Detalii

Categorie: Uncategorised

Publicat: 02 Octombrie 2023

Accesări: 1228

• Drept penal

1. Lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală

În acest caz sunt confiscabile lucrurile produse în mod fizic sau în alt mod prin fapta prevăzută de legea penală. Nu este necesar ca fapta să constituie infracţiune, este suficient ca fapta să întrunească numai trăsăturile conţinutului generic obiectiv al infracţiunii. Vor fi ca atare confiscate lucrurile produse printr-o faptă prevăzută de legea penală chiar dacă aceasta, datorită existenţei vreuneia dintre cauzele care exclud caracterul penal prin înlăturarea vinovăţiei, nu va constitui infracţiune (de exemplu: alimentele falsificate, vândute de o persoană care s-a dovedit că s-a aflat într-o eroare de fapt asupra împrejurării că alimentele pe care le pune în vânzare erau falsificate).

Lucrul trebuie să fie „produs” prin fapta prevăzută de legea penală, adică acel lucru să fi căpătat fiinţă prin efectuarea acţiunii care formează elementul material al faptei săvârşite (fabricarea de monede false, arme, de materiale explozive, alimentele, băuturile sau medicamentele falsificate etc.).

Se consideră, de asemenea, ca produse prin fapta prevăzută de legea penală, lucrurile care au căpătat prin săvârşirea unor astfel de fapte o calitate, o poziţie de fapt, pe care nu ar fi putut să o dobândească decât pe căi ilegale (de exemplu, lucrurile introduse în ţară prin contrabandă, medicamentele conţinând o importantă doză de stupefiante preparate pe baza unei abuzive prescripţii medicale etc.)^[1].

Sumele dobândite prin traficarea lucrurilor produse prin săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală, atunci când provenienţa acestor sume poate fi dovedită, sunt considerate şi ele ca lucruri „produse” prin fapta prevăzută de legea penală şi, deci, confiscabile, deoarece se substituie lucrurilor efectiv produse în aceste condiţii. Se exceptează cazul când aceste sume au fost obţinute prin înşelăciune, achizitorul lucrurilor necunoscând provenienţa lor ilicită. În astfel de cazuri, banii sau alte valori primite pentru lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală vor servi la despăgubirea victimei înşelăciunii.

Nu sunt lucruri „produse”, adică create printr-o faptă prevăzută de legea penală, lucrurile dobândite de infractor de la alţii prin săvârşirea unor astfel de fapte (de exemplu, lucrurile furate sau obţinute prin înşelăciune, banii sau bunurile obţinute prin ameninţare ori şantaj). Aceste lucruri, nefiind produse printr-o faptă prevăzută de legea penală, ci luate fraudulos de la alte persoane, nu se confiscă, ci se restituie persoanelor păgubite.

Dacă făptuitorul a transformat, printr-o activitate ilicită ulterioară, lucrul furat (spre exemplu, a folosit hârtia furată pentru a imprima bancnote false), lucrul - sub noul său aspect - este supus confiscării speciale, el fiind rezultatul unei fapte prevăzute de legea penală. Un asemenea lucru n-ar putea fi restituit părţii civile, deoarece el prezintă un pericol real, iar, pe de altă parte, fiindcă - sub înfăţişarea ce i s-a dat nu mai prezintă ceva util pentru persoana păgubită.

Sunt confiscabile mijloacele de plată străine, cecurile, biletele falsificate, deoarece au fost produse printr-o faptă prevăzută de legea penală. Sunt confiscabile bijuteriile confecţionate ilegal de inculpat în scopul comercializării. În aceste cazuri, lucrurile au luat fiinţă ca urmare a activităţii ilicite a făptuitorului, adică printr-o faptă prevăzută de legea penală.

Dacă inculpatul a exercitat ilegal o meserie, sumele reprezentând contravaloarea obiectelor produse în mod ilicit nu vor fi confiscate, deoarece au fost realizate printr-o muncă socialmente utilă depusă de făptuitor.

În susţinerea soluţiei s-ar putea adăuga că acela care exercită, chiar fără autorizaţie, o meserie sau profesie, în măsura în care produce bunuri materiale, acestea sunt rezultatul muncii depuse şi nu al omisiunii de a obţine autorizaţia pentru exercitarea meseriei. Dacă legea nu interzice producerea unor asemenea bunuri, ele nu prezintă un pericol social şi ca atare nu pot fi confiscate. Tot astfel, nu s-ar putea confisca contravaloarea acestor bunuri materiale în cazul în care nu sunt găsite în natură.

2. Lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului

Spre deosebire de ipoteza anterioară, sunt confiscabile bunurile legate de săvârşirea unei infracţiuni, deci a unei fapte prevăzute de legea penală săvârşită cu vinovăţie.

Pentru a fi supuse confiscării speciale, lucrurile trebuie să fi servit la săvârşirea infracţiunii, adică să fi fost unul din mijloacele de care făptuitorul s-a folosit efectiv, pentru a săvârşi o infracţiune. Această constatare, de fapt, trebuie să fie însoţită de o a doua constatare, impusă de principiile generale în materia masurilor de siguranţă, şi anume - ca lucrul care a servit la săvârşirea infracţiunii, dacă nu ar fi confiscat şi ar fi lăsat la libera dispoziţie a făptuitorului sau a altor persoane - aceasta ar constitui o stare de pericol, lucrul putând fi folosit din nou la săvârşirea altor infracţiuni.

Aşa cum s-a decis în practica judiciară, măsura confiscării lucrurilor care au servit la săvârşirea infracţiunii se justifică numai dacă rămânerea mai departe a acestora asupra făptuitorului prezintă un pericol pentru societate; altfel, instanţa nu poate să dispună confiscarea. Această soluţie ţine seama de faptul că existenţa stării de pericol reprezintă o condiţie esenţială pentru a se dispune confiscarea specială a unor lucruri^[2].

Sunt asimilate lucrurile care au servit la săvârşirea unei infracţiuni şi lucrurile anume destinate pentru a servi la săvârşirea unor astfel de fapte. Destinarea poate fi relevată „obiectiv”, atunci când lucrul a fost anume „produs sau adaptat” pentru a servi ca mijloc sau instrument la săvârşirea infracţiunii, dar poate fi relevat şi „subiectiv”, în sensul că infractorul şi-a procurat un anumit lucru care, într-adevăr, i-ar fi putut servi, eventual, la săvârşirea infracţiunii, însă la comiterea faptei nu s-a ivit necesitatea de a se servi de acel lucru.

Cu privire la lucrurile „destinate” săvârşirii infracţiunii sunt aplicabile, de asemenea, cele expuse mai sus relativ la existenţa stării de pericol şi la criteriile care trebuie să fie folosite pentru stabilirea acestei stări. Este posibil ca persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală să beneficieze de vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. În astfel de cazuri, neexistând infracţiunea, lucrul care a servit la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală nu poate fi confiscat, fiindcă nu este îndeplinită condiţia ca fapta săvârşită să constituie infracţiune şi, deci, condiţia ca lucrul să fi servit sau să fi fost destinat să servească la săvârşirea „unei infracţiuni”^[3].

N-ar putea fi confiscate lucrurile care au fost folosite de infractor ulterior săvârşirii infracţiunii. În practică, unele instanţe au dispus în mod greşit confiscarea obiectelor folosite pentru consumarea energiei electrice sustrase. Aceste soluţii au fost infirmate de instanţele ierarhic superioare care au decis că lucrurile menţionate n-au servit nici nu au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii; ca atare, ele nu sunt supuse confiscării. Sunt asimilate cu lucrurile care au servit la săvârşirea unei fapte penale, şi cele care i sar fi fost utile făptuitorului la săvârşirea unei infracţiuni, dar pe care acesta nu le-a folosit, fiindcă nu a avut nevoie de ele (de exemplu, instrumentele de spargere ale unei locuinţe, pe care făptuitorul nu le-a folosit, deoarece a găsit uşa de la locuinţă deschisă)^[4].

Măsura confiscării lucrurilor care au servit la săvârşirea infracţiunii se justifică numai dacă rămânerea mai departe a acestora asupra făptuitorilor prezintă un pericol pentru societate; altfel, instanţa nu poate să dispună confiscarea.

În practica judiciară s-a decis, că sunt confiscabile sumele investite pentru achiziţionarea de produse în scop de revânzare; ori pentru achiziţionarea de produse în scop de prelucrare în vederea revânzării (în limitele în care mai sunt incidente în prezent în raport cu cerinţele economiei de piaţă).

Dacă s-au găsit numai o parte din lucrurile confiscabile şi instanţa a dispus confiscarea acestora, valoarea lor se va scădea din suma totală confiscabilă, reprezentând sumele investite, confiscându-se numai diferenţa. Nu ar fi posibil, prin urmare, să fie supusă confiscării suma investită în operaţii speculative, cât şi bunurile materiale obţinute în urma acestor operaţii, deoarece acestea din urmă nu reprezintă decât materializarea sumelor investite (plus un eventual câştig).

O problemă, amplu controversată, este şi aceea a confiscării în baza dispoziţiilor art. 106 din Codul penal al R. Moldova a autovehiculului sau atelajului aparţinând infractorului, care a servit la transportul bunurilor furate.

S-a statuat că se impune a fi confiscat autoturismul, dacă a fost întrebuinţat noaptea pentru vânatul clandestin la lumina farurilor şi a uşura activitatea ilicită a însoţitorului, ori dacă făptuitorul, folosind autovehiculul, a comis tentativă de omor prin încercarea de a călca cu intenţie pe victimă cu autoturismul, sau în cazul în care autovehiculul a fost special amenajat pentru a ascunde obiecte de contrabandă. De asemenea, se dispune confiscarea autovehiculului ori de câte ori acesta a servit la transportul bunurilor furate.

În practica judiciară se discută şi soluţia în cazul în care bunul confiscabil a fost vândut - confiscarea ne mai fiind posibilă. Sub acest aspect s-a decis că în ipoteza în care autovehiculul folosit la săvârşirea unei infracţiuni a fost vândut, confiscarea ne mai fiind posibilă, inculpatul trebuie obligat la plata unei sume echivalente cu preţul primit, dacă acesta nu este inferior valorii reale a vehiculului; altfel, va fi obligat la plata unei sume care să reprezinte valoarea reală a acestuia. De asemenea, în cazul înstrăinării cu rea-credinţă a lucrului care a servit la săvârşirea unei infracţiuni, instanţele au obligaţia să dispună confiscarea lucrului în natură sau a unei sume care reprezintă contravaloarea acestuia.

În legătură cu această problemă s-au formulat păreri diferite; atât în sensul că lucrurile care au servit la săvârşirea infracţiunii nu pot fi confiscate prin echivalent, decât dacă legea prevede explicit aceasta, deoarece pericolul constă în deţinerea efectivă, în natură, a lucrurilor care au servit ori au fost destinate la săvârşirea unei infracţiuni şi numai sub această formă ar putea fi confiscate (ca atare, dacă au fost vândute până la judecată, nu mai pot fi confiscate), cât şi părerea că s-ar putea dispune confiscarea şi prin echivalent a acestor lucruri în toate cazurile. Cei mai mulţi autori înclină spre această din urmă soluţie adoptată şi în practica judiciară.

S-a adăugat la motivarea în sprijinul acestei soluţii şi argumentul că ar fi nedrept ca făptuitorul să nu fie obligat la echivalentul lucrului confiscabil pe care l-a înstrăinat (profitând de greşeala organului de urmărire penală care nu a dispus ridicarea lucrurilor care au servit la săvârşirea infracţiunii de la deţinător), pe când un inculpat, care nu a speculat eroarea de mai sus, să fie supus măsurii confiscării bunului aflat încă asupra sa^[5].

Pe de altă parte, inculpatul, aflat în posesia echivalentului bănesc, ar putea oricând să-şi procure un lucru asemănător şi să repete infracţiunea, nesocotindu-se astfel unul din obiectivele urmărite prin luarea măsurii confiscării. Ca atare, echivalentul bănesc al lucrului confiscabil ar prezenta acelaşi pericol social ca şi lucrul în natură, dacă ar rămâne asupra infractorului, deoarece confiscarea lui se impune.

Acceptând o asemenea regulă, ar dispare necesitatea de a distinge după cum făptuitorul a fost de bună-credinţă ori de rea credinţă în momentul înstrăinării lucrului confiscabil, în ambele situaţii soluţia fiind identică. O atare distincţie ar urma să fie făcută, dar numai cu privire la persoana care a cumpărat lucrul devenit ulterior confiscabil. Sub acest aspect, în practica judiciară s-a decis că în măsura în care bunurile confiscabile nu s-au găsit la făptuitor, ci la un cumpărător de bună-credinţă, bunul urmează a fi confiscat în natură, însă cumpărătorul va fi despăgubit, restituindu-i-se preţul plătit făptuitorului. Dacă acesta a fost de rea-credinţă ori renunţă la despăgubire, bunul va fi confiscat.

Dacă vehiculul nu aparţine infractorului, ci l-a furat sau i-a fost împrumutat, confiscarea specială se dispune chiar dacă vehiculul nu aparţine făptuitorului care comite infracţiunea principală. Dacă lucrul a fost dat sub presiunea unei constrângeri - adică a unei ameninţări de natură să suprime sau să restrângă libertatea de autodeterminare a persoanei asupra căreia este exercitată confiscarea nu operează, iar lucrul se restituie celui care l-a dat.

Sunt supuse confiscării, în cazul săvârşirii infracţiunii de răspândire de materiale obscene, săvârşită prin organizarea de inculpat a vizionării unor filme pornografice, înregistrate pe casete video, atât casetele procurate de unul dintre inculpaţi, cât şi aparatura electronică aparţinând altui inculpat, deoarece filmele nu puteau fi vizionate fără folosirea acestei aparaturi. S-ar putea adăuga la motivele instanţei şi ideea că aparatura adusă de inculpat, având o contribuţie esenţială la vizionarea filmului, ea apare nu numai ca un instrument al organizării vizionării, dar şi ca un mijloc care serveşte la răspândirea conţinutului obscen al filmului însuşi. De aceea şi persoanele care aduc aparatura necesară devin coautori la infracţiune. De altfel, dacă nu s-ar reţine o infracţiune în sarcina lor, nu era posibilă nici confiscarea aparaturii. Contribuţia lor nu este reţinută forţat, artificial, ci îşi are o justificare în modul de comitere a faptei însăşi. Pericolul acestei infracţiuni este strâns legat de posibilitatea de răspândire a unor materiale cu conţinut obscen (chiar deţinerea acestora este incriminată şi pedepsită numai dacă este comisă în vederea răspândirii). Ca urmare, toţi acei care contribuie la realizarea acestei acţiuni, atât proprietarul filmului, în speţă, cât şi cel care asigură valorificarea caracterului obscen al filmului prin punerea la dispoziţie a mijloacelor tehnice de „citire” a filmului sunt în egală măsură coautori ai infracţiunii şi, implicit, devine confiscabilă aparatura care face posibilă răspândirea.

În practica judiciară s-a decis, de asemenea, că sunt confiscabile ferăstrăul circular, masa de debitat buşteni şi tractorul cu care a fost pus în mişcare ferăstrăul, cu ajutorul căruia s-au efectuat mai multe operaţii de transformare a unor buşteni în scânduri, deşi făptuitorul nu avea autorizaţie legală.

3. Lucrurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractor

Prin lucruri date pentru „a determina săvârşirea unei infracţiuni” se înţeleg banii sau alte obiecte, având valoarea patrimonială, care i-au fost remise făptuitorului pentru a-l putea determina să săvârşească infracţiunea. Aceste lucruri n-ar putea fi date decât înainte de săvârşirea faptei.

Prin lucruri date pentru „a-l răsplăti pe făptuitor” se înţeleg, de asemenea, banii sau alte obiecte evaluabile economic, care i-au fost remise făptuitorului drept răsplată pentru infracţiunea săvârşită. Aceste lucruri n-ar putea fi date decât după comiterea faptei.

În ambele ipoteze, fapta prevăzută de legea penală trebuie să aibă caracter penal, să constituie infracţiune, fiindcă numai în acest caz lucrurile prin conexiunea lor cu infracţiunea săvârşită relevă existenţa unei stări de pericol social^[6].

Aceste lucruri, prin întrebuinţarea ce li s-a dat şi prin conduita antisocială a persoanelor între care au intervenit astfel de raporturi ilicite, creează o stare de pericol social care reclamă luarea unor măsuri de siguranţă. Atât în ipoteza lucrurilor date pentru a determina săvârşirea infracţiuni, cât şi în cazul lucrurilor date pentru a-l răsplăti pe infractor, confiscarea specială a acestor lucruri are loc chiar dacă fapta a rămas în stare de tentativă, sau dacă ea constituie o altă infracţiune decât cea proiectată de făptuitor.

Ceva mai mult, în ipoteza lucrurilor date pentru a determina săvârşirea infracţiunii, confiscarea are loc chiar dacă cel instigat nu a trecut la executarea faptei sau a denunţat oferta ce i s-a făcut (de exemplu, funcţionarul care denunţă şi face să fie prins în flagrant delict acela care îi oferea mită)^[7].

Nu are importanţă dacă darea lucrurilor s-a produs din iniţiativa celui care a dat (oferire) sau la cererea făptuitorului (solicitare); nu sunt însă confiscabile lucrurile date sub presiunea unei constrângeri (de exemplu, sumele date de persoana constrânsă să dea mită).

Legislaţia anterioară, în Partea Generală a Codului, nu prevedea posibilitatea confiscării lucrurilor date în scopurile arătate mai sus, asemenea prevederi fiind înscrise numai în Partea Specială, şi numai pentru săvârşirea unor anumite infracţiuni, de exemplu, ca darea şi luarea de mită. Codul penal în vigoare prevede, la rândul său, în Partea Specială, confiscarea banilor, valorilor sau a oricăror bunuri primite ca urmare a săvârşirii infracţiunilor de trafic de influenţă, de primire de foloase necuvenite, dar, prin introducerea prevederii menţionate şi în Partea Generală (art. 106 Cod penal). Astfel s-a creat posibilitatea luării acestei măsuri de siguranţă, oricare ar fi infracţiunea săvârşită, în acest fel, s-a completîndu-se o lacună existentă în legislaţia noastră, lacună semnalată de mai multă vreme în literatura juridică.

Aceste trăsături ale ipotezei de confiscare specială pe care o analizăm au fost confirmate şi în soluţiile pronunţate în practica judiciară. Astfel, s-a decis că măsura confiscării, în ipoteza arătată, are caracterul unei sancţiuni de drept penal şi nu de despăgubire civilă. Ca urmare, cel care a dat infractorului o sumă de bani (surna care a fost confiscată), spre a-l determina să comită o infracţiune nu poate pretinde să fie despăgubit pentru suma dată inculpatului şi care a fost confiscată în condiţiile menţionate.

De asemenea, s-a decis că sunt confiscabile pe acest temei sumele date pentru a efectua întreruperi ilegale de sarcina. Soluţia este corectă deoarece sumele date cu această destinaţie sunt menite să creeze condiţii care să înlesnească săvârşirea infracţiunii; ele îşi aduc contribuţia la procesul de formare a hotărârii delictuoase sau de întărire a hotărârii luate de făptuitor. Sumele date pentru a răsplăti pe infractor nu exprimă numai satisfacţia celui care plăteşte pentru reuşita infracţiunii dar îl stimulează pe infractor să se dedea şi pe viitor unor asemenea acte (răsplata fiind o puternică tentaţie în acest sens).

Măsura confiscării speciale se dispune chiar dacă persoana căreia i s-au dat lucrurile spre a comite fapta nu săvârşeşte nici o infracţiune, înşelând pe cel de la care a primit banii. Soluţia este justificată deoarece legea nu condiţionează măsura confiscării de săvârşirea infracţiunii pentru care au fost date sumele ori lucrurile respective, ci de existenţa scopului ca finalitate, în sensul ca predarea să se fi făcut cu intenţia săvârşirii infracţiunii. Dacă persoana care a primit sumele de bani le restituie nevoind să mai comită infracţiunea, aceste sume tot vor fi confiscate din mâinile celui care le deţine. Dacă i s-au restituit numai o parte din sumele confiscate, preluarea se va realiza de la ambele persoane implicate în măsura în care fiecare deţine o parte din aceste sume.

Sunt confiscabile sumele primite drept mită sau pentru trafic de influenţă. Sumele luate drept mită se confiscă integral chiar dacă o parte din ele au fost cheltuite de inculpat pentru diferite interese gospodăreşti ale unităţii prejudiciate. Soluţia se impune de la sine dacă avem în vedere că pentru a lua această măsură instanţa ţine cont de momentul consumării faptei şi de totalul valorilor predate infractorului în acel moment, iar nu de ceea ce a mai rămas din aceste valori în momentul când se pune în executare hotărârea judecătorească definitivă. Eventualele cheltuieli făcute din aceste sume de inculpat în folosul unităţii sau în folosul său nu au nici o relevanţă penală.

Lucrurile care au făcut obiectul mitei, traficului de influenţă ori al primirii de foloase necuvenite se confiscă de la persoanele care le deţin. Dacă inculpatul nu mai deţine valorile primite, deoarece le-a restituit persoanei de la care le-a primit, aceasta din urmă va fi obligată la restituirea în natură sau echivalent. În acest scop, persoana obligată la restituire va fi introdusă în proces. Dacă mituitorul se află în situaţiile de constrângere la mită ori de denunţare a faptei, valorile sau bunurile nu se vor confisca, ci vor fi restituite persoanei care a dat mită, iar dacă se află asupra acesteia - vor rămâne mai departe în această situaţie. La fel, dacă persoana a dat o sumă de bani traficantului de influenţă. Dacă nu a existat o constrângere sau denunţ, suma se va confisca de la deţinător, care va fi introdus în acest scop în proces, chiar dacă banii au fost restituiţi de inculpat mituitorului ori au fost luaţi de la inculpat de către organele de podrept şi restituite celui care i-a dat. Dacă persoanele care au dat mită au fost constrânse la aceasta ori au denunţat faptele înainte de sesizarea organelor de urmărire penală, este echitabil să nu sufere măsura confiscării, iar banii daţi să le fie restituiţi. Această soluţie a fost extinsă în practica judiciară şi asupra celui care a dat o sumă de bani sau alte valori traficantului de influenţă, deoarece raţiunea textului se verifică şi în această situaţie. Dacă nu există vreuna din împrejurările arătate, persoana care a dat mită sau a dat o sumă de bani traficantului de influenţă va trebui să suporte consecinţele măsurii de confiscare. Suma dată se va confisca din mâinile celui mituit ori a traficantului de influenţă, dacă se află la aceştia. Dacă suma a fost restituită celor care au dat-o, obligaţia de a plăti va reveni mituitorului sau celui care a dat bani traficantului de influenţă, deoarece valorile se află asupra lor. Dacă inculpatul, în cazul traficului de influenţă, a restituit o parte din suma primită, confiscarea se va dispune de la inculpat pentru suma rămasă asupra lui, iar diferenţa va fi confiscată de la persoana căreia i-a fost restituită o parte din acea sumă. Dacă inculpatul a folosit o parte din suma primită ca mită pentru a-şi cumpăra un autoturism se va dispune confiscarea autoturismului, precum şi a diferenţei până la echivalentul sumei ce a constituit obiectul mitei^[8].

În privinţa acestei din urmă soluţii, s-ar putea susţine că legea exclude posibilitatea confiscării lucrurilor ce au fost cumpărate cu suma primită drept mită, deoarece nu prevede decât confiscarea sumei sau a lucrurilor primite, fie în natură, fie în echivalent. Bunurile cumpărate cu banii luaţi drept mită ar putea fi, cel mult, indisponibilizate pentru a se asigura plata echivalentului, dar nu ar putea fi confiscate în natură. Cu toate acestea, sunt şi argumente contrarii celui de mai sus. Din moment ce suma primită ca mită poate fi confiscată şi sub forma unui echivalent, dacă nu se găseşte în natură, în egală măsură ar putea fi confiscate şi lucrurile cumpărate cu banii respectivi. În acest fel se realizează mai bine scopul legii prevenind posibilitatea efectuării unor operaţii speculative cu banii luaţi drept mită. Pe de altă parte, noţiunea de echivalent nu înseamnă neapărat o sumă de bani, ci poate fi şi un obiect care s-ar substitui sumei respective.

Lucrurile date pentru a răsplăti pe infractor sunt susceptibile de confiscare chiar dacă nu au fost anterior indisponibilizate. Dacă obiectul mitei este o cantitate de ţigări străine, echivalentul bănesc va fi calculat prin raportarea la preţul pieţei la data pronunţării hotărârii, dacă lucrurile nu se găsesc în natură. Nu pot fi confiscate sumele date sau primite ca mită dacă acestea provin din delapidare, deoarece în aceste situaţii sumele date sau primite ca mită urmează să fie restituite părţii civile (de exemplu, sumele date de gestionar ca mită revizorului contabil spre a omite să înregistreze, în actul de control, plusul din gestiune, deoarece servesc la despăgubirea unităţii prejudiciate).

De asemenea, s-a decis în practica judiciară că nu pot fi confiscate lucrurile promise a fi date ca să determine ori să răsplătească (promisiune ulterior nerespectată) chiar dacă permisiunea a fost acceptată sau nu a fost respinsă. Este susceptibilă de confiscare numai suma efectiv predată inculpatului. Soluţia se impune de la sine dacă avem în vedere că legea pretinde să existe o înmânare efectivă a lucrurilor destinate să determine săvârşirea unei infracţiuni ori să răsplătească pe infractor. Dacă a existat numai o promisiune de a da o sumă pentru a determina sau răsplăti pe infractor, chiar dacă a fost suficientă ca acesta să comită infracţiunea, nu va conduce la confiscarea sumei promise.

Sumele provenite din trafic de influenţă se confiscă fără a putea să se formuleze vreo pretenţie civilă asupra acestora. Banii, valorile sau orice alte bunuri primite de autorul infracţiunii de trafic de influenţă se confiscă, iar, dacă acestea nu sunt găsite, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

4. Lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia

Prin lucruri dobândite prin infracţiune se înţeleg acele bunuri care au ajuns în mâinile infractorului prin consumarea activităţii infracţionale (lucruri furate, lucruri obţinute prin ameninţare, şantaj, înşelăciune, folosire de acte false), cu alte cuvinte -fructul infracţiunii.

Sunt de asemenea, considerate la lucruri dobândite prin săvârşirea infracţiunii bunurile care au luat locul unor lucruri iniţial dobândite prin infracţiune (bani obţinuţi prin vânzarea lucrurilor furate), fiindcă banii sau lucrurile substituite sunt tot atât de ilicite ca şi lucrurile sau banii cărora li s-au substituit.

Lucrurile „dobândite” prin infracţiune nu se confundă cu lucrurile „produse” printr-o faptă prevăzută de legea penală  şi nici cu lucrurile care au fost date pentru a „determina” ori „răsplăti”.

Lucrurile produse prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sunt lucruri care nu existau înainte de săvârşirea faptei, fiind realizate prin activitatea infracţională (efectuarea înscrisurilor false; fabricarea monedelor false, a materialelor explozive), în timp ce, lucrurile dobândite prin infracţiune sunt bunuri care existau anterior săvârşirii şi au ajuns direct sau indirect în stăpânirea ilegitimă a infractorului prin comiterea infracţiunii, aceasta fiind un mijloc de însuşire, iar nu de producere a lucrurilor.

La rândul lor, lucrurile date pentru a determina sau răsplăti nu sunt lucruri dobândite prin săvârşirea infracţiunii, ci lucruri primite a săvârşi şi a răsplăti o infracţiune.

De regulă, lucrurile dobândite direct de infractor prin săvârşirea infracţiunii sunt restituite persoanei vătămate. Se întâmplă însă, uneori, ca această persoană să nu fie cunoscută de organele judiciare (păgubitul se dezinteresează sau are vreun motiv să rămână în umbră, ori a decedat fără succesori). În astfel de cazuri, lucrurile nu pot rămâne infractorului, ci vor fi confiscate. Alteori, până la descoperirea infracţiunii sau a infractorului, s-a produs o înstrăinare a lucrurilor sau banilor dobândiţi de infractor prin infracţiune. Aceste lucruri sau bani nu se găsesc la el, şi nici nu se cunosc tăinuitorii, despre restituire deci nu poate fi vorba, dar se găsesc, în schimb, banii sau lucrurile dobândite prin efectul înstrăinării, care vor servi la desdăunarea persoanei vătămate, iar ce va prisosi - va fi confiscat.

Pentru a se dispune confiscarea, legea cere, în primul rând, ca dobândirea să aibă în mod vădit drept cauză săvârşirea infracţiunii; o simplă presupunere nu este suficientă. Dovada dobândirii vădite se va putea face însă prin probe şi mijloace de probă privind situaţia materială a infractorului înainte şi după săvârşirea faptei.

Confiscarea nu are loc pentru lucrurile care trebuie să fie restituite persoanei vătămate sau care pot servi la acoperirea despăgubirilor ce i s-ar acorda.

În ceea ce priveşte confiscarea lucrurilor dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, în practica judiciară s-a decis că sunt confiscabile, pe acest temei, lucrurile sustrase de către inculpat ori suma echivalentă, numai dacă persoana vătămată nu este parte civilă, ori dacă partea civilă renunţă la orice despăgubire.

Dacă inculpatul a folosit sumele sustrase pentru cumpărarea de lucruri, ori lucrurile sustrase au fost transformate în bani, acestea se vor confisca în aceleaşi condiţii, adică în măsura în care nu servesc la despăgubirea părţii civile. Soluţia este pe deplin justificată, deoarece dobândirea unui lucru ca urmare a săvârşirii infracţiunii ar putea constitui un îndemn pentru infractor să repete asemenea activităţi, indiferent de forma pe care a luat-o ulterior bunul sustras (dacă obiectul a devenit o sumă de bani, ori suma de bani a fost schimbată într-un bun mobil sau imobil), astfel că raţiunea pentru care se dispune confiscarea, în acest caz, se verifică în oricare din ipotezele menţionate. Dar, fiind justificată confiscarea bunurilor substituite celor iniţiale, ni se pare, că, nu ar trebui abandonat criteriul echivalentei. Dacă inculpatul a folosit sumele sustrase pentru achiziţionarea de lucruri de o valoare mai mică, el va fi obligat, ca urmare a confiscării, de a completa valoarea confiscabilă până la atingerea echivalentului.

Dacă partea civilă a renunţat, în faţa judecăţii, la orice pretenţie faţă de inculpat - care este minor - şi dacă bunul furat nu se găseşte, fiind abandonat de făptuitor, astfel că nu mai poate fi confiscat în natură, instanţa urmează a-l obliga pe inculpat la plata, către stat, a unui echivalent bănesc. Această obligaţie incumbă exclusiv minorului, nu şi părinţilor săi - părţi responsabile civilmente în procesul penal. Tot astfel, dacă cel care a cumpărat de la inculpat unele bunuri furate fără a cunoaşte provenienţa acestora - bunuri ce au fost ridicate de la el de către organele de urmărire penală şi restituite părţii civile - a declarat că nu se constituie parte civilă, instanţa urmează a dispune ca inculpatul să plătească statului o sumă echivalentă celei încasate ca preţ.

În cazul în care achizitorul de bună-credinţă al bunurilor furate, ulterior restituite părţii civile, nu a fost întrebat în cursul urmăririi penale dacă se constituie parte civilă, instanţa de judecată este obligată a-l cita şi a-i cere să precizeze dacă solicită obligarea inculpatului la restituirea preţului plătit.

Dacă bunurile sustrase sunt revendicate de persoana vătămată, constituită parte civilă, şi se dispune restituirea lor în natură, ori dacă lucrurile sau sumele obţinute de inculpat servesc integral la despăgubirea părţii civile, nu se mai poate dispune confiscarea vreunui lucru sau vreunei sume. Soluţia este pe deplin justificată. Instanţa de fond, în acest caz, însă, nu va aştepta la infinit ca partea civilă să revendice lucrul ori să-şi manifeste pretenţiile la despăgubiri; dacă până la pronunţarea hotărârii nu va exista o manifestare în acest sens, se putea pronunţa confiscarea lucrurilor dobândite prin săvârşirea infracţiunii. În asemenea situaţii, instanţa de recurs trebuie să verifice dacă omisiunea de fond de a se pronunţa asupra despăgubirilor cuvenite părţii civile s-a datorat întârzierii cu care aceasta a acţionat sau dacă, deşi partea a acţionat la timp, instanţa a omis totuşi să-i acorde despăgubirile cuvenite, dispunând confiscarea bunurilor.

Dacă există o declaraţie de constituire de parte civilă, făcută în faţa organelor de urmărire, nu mai este necesar ca partea civilă să se prezinte personal să-şi susţină cererea de despăgubiri. Neprezentarea sa la judecată nu echivalează, în acest caz, cu o renunţare la despăgubiri.

Persoana vătămată va fi despăgubită, dacă nu este posibilă restituirea lucrului în natură, prin plata unei sume reprezentând valoarea lucrului sustras; dacă inculpatul a obţinut din vânzarea lucrului o sumă mai mare decât suma reprezentând despăgubirile civile, diferenţa se va confisca.

Dacă după despăgubirea persoanei vătămate, în suma rămasă asupra inculpatului este inclusă şi valoarea muncii depuse de ei pentru confecţionarea unor obiecte prin folosirea materialelor sustrase, echivalentul valoric al acestei munci nu va fi supus confiscării, ci, eventual, numai ceea ce depăşeşte valoarea muncii depuse.

Dacă există o cerere de despăgubiri, instanţa este obligată să soluţioneze această cerere şi, în ipoteza în care o admite, să dispună confiscarea, din totalul sumelor rezultate în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii şi care au fost indisponibilizate, numai a cuantumului care depăşeşte suma acordată de instanţă ca despăgubiri.

Dacă partea civilă nu a declarat recurs împotriva sentinţei prin care instanţa a omis să soluţioneze cererea sa de despăgubiri -ceea ce înseamnă că ea va putea solicita, ulterior, repararea pagubei pe calea dreptului comun - instanţa de casare nu poate dispune, în recursul procurorului, confiscarea bunurilor furate.

Împotriva soluţiei s-ar putea susţine că, în măsura în care partea civilă îşi precizase pretenţiile sale la despăgubiri, însă instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra lor, instanţa de recurs ar fi putut să caseze cu trimitere cauza ca instanţa de fond să se pronunţe asupra cererilor părţii civile, chiar dacă era sesizată numai cu recursul declarat de procuror. În acest caz nu era posibilă confiscarea valorilor respective de către instanţa de recurs. Dacă partea civilă nu şi-ar fi precizat pretenţiile la despăgubiri până la pronunţarea hotărârii asupra fondului, instanţa era îndreptăţită să dispună confiscarea lucrurilor obţinute prin infracţiune.

În discuţia purtată cu acest prilej s-a exprimat şi părerea că instanţa nu ar fi putut dispune confiscarea până când, cererea părţii civile de a fi despăgubită nu ar fi soluţionată de instanţa penală; nu e epuizată, prin introducerea unei acţiuni separate la instanţa civilă, posibilitatea obţinerii unor despăgubiri.

Această din urmă susţinere contrazice prevederilelegii procesual penale, care interzice ca partea civilă, odată ce a ales calea penală pentru valorificarea pretenţiilor sale, să se mai poată adresa instanţei civile^[9]. Pe de altă parte, confiscarea specială poate fi obstaculată de pretenţiile părţii civile numai atâta vreme cât aceasta şi-a precizat pretenţiile până la pronunţare hotărârii asupra fondului de către instanţa penală. Soluţionarea problemei privitoare la confiscarea lucrurilor dobândite prin infracţiune nu poate fi lăsată la latitudinea părţii civile, dincolo de momentul soluţionării fondului, prima instanţă fiind obligată să ia o hotărâre, cu privire la acest aspect, dacă există temeiurile corespunzătoare^[10].

Partea civilă nu poate fi obligată să primească în natură obiectele confecţionate de inculpat din materialele sustrase dacă, în raport cu specificul său, aceste lucruri nu puteau fi folosite, în acest caz, inculpatul va fi obligat la despăgubiri, iar obiectele confecţionate din materiale sustrase şi care nu au fost primite la partea civilă se vor confisca.

Împotriva acestei soluţii s-ar putea susţine că, prin obligarea inculpatului de către instanţă să plătească părţii civile despăgubirile solicitate nu mai există temei pentru confiscarea în natură a lucrurilor confecţionate de inculpat din materialele sustrase. Aceste din urmă lucruri, în măsura în care nu erau deţinute contra legii, puteau rămâne asupra inculpatului.

Dacă dobânditorul de bună-credinţă al unui lucru furat s-a constituit parte civilă, instanţa va trebui să-l citeze şi să clarifice dacă acesta are ori nu pretenţii la despăgubiri, după care va decide dacă este cazul să dispună confiscarea sumei primite de inculpat ca preţ al lucrului. Dacă partea vătămată, după sustragerea bunului, a fost integral desdăunată, bunul fiind restituit în natură, iar cumpărătorul de bună-credinţă nu pretinde despăgubiri, suma plătită de inculpat ca preţ al lucrului se confiscă. Dacă partea civilă a reintrat în posesia bunului furat, iar inculpatul i-a achitat, în plus, şi o sumă reprezentând uzura bunului folosit de cumpărător, din suma aflată asupra făptuitorului, ca preţ rezultat din vânzarea bunului furat, se va scădea suma reprezentând uzura bunului, confiscându-se numai diferenţa. Soluţia este corectă, întrucât, bunul sustras poate fi urmărit şi de la terţul posesor de bună-credinţă, în limitele prevăzute de dispoziţiile referitoare la prescripţia extinctivă, rezultă că lucrul provenit din furt şi înstrăinat va putea fi restituit în natură părţii civile; dacă i s-a restituit, pe lângă bunul în natură, şi o sumă de bani reprezentând uzura lucrului pe timpul cât a fost folosit de cumpărător, din suma reprezentând preţul lucrului (care se restituie dobânditorului de bună-credinţă ori se confiscă) se va scădea suma reprezentând uzura achitată pârtii civile. Dacă deţinătorul a fost de rea-credinţă, ori dacă deţinătorul de bună-credinţă nu are pretenţii la despăgubiri, suma rămasă asupra inculpatului se confiscă, deoarece a fost dobândită prin săvârşirea infracţiunii.

În cazul acoperirii pagubei prin restituirea obiectului sustras dintr-un autovehicul şi prin plata echivalentului valoric al uzurii pe care a suferit-o, este supusă confiscării nu întreaga sumă obţinută de făptuitor, prin vânzarea lucrului furat, ci numai diferenţa dintre această sumă şi aceea achitată drept contravaloare a uzurii.

Dacă lucrurile sustrase au fost vândute unui dobânditor de rea-credinţă, de la care apoi au fost ridicate şi restituite părţii civile, acesta nu va avea drept la restituirea preţului; în acest caz suma se va confiscă.

În cazul când bunul sustras a fost ridicat de la dobânditorul de rea-credinţă, preţul obţinut de inculpat este supus confiscării speciale, chiar dacă, între timp, el a restituit preţul dobânditorului de rea-credinţă.

Dacă lucrurile sustrase aparţin unei unităţi de stat, ele vor fi recuperare şi restituite părţii civile, indiferent cine le-ar deţine. Suma de bani obţinută de inculpat din vânzarea bunurilor va servi la despăgubirea cumpărătorului de bună-credinţă, iar dacă nu există un asemenea cumpărător - se va confisca. Soluţia este justificată; dacă bunurile sustrase aparţin proprietăţii publice, ele vor putea fi urmărite chiar din mâinile unui deţinător de bună-credinţă. Aceste bunuri se vor restitui, în natură, părţii civile din mâinile oricărui deţinător. Dobanditorul de bună-credinţă va avea însă dreptul la restituirea preţului plătit. În orice alte cazuri suma primită de inculpat drept contravaloare a bunului va fi confiscată.

Atunci când inculpatul îşi însuşeşte, prin săvârşirea unor infracţiuni contra proprietăţii private, bunuri ale unei persoane pe care apoi le vinde altor persoane - coinculpate în proces împrejurarea că aceste bunuri au fost găsite şi restituite părţii civile nu înlătură aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale privind sumele de bani dobândite de inculpat prin vânzarea bunurilor. În această situaţie, instanţa are obligaţia să stabilească cuantumul real al sumei de bani dobândite de inculpat ca urmare a valorificării bunurilor furate, şi apoi să dispună confiscarea acestei sume.

Dacă bunul sustras a fost încredinţat unei unităţi private în custodie, instanţa, dispunând ulterior confiscarea, nu poate obliga pe custode să preia bunul şi să plătească preţul, deoarece obligaţia custodelui este numai de a păstra şi conserva lucrul.

Dacă bunul dobândit prin infracţiune a fost încredinţat, în cursul urmăririi penale, unei unităţi private spre valorificare, aceasta va trebui introdusă în proces şi obligată să plătească contravaloarea lucrului confiscat.

Plusurile create în gestiune prin mijloace frauduloase (de pildă, prin înşelarea cumpărătorilor la măsurătoare) nu se confiscă, deoarece urmează a fi ţinute la dispoziţia unităţii în vederea despăgubirii persoanelor vătămate. Soluţia este corectă; sumele încasate de gestionarii incorecţi care au vândut mărfuri cu suprapreţ trebuie să rămână la dispoziţia unităţii pentru a despăgubi persoanele care au fost prejudiciate. Dacă cei care au vândut mărfurile cu preţuri mai mari nu revendică imediat diferenţele respective, aceste sume sunt indisponibilizate şi ţinute la dispoziţia persoanelor prejudiciate. Ca atare, plusurile de gestiune menţionate nu pot fi confiscate.

Se poate desprinde concluzia, cu un caracter mai general, că lucrurile dobândite prin infracţiune se confiscă în măsura în care „sunt libere de orice sarcini”, nu şi atunci când asupra lor grevează o obligaţie de restituire. În ceea ce priveşte „soarta” acestor sume, în cazul în care nici o persoană nu le revendică, nu există încă o rezolvare legală. S-a propus  ca, în acest caz, să se dispună totuşi confiscarea.

 

^[1] Vintilă Dongoroz. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Vol. II. Editura Acedemiei Române. Bucureşti, 1970, p. 320.

^[2] Ляпунов Ю.И. Природа преступных последствий в деликтах создания опасностию Омск, 1984, с. 32.

^[3] Ляпунов Ю.И. Общественная опасность и обьективная сторона преступления. М., Юридическая Литература, 1989, с. 79.

^[4] Дуюнов В.К., Цветинович А.Л. Дополнительные наказания: теория и практика. Фрунзе, ИЛИМ, 1986, с. 42.

^[5] E. Ionăşeanu. Procedura începerii urmăririi penale. Editura Militară. Bucureşti, 1988, p. 23.

^[6] Тельнов П.Ф. Ответственность за соучастие в преступлении. М., Наука, 1984, с. 9.

^[7] Дубоносов Е.С. Провокация взятки либо коммерческого подкупа. М., ЛЕКЦИЯ,  2002, с. 19.

^[8] Здравомыслов Б.В. Уголовное право. Особенная часть. М., ЮРИСТЪ, 1996, с. 395.

^[9] Victor Orîndaş. Procedura penală. Chişinău, USM, 2001, p. 297.

^[10] Nicolae Volonciu. Tratat de procedură penală. Vol. II. Editura Paideie. Bucureşti, 1993, p. 381.