Conceptul de dezvoltare
Dezvoltarea biologică presupune creşterea şi maturizarea fizică, prin transformări ale biochimismului intern al organismului în schimbări cantitative şi calitative ale activităţii nervoase superioare.
Dezvoltarea psihică se referă la apariţia şi manifestarea proceselor, însuşirilor, stărilor şi structurilor psihice, în timp ce dezvoltarea socială implică o continuă amplificare a posibilităţilor de relaţionare cu ceilalţi prin racordarea propriei conduite la diversitatea cerinţelor sociale.
Dezvoltarea psihică este stadială și are o direcţie permanent ascendentă cu un caracter spiralat, care presupune ascensiune, dar şi revenire, repetare, reluare, decantare și sistematizare de elemente nou dobândite în plan psihic.
Personalitatea
Personalitatea umană este formată din ansamblul bine articulat al factorilor morfologici, fiziologici, psihici, cognitivi, afectivi, motivaţionali şi volitivi care dau naştere unei structuri integrate.
În alcătuirea personalităţii se regăsesc: temperamentul, aptitudinile și caracterul.
Ereditatea
Pedagogia contemporană acceptă că ereditatea este un prim factor care intervine în determinarea dezvoltării psihologice. Pe baza rezultatelor ştiinţifice obţinute în domeniul geneticii, se consideră că ereditatea este un fenomen de natură biologică ce constă în transmiterea de la părinţi la urmaşi a unor însuşiri morfofuncţionale, cu ajutorul codului genetic.
Pe cale ereditară se transmit :
- caracteristici ale speciei (Ex. constituirea anatomofiziologică specifică, tipul de metabolism etc.);
- caracteristici ale familiei căruia îi aparţine subiectul (pigmentaţie, compoziţie chimică a sângelui s.a.);
- caracteristici ale părinţilor (caracteristici funcţionale ale analizatorilor, particularităţi ale motricitătii, memoria brută, temperament, inteligenţă s.a.).
Trebuie precizat faptul ca moștenirea ereditară se referă la un complex de predispoziții și nu neapărat la o transmitere a însuşirilor antecesorilor.
De exemplu, anumite caracteristici funcţionale ale analizatorului auditiv, nu reprezintă condiţia suficientă pentru ca un copil să se afirme ca un talent muzical. Altfel, nedescoperită şi needucată, moştenirea ereditară rămâne un potenţial nevalorificat. In plus, aceleaşi predispoziţii ereditare pot fi valorificate în mod diferit: de exemplu o bună motricitate poate sta la baza obţinerii unor performanțe deosebite în domeniul sportului sau în arta coregrafică sau în alte profesii.
Mediul
Mediul, ca factor al educabilităţii, poate fi analizat din două perspective:
- determinările provenite din partea mediului natural;
- determinările din partea mediului social.
Mediul natural-totalitatea condiţiilor bioclimatice în care se naşte și trăieşte un subiect uman-influenţează indirect dezvoltarea psihică, prin problemele adaptative pe care le creează, prin ocupaţiile pe care le favorizează şi prin dezvoltarea anumitor capacităţi, abilităţi etc.
Mediul social poate influenţa direct dezvoltarea psihică a oamenilor.
Se poate opera o distincţie între mediul social restrâns al unei persoane (familia, grupul de prieteni, colegi, vecini etc) şi mediul socio-cultural în sens larg, caracteristic pentru societatea în care trăieşte un subiect uman.
Mediul social restrâns influenţează evoluţia psihologică prin tot ceea ce subiectul preia de la părinţi şi din familie cu privire la modalitătile de comportare, aspiraţii, atitudini, valori (modele). În schimb, gusturile, opiniile, atitudinile unei persoane sunt influenţate de grupurile de prieteni.
Mediul sociocultural în sens larg – subiectul uman în sens transformator prin instrumentaţia socială pe care i-o pot oferi cultura şi civilizaţia unei epoci: limbă, ştiinţă, tehnologie, unelte, mijloace tehnice etc.
De exemplu, posibilităţile de acţiune transformatoare asupra mediului vânătorilor-culegători au fost mult mai mici în comparaţie cu cele de care dispune o persoană care a avut şansa să se nască în mijlocul unei societăţi cu un înalt grad de evoluţie socială.
Educabilitatea este un concept care se referă la puterea modelatoare a educației, la măsura în care o fiinţă umană poate fi transformată prin educație.
Examinarea problemei educabilității presupune examinarea ponderii obiective pe care o au în transformarea individului uman cei trei factori importanți care intervin în dezvoltarea sa ca personalitate.
Educabilitatea poate fi limitată biologic atunci când copilul se naşte cu grave deficiențe, social, atunci când mediul nu oferă condiţii favorabile dezvoltării și pedagogic atunci când copilul are neşansa de a întâlni educatori care prin modul lor de acţiune reuşesc distrug interesul copilului pentru un domeniu al cunoaşterii.
TEORII PRIVIND EDUCABILITATEA
Teoriile ereditariste (ineiste) – susţineau că rolul fundamental îl joacă factorii ereditari, care prestabilesc dezvoltarea psihică a omului şi că, pe lângă ereditatea biologică există şi o ereditate psihologică, care nu poate fi depăşită de influenţele externe.
O astfel de concepţie s-a concretizat în teorii cum sunt:
- teoria „criminalului înnăscut” a lui Lombroso, conform căreia, viitorii criminali pot fi recunoscuţi încă de la naştere datorită unei anumite conformaţii a feţei;
- teoria lui Freud, conform căreia, în formarea şi dezvoltarea trăsăturilor de personalitate, rolul principal îl au instinctele moştenite care se manifestă în primii ani de viaţă;
- teoria „rasistă” este cea care împarte omenirea în rase superioare şi inferioare, diferenţele fiind date de factorii ereditari.
Desigur, aceste teorii exagerează rolul eredităţii în detrimentul celorlaltor doi factori: mediul şi educaţia.
Punctul de vedere ereditarist a fost exprimat încă din Antichitate şi el este împărtăşit în variante mai mult sau mai puţin „moderne” şi în zilele noastre. Platon, marele filosof al antichităţii (427-347 î.e.n.), afirma că „natura nu ne-ar fi făcut pe toţi la fel, ci deosebiţi ca aptitudini şi potriviţi pentru o funcţie sau alta”.
În 1985, Galton publică lucrarea „Ereditatea şi geniul”, care a devenit celebră prin controversele pe care le-a declanşat în rândul specialiştilor, lucrare în care susţine că ereditatea este factorul determinant al dezvoltării psihice, bazându-se îndeosebi pe studiul biografiilor unor oameni celebri din muzică, pictură, ştiinţă etc, ignorând însă nenumărate alte exemple în care însuşirile unor persoane superior dotate nu s-au transmis urmaşilor.
Argumente care atesta rolul eredității în dezvoltarea personalității
Asemenea argumente sunt utilizate in cazul „copiilor minune”, care probeaza de la vârste fragede aptitudini remarcabile (Mozart, Grigorescu, Goethe, N.Iorga etc.).
Investigându-se trei generații din familia Bernoulli, s-au gasit 8 bărbați, toți matematicieni renumiți, iar studiul a cinci generații din familia Bach a depistat nu mai puțin de 13 mari muzicieni. Bunicul și tatăl lui Darwin au fost membri ai Societății Regale de științe din Marea Britanie. Darwin a avut 6 fete și 5 baieți, 4 dintre aceștia fiind și ei membri ai Societății Regale. Rezultă astfel că talentul pentru știință se tansmite prin ereditate?
Un caz la care se fac dese referiri atunci când se susține preponderența eredității, este acela al unui tânar american, Martin Kallikak, care în timpul războiului de independență a avut un copil cu o debilă mintal. După război, s-a căsătorit cu o fată normală, cu care de asemenea a avut copii. După șase generații situația celor două linii de descendenți era aceasta:
– din „mama debilă” au rezultat 480 de descendenți dintre care 143 erau și ei debili mintali, 36 nelegitimi, 33 prostituate, 34 alcoolici, 3 epileptici, 3 criminali (50,4% descendenți cu deficiențe);
– din „mama normală”, 498 de descendenți, dintre care numai 5 indivizi au trăsături negative, restul fiind cu o dezvoltare normală.
Teoriile ambientaliste. Acestea afirmă că omul este total modificabil, rolul acesta revenindu-i în exclusivitate mediului. Astfel, omul este considerat un produs pasiv al împrejurărilor externe, mediul fiind cel care „modelează”, structurează, orientează şi direcţionează valoric dezvoltarea psihică a omului.
În susţinerea acestei teorii s-au adus numeroase argumente, începând cu cele ce ţin de cazurile de aşa-zişii „copii sălbatici”, a căror dezvoltare psihică specific umană a fost stopată sau întreruptă în absenţa mediului social.
Argumente care atestă rolul mediului în formarea personalității umane
Băieţii maimuţă, fetele lup etc. cunoscuţi drept copiii sălbatici, au crescut fără nici un contact uman. Unii au fost crescuţi de animale, alţii au reuşit să aibă singuri grijă de ei, izolaţi de restul lumii. Aproape 100 de astfel de cazuri sunt cunoscute până acum.
În 1725, Peter, un băiat de şase ani, a fost descoperit într-o pădure din Germania. Mergea în patru picioare, se comporta ca un animal şi nu a putut să fie învăţat niciodată să vorbească. El a fost dus la Londra, din ordinul regelui George I, curios de povestea băiatului. Toate eforturile de a-l educa au eşuat însă.
Kamala şi Amala, cei mai cunoscuţi „copii lup”, sunt două fete descoperite în 1920, în apropiere de Calcutta. Mama lup a fost împuşcată, iar fetiţele, de opt şi doi ani, luate înapoi în civilizaţie. Acestea aveau chiar unele trăsături animalice: caninii accentuaţi, ochii strălucitori. Cea mai mică a murit anul următor, dar Kamala a supravieţuit până în 1929, când învăţase 50 de cuvinte şi să meargă pe 2 picioare.
Oxana a fost părăsită de părinţii alcoolici când avea 3 ani. A ajuns într-o zonă extrem de săracă, înconjurată de câini. S-a adăpostit într-un adăpost izolat, unde nu a interacţionat decât cu patrupedele. Legătura cu aceştia a fost atât de puternică încât, atunci când a fost găsită, autorităţile au fost îndepărtate de câini şi chiar de fetiţă, care a început să latre. În 2010, la 27 de ani, Oxana putea vorbi şi interacţiona cu oamenii, dar doctorii ei declarau că nu cred că se va putea adapta la societate.
Teoria dublei determinări
În faţa unor poziţii atât de tranşante adoptate de adepţii teoriei ereditariste şi, respectiv, de adepţii teoriei ambientaliste, sprijinite pe argumente atât de puţin riguroase, mulţi specialişti au fost tentaţi să adopte un punct de vedere mediu între aceste două poziţii extremiste, ajungându-se astfel la teza dublei determinări a eredităţii şi a mediului (ce include şi educaţia).
Teoria triplei determinări susţine că dezvoltarea este generată de interacţiunea dintre ereditate şi mediu şi că educaţia nu acţionează izolat, ci prin interacţiunea factorilor ereditate-mediu. Aşadar, în procesul dezvoltării personalităţii umane, acţiunea celor trei factori ereditate – mediu – educaţie este convergentă.
Această teorie este susţinută şi astăzi de majoritatea specialiştilor, eliminându-se astfel unilateralitatea teoriilor anterioare şi supralicitatea unuia sau altuia dintre factori.
