În cea mai sumară şi clară definiţie posibilă, etica este o teorie filosofică despre viaţa morală. Dar ce este morala? Deşi această întrebare se pune încă din antichitate, încă nu există un consens între şcolile filosofice – spune domnul prof.univ.dr. Dan CRACIUN în lucrarea sa intitulată Etica în afaceri (după ce am alcătuit acest capitol).
Totuşi, este un fapt de conştiinţă că imensa majoritate a oamenilor asociază ideile de morală şi moralitate cu anumite norme de bună purtare a individului în societate.
La prima vedere, totul pare pe cât se poate de simplu. La o reflecţie ceva mai atentă, menită să clarifice în ce anume constă specificul normelor morale în comparaţie cu alte tipuri de reglementări normative constatăm că, judecând de pe poziţia simţului comun, ne rătăcim lesne în tot felul de confuzii şi de contradicţii. Dovada cea mai bună este perplexitatea simţului comun atunci când i se cere să exemplifice câteva norme morale elementare. Cel mai adesea, exemplele de norme morale la care se gândesc majoritatea oamenilor sunt de genul:
„Să nu minţi!”,
„Să nu furi!”,
„Ajută-ţi aproapele!”,
„Respectă-ţi părinţii!”,
„Creşte-ţi copiii aşa cum se cuvine!”,
„Respectă-ţi întotdeauna promisiunile!”
Într-adevăr, pare foarte simplu să enunţăm o mulţime de reguli morale. Să luăm, de exemplu, o normă foarte des pomenită drept tipic morală şi deosebit de relevantă în domeniul afacerilor: „Să nu furi!”
Furtul, de orice fel, este o faptă dezonorantă şi profund imorală. Dar dacă ne gândim puţin, remarcăm faptul că interdicţia „Să nu furi!” este una dintre cele Zece Porunci ale Vechiului Testament, fiind, ca atare, şi o normă religioasă. Pe de altă parte, furtul este nu numai o faptă imorală, ci şi ilegală, întrucât sfidează o normă juridică. Marea majoritate a regulilor morale sunt astăzi, totodată, şi norme religioase sau legale. Din acest motiv, este foarte greu de alcătuit o listă de norme exclusiv morale, pe care să nu le întâlnim decât în sfera eticului, după cum există foarte puţine situaţii în care, prin ceea ce face, individul să fie şi să acţioneze exclusiv moral, fără nici o implicaţie de ordin vital, utilitar, economic, social, politic sau religios. În loc de a căuta normele tipic morale şi de negăsit altundeva decât în sfera moralităţii „pure”, trebuie, mai degrabă, să vedem prin ce atribute specifice o reglementare normativă se înscrie în domeniul etic.
În acest scop avem nevoie de câteva clarificări conceptuale privind normele în general.
Ce sunt normele?
O normă este un model de acţiune, care trebuie aplicat în anumite împrejurări. Fiecare normă oferă un tipar comportamental abstract, ideal pentru un gen specific de acţiune, care lasă deoparte aspectele accidentale şi nesemnificative ale contextului social, reliefând lucrurile importante care trebuie înfăptuite sau evitate.
Chiar dacă este corectă, caracterizarea de mai sus mai are nevoie de câteva precizări înainte de a formula o definiţie acceptabilă a normelor.
În primul rând, chiar dacă aplicarea unei norme vreme îndelungată duce la formarea unor deprinderi, un model normativ trebuie să fie asumat de către individ în mod conştient. Din acest motiv, reflexele automate, stereotipurile şi orice tip de obişnuinţă – bună sau rea – care au fost dobândite fără voie şi pe nesimţite de către subiect nu aparţin domeniului normativ.
Unii oameni au o strângere de mână puternică, dar nu toţi urmează prin aceasta o regulă socială, ci pur şi simplu îşi exprimă spontan caracterul.
În al doilea rând, o normă este un model de comportament individual, ce are însă o semnificaţie şi o valabilitate supraindividuală. Fiecare individ are propriile sale reguli de comportament, dar nici una dintre aceste reguli personale nu este o normă, deoarece ele nu contează ca modele sociale de comportament, adoptate şi respectate de către un mare număr de oameni.
