Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Misiunile diplomatice sunt forme instituţionalizate care se folosesc de către state ca subiecte drept internaţional pentru a asigura între ele fie permanentă relaţiilor diplomatice, caz în care se trimit misiuni diplomatice permanente, fie comunicarea între ele pe una sau mai multe probleme de interes reciproc, caz în care sunt utilizate misiuni diplomatice temporare.

Instituţiile care asigură permanenta relaţiilor dintre state, ca subiect de drept internaţional, sunt misiunile diplomatice permanente. Acestea au regimul stabilit prin Convenţia de la Viena din 1961. Sunt misiuni diplomatice permanente intre state: ambasadele, legaţiile, nuntiaturile, internuntiaturile apostolice, înaltele comisariate şi înalti reprezentanţi. Statele pot intreţine relaţii diplomatice şi cu organizatiile internaţionale, ca subiecte derivate de drept internaţional, daca acestea sunt organizaţii interguvernamentale.

Reprezentantele statelor pe lângă organizaţiile internaţionale sunt numite misiuni permanente, iar regimul acestora este stabilit de Convenţia relativă a relaţiilor statelor cu organizaţiile Internaţionale din 1975. La rândul lor, organizaţiile internaţionale interguvernamentale pot trimite misiuni permanente atât pe lângă statele care nu sunt membre ale organizaţiilor respective, cât şi pe lângă alte organizaţii internaţionale. Este cazul U.E. care are misiuni la Washington şi Tokyo. Tipul, rangul, sediul, funcţiile şi statutul acestor misiuni sunt convenite între organizaţie şi statul de resedinţă.

Misiunile diplomatice temporare pot fi trimise de ambele categorii de subiecte ale relatiilor internaţionale, state sau organizaţii internaţionale interguvernamentale. Misiunile diplomatice temporare organizate de state pentru dialogul între ele se numesc misiuni speciale şi sunt reglementate de Convenţia asupra misiunilor speciale, deschisă pentru semnare la 16.12. 1969 la New York, după ce a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

Misiunile diplomatice ale statelor trimise cu caracter temporar, la lucrările organizaţiilor internaţionale interguvernamentale, cum ar fi, de exemplu, la sesiunile Adunării Generale a O.N.U. sau la conferinţele organizate de o organizaţie aflată sub auspiciile acesteia, se numesc delegaţii. Aceste misiuni diplomatice cu caracter temporar sunt supuse în statul gazdă a organizatiilor internaţionale regimului reciprocităţii9.

Regimul lor depinde de componenţa delegaţiilor: dacă şeful de stat conduce delegaţia el se bucură de un regim special evident mai mare decât dacă şeful delegaţiei ar fi un inalt funcţionar de stat; ele nu se încadrează în convenţia cu privire la misiunile speciale, iar cutuma este în curs de formare, întrucât practica folosirii delegaţiilor este de origine recenta. Misiunile speciale ale statelor, organizate într-un stat terţ, sunt considerate de acesta ca fiind vizite stat.

Organizaţiile internaţionale pot trimite misiuni temporare în special in cadrul diplomatiei preventive. Astfel Naţiunile Unite au folosit adesea misiuni ternporare care au fost îndeplinite de Secretarul General al O.N.U. sau din însărcinarea acestuia. Astfel, în anul 1954, Adunarea Generala a O.N.U. a încredinţat misiunea Secretarului General al O.N.U. de a negocia la Beijing situaţia prizonierilor din războiul din Coreea. Consiliul de Securitate a încredinţat, de asemenea, misiunea Secretarului General al O.N.U. să negocieze la Teheran situaţia diplomaţilor americani, reţinuţi ostatici în anul 1980. La randul sau, Secretarul General a încredinţat misiuni de mediere în crizele din Iordania (1958), din Republica Dominicană (1965), în conflictul indo-pakistanez (1966), în Cipru şi Orientul Mijlociu (1967), în Guineea Ecuatorială (1969), în Timorul de Est (1976). Misiunile acestea, fie că sunt recomandate de Adunarea Generală a O.N.U., dispuse de Consiliul de Securitate sau trimise de Secretarul General al O.N.U., trebuie să aibă consimţământul statului de resedinta chiar dacă acesta este res inter alia pars. Misiunile specializate sunt soluţii practice ale ambelor subiecte de drept international - deci ale statelor sau organizaţiilor internaţionale - de a rezolva o sarcina specială, specifică sau pentru îndeplinirea unei anumite misiuni. Ele pot fi definite ca misiurti temporare care durează în timp, cum ar spune Adolfo Maresca. Misiunile specializate nu se bazează pe reciprocitate, deşi au ca scop de a rezolva un interes comun; ele pot fi stabilite numai de o singură parte pentru a rezolva probleme în domeniul economic, cultural sau chiar militar. Cele mai frecvente sunt însă misiunile economice.

Desi misiunile specializate se pot studia numai de la caz la caz, câteva reguli comune se pot

reţine:

Stabilirea unei misiuni de ajutor sau asistenţă trebuie sa aibă în prealabil un acord de cooperare sau de asistenţa între statul trimiţător şi statul de reşedinţă.

Deşi se bazează pe principiul egalităţii şi independenţei statelor, acordul de stabilire a misiunilor specializate reflectă o inegalitate a părţilor, cel puţin economică, pe care contractanţii o recunosc.

De regulă, contribuţiile statelor care încheie acorduri de asistenţă în vederea dezvoltării sunt inegale, întrucât statul mai bogat acordă credite nerambursabile sau know-how cărora statul primitor este obligat să le dea o destinaţie convenita Misiunea specializata are rolul de a sprijini realizarea sarcinilor de această natură, aşa cum au fost convenite de statul trimiţător în favoarea statului primitor. În anul 1971 Adunarea Generala a O.N.U. a împartit tarile lumii a III-a în două categorii, dupa nivelul dezvoltării economice LLDC (Least Developed Countries) şi MSAC (Most Seriously Affected Countries).

Teoretic, toate statele dezvoltate pot trimite misiuni specializate, cele mai cunoscute misiuni sunt câteva:

  • Misiunile franceze de cooperare, care, de regulă, sunt încadrate în cadrul misiunii diplomatice permanente a Franţei. Statul de resedinta se obligă să garanteze accesul şi legătura misiunii &anceze de cooperare cu organele sale autorizate să implementeze

programul de asistenţă.

  • Misiunile americane de asistenţă funcţionează în cadrul Programului administrat de Agenţia de Dezvoltare Internaţională (US-AID); Agenţia are reprezentanţi în cadrul ambasadelor S.U.A.
  • Organizatiile internaţionale pentru asistentă şi de misiuni de asistenţă.

Asistenţa acordată de organizaţiile internaţionale se referă, în principal, la ajutor economic şi asistenţă tehnică, spre deosebire de asistenţa acordată de state, care poate fi şi în alte domenii; asistenţa organizaţiilor internaţionale este funcţională, în sensul că este determinată de însăşi competenţa limitată a organizaţiei Cea mai reprezentativă organizatie economica internaţională este PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) a fostcreat în anul 1965), care face parte din agenţiile specializate ale O.N.U, şi este coordonată de Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). În baza unui acord cadru, denumit Standard Basic Agreement with Governments, PNUD poate trimite misiuni permanente, conduse de un reprezentant rezident, care are misiunea de a fi principalul cadru de legătură între guvernul respectiv şi Program. În România funcţionează un reprezentant rezident al PNUD. În prezent PNUD este reprezentat în peste 115 state. Stabilirea misiunii se face prin acord între PNUD şi statul rezident.

Uniunea Europeana întreţine relaţii cu statele membre, cum o să examinăm mai departe; cu România aceste relaţii s-au stabilit prin declaraţia din 7 ianuarie 1990 şi trimiterea prirnei reprezentanţe permanente la Bruxelles, pe 14 aprilie 1990. U.E. a deschis o delegaţie permanentă Ia Bucuresti în iunie 1993.

Uniunea Europeana administrează Fondul European de Dezvoltare (EDF) Pentru sprijinirea economiilor în tranziţie, s-a creat Fondul PHARE de asistenţă, nerambursabil, deschis şi pentru România în anul 1991., iar delegaţii permanenţi ai Comisiei Europene au dublă funcţiune: să reprezinte puterea administrativă a U.E., care este Comisia Europeană şi să supravegheze utilizarea fondurilor, Rind plasaţi sub o dublă autoritate. Aceşti reprezentanţi au fost nurniţi, prima dată de fosta Piaţa Comună (CEE), care a încheiat, la Lorne (Togo), mai multe convenţii cu 46 ţări in curs de dezvoltare din Africa, Zona Caraibelor şi a Pacificului (ACP) începând cu anul 1975, renuvelate de mai multe or În anul 1984, prin Convenţia denuniită Lome III, s-a stabilit dreptul CEE de a fi reprezentată în fiecare ţară a ACP sau regional, prin delegaţi acceptaţi de statele respective. Aceşti delegaţi au sarcina de a urmări, în fiecare ţară din ACP, parte la Convenţie, felul de administrare a resurselor Fondului European de Dezvoltare.

Reprezentanţi rezidenţi au şi Fondul Monetar International, Banca Europeană pentru Reconstructie şi Dezvoltare etc.

Загрузка...