorile pot fi definite ca o „tendinţă generală de a prefera anumite stări de lucru în raport cu altele.” Aspectul preferenţial al acestei definiţii înseamnă că valorile au de-a face cu sentimente şi emoţii, cu ceea ce considerăm bun sau rău. Cuvintele „tendinţă generală” din această definiţie înseamnă că valorile sunt orientări emoţionale foarte generale şi că ele nu prezic foarte bine comportamentul în anumite situaţii specifice. De exemplu, dacă ştim despre o persoană că îmbrăţişează în general valorile care sprijină capitalismul, nu ne va spune mare lucru despre modul în care acesta va trata o persoană fără locuinţă pe care o va întâlni pe stradă.
Valorile pot fi clasificate în câteva categorii: intelectuale, morale, economice, estetice, sociale, politice şi religioase. Nu toată lumea are aceleaşi valori. Managerii s-ar putea să aprecieze mai mult productivitatea (o valoare economică), în timp ce conducătorii sindicali, utilizarea deplină a forţei de muncă (valoare socială). Valorile se învaţă prin procesul de consolidare. Cele mai multe valori sunt consolidate de părinţi, învăţători şi reprezentanţi ai cultelor religioase.
Valorile tind să difere între grupuri ocupaţionale (profesionale) şi între culturi.[1]
Valorile morale desemnează tipuri de raportare socială preferenţială, raţională, volitivă şi emoţională faţă de viaţa reală, în vederea constituirii unor idealuri şi criterii evaluative apte să integreze acţiunile colective, indispensabile traiului în comun. Valorile morale se referă la persoane şi acte, precum şi la sentimente, intenţii, motivaţii şi atitudini legate de acestea. Prin cupluri conceptuale – generozitate/egoism, sinceritate/făţărnicie, modestie/îngâmfare, demnitate/umilinţă etc.- desemnăm ceea ce este valoros şi, la polul opus, negativ din punct de vedere moral. Valorile morale definesc acele trăsături de caracter a căror cultivare şi mai ales afirmare practică în acţiune sunt de natură să ţină în frâu pornirile noastre agresive, antisociale, împiedicându-ne să producem suferinţe inutile şi dezavantaje nemeritate, dar mai ales să stimuleze atitudinile noastre de solidaritate cu ceilalţi, astfel încât actele noastre să ducă la o cât mai deplină afirmare a armonităţii din noi înşine şi din semenii noştri.
Binele – valoarea cardinală a domeniului etic este o noţiune dificil de definit, în orice caz binele are întotdeauna legătură cu maxima îndeplinire a condiţiei umane atât în propria existenţă a fiecărui individ, cât şi în ceilalţi în m ăsura în care sunt afectaţi şi influenţaţi de actele noastre.
Opusul binelui – răul moral – se regăseşte în toate faptele noastre care ne împiedică atât pe fiecare dintre noi cât şi pe ceilalţi să ne realizăm pe deplin umanitatea, producând dureri şi suferinţe degradante.
Binele, poate fi realizat practic numai prin urmărirea în tot ceea ce facem a unor valori subordonate precum cinstea, curajul, adevărul, dreptatea, generozitatea, solidaritatea.
Valorile pe care de câteva secole încoace le socotim morale nu au fost dintotdeauna cea ce tind să fie în zilele noastre.
În epocile arhaice, valorile sus menţionate au fost strâns legate de autoritatea tradiţiei, întărite de fervoarea credinţei religioase.
Multe secole de-a rândul din cauza izolării geografice şi culturale, valorile morale au avut o semnificaţie locală fiind preţuite numai de membrii unei restrânse comunităţi culturale, „străinul” nefiind recunoscut drept o fiinţă pe deplin umană cu aceleaşi drepturi, nevoi şi aspiraţii; fiind privit cu teamă şi ostilitate.
Abia din momentul în care lumea a început să se lărgească, intensificându-se legăturile dintre lumi şi culturi diferite, omenirea a început să-şi pună problema necesităţii de a respecta anumite valori morale universal valabile prin semnificaţia lor intrinsecă şi nu datorită impunerii lor de către voinţa divină.
În lumea contemporană, valorile morale tind să exercite din ce în ce mai mult un rol coordonator şi ierarhizant în sfera tuturor valorilor.
Această tendinţă e destul de firavă datorită competiţiei cu alte valori, cu trăsături dominante precum profitul, interesul economic, producerea şi acumularea de bogăţie materială.
Experienţa ultimului secol a dovedit că goana după profituri economice imediate duce la consecinţe dezastruoase nu numai din punct de vedere umanitar, ci chiar sub aspect strict economic pe termen mediu şi lung.
Pe de altă parte, s-a văzut că în absenţa unor repere etice, ştiinţa poate produce deopotrivă atât miracole extrem de benefice pentru omenire cât şi adevărate catastrofe cu urmări încalculabile.
Din acest motiv în lumea de azi apare pregnantă ideea că dezvoltarea omenirii trebuie să se bazeze pe o responsabilitate morală clar asumată de către factorii decizionali în domeniul politic, juridic, ştiinţific, economic.
Johns, G. – Comportament organizaţional, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pg. 114
18
