Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Potrivit unei definiţii difuzată de Comisia Europeană în 1997, globalizarea reprezintă "un proces prin care pieţele şi producţia din diverse ţări dobândesc un grad ridicat de interdependenţă datorat dinamicii comerţului de bunuri, servicii şi fluxurilor de capital şi tehnologie".

Istoricii şi observatorii fenomenului consideră că actualul proces de globalizare îşi are rădăcinile în secolul al XVI-lea, când se înregistrează prima expansiune a capitalismului european. Punctul maxim al acestei dezvoltări a avut loc la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu explozia industrializării. Cu excepţia câtorva perioade de recul (cum ar fi în timpul celor două războaie mondiale şi în anii '30, când comerţul liber a fost împiedicat de o serie de măsuri protecţioniste) globalizarea şi-a continuat evoluţia ascendentă. Începând cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial, companiile multinaţionale au devenit actori din ce în ce mai importanţi în arena economica. Globalizarea s-a relansat după încheierea războiului rece când, odată barierele ideologice depăşite, ideile pieţei libere au cucerit şi estul Europei.

Globalizarea se caracterizează prin mai multe procese inter-relaţionate, între care:

  • Tehnologii ale informaţiei care ne pun mai rapid şi mai dens în legătură unii cu alţii;
  • Comprimarea distanţelor prin noi tehnologii;
  • Interconectarea şi creşterea dependenţelor reciproce;
  • Integrarea pieţelor financiare şi comerciale;
  • Internaţionalizarea (globalizarea) crescândă a producţiei, prin intermediul marilor companii transnaţionale;
  • Apariţia unor probleme “planetare”, care necesită abordări globale;
  • Răspândirea unor comportamente şi mentalităţi presupuse a exprima raţionalitatea unui “homo oeconomicus” ce nu cunoaşte frontiere şi emoţii “locale”;
  • Dezvoltarea de identităţi transnaţionale, etc.

Rezultatul concret al globalizării? Toate marile oraşe ale lumii sunt deja dominate de aceleaşi mari magazine internaţionale, care promovează aceleaşi mărfuri, aceleaşi imagini, acelaşi stil de viaţă. Se produce globalizarea vieţii culturale: a fotbalului, a modei, a standardelor de frumuseţe. Se consumă aceleaşi tipuri de filme, melodii, cărţi. În principiu, s-ar putea considera acest proces ca o americanizare a planetei, dar există excepţii notabile. Spre exemplu, telenovelelele sud-americane au devenit un bun planetar, fiind adoptate inclusiv în Statele Unite.

Specialiştii evaluează globalizarea după două scenarii diferite. Neoliberalii propun varianta optimistă, după care securitatea naţională va fi tot mai restrânsă pe măsură ce globalizarea pieţelor şi civilizaţiilor va eroda identitatea naţională, iar cetăţenii statelor vor deveni “cetăţeni globali”. În schimb, teoria realistă prognozează că statele vor escalada competiţia, în încercarea de a prelua controlul noilor tendinţe ale mondializării. Astfel va creşte bogăţia şi stabilitatea unor state, în timp ce alte state vor cunoaşte o sărăcie şi instabilitate accentuate.

Până în prezent, cifrele înclină să dea dreptate celor din urmă.

În 2002, 1% dintre cei mai bogaţi oameni din lume, aveau tot atâtea venituri ca şi 57% din populaţia cea mai săracă. Pe plan mondial, din 1970 în 2000, decalajul de venituri între 20% cei mai bogaţi şi 20% cei mai săraci s-a dublat, de la 30/1 la 62/1.Decalajele au crescut îngrijorător, nu numai între persoane, ci şi între state, cele sărace devenind tot mai sărace, iar cele bogate sporind bogăţia. În anul 2000, din Produsul Intern Brut Mondial de 40.000 miliarde dolari, peste 30.000 miliarde dolari reveneau celor 23 ţări dezvoltate.

Opozanţii procesului de globalizare sunt reprezentanţi ai organizaţiilor ecologiste, o parte a sindicatelor, membri ai diverselor grupări neo-marxiste şi troţkiste, anarhişti şi grupări de extrema dreaptă - care şi-au făcut intrarea în forţă la reuniunea Organizaţiei Mondiale a Comerţului de la Seattle din 1999 şi îşi repetă acţiunile, din ce în ce mai agresiv, la ulterioare conferinţe al Fondului Monetar, sau la summit-uri ale ţărilor celor mai industrializate.

Motivele militanţilor anti-globalizare diferă. Organizaţiile ecologice susţin că industrializarea se extinde în lipsa unor minime norme de protecţie a mediului înconjurător, dând ca exemplu încălzirea accentuată a planetei şi poluarea care distruge resursele naturale. Sindicatele se plâng de scăderea salariilor, naţionaliştii de o pondere din ce în ce mai mare a sistemului de valori american, întruchipat, pentru ei de "cultura Mac Donald's" sau de “Coca-Colonizare” şi de ştergerea tradiţiilor. Marxiştii şi militanţii extremei stângi acuză folosirea discreţionară a muncii săracilor de către bogaţi. Nenumăratele organizaţii pacifiste nu tolerează folosirea puterii economice şi progresului tehnologic pentru distrugerea statelor care refuză să se încoloneze în noua ordine mondială (Iugoslavia, Irak, Iran, Coreea de Nord ş.a.)

Promotorii globalizării sunt organizaţii internaţionale şi companiile multinaţionale care consideră ca o creştere economică substanţială nu poate fi concepută fără dezvoltarea liberă a comerţului. În această perspectivă, principalele “motoare” ale globalizării sunt Organizaţia Mondială a Comerţului (World Trade Organization - WTO)[1], Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Naţiunile Unite sau Organizaţia pentru Dezvoltare şi Cooperare Economică (OECD). Reunind, în majoritatea cazurilor, reprezentanţi ai ţărilor puternic industrializate, acestea încearcă să impună anumite standarde în materie de comerţ şi politică tarifară.

Într-o încercare de sistematizare, marile tendinţe-problemă ale globalizării sunt:

  1. Evoluţia sistemului financiar internaţional, caracterizată prin: progresul tehnologic; inovaţiile financiare reprezentate de apariţia şi utilizarea instrumentelor derivative (care sunt instrumente de asigurare împotriva riscului financiar, dar şi mijloc de speculaţie); creşterea economică remarcabilă înregistrată de Asia de Sud-Est; spiritul de liberalizare a pieţelor din anii 80.

Devin tot mai importante instituţiile financiare internaţionale, care sunt nu numai instrumente de credit indiferente faţă de graniţe, dar cel mai adesea condiţionează creditările de anumite politici economice ale statelor. Cele mai cunoscute instituţii financiare internaţionale, considerate “motoare” ale globalizării, sunt:

  • Fondul Monetar Internaţional

Cu ocazia desfăşurării Conferinţei de la Bretton Woods (1-22 iulie 1944), a fost adoptat acordul de înfiinţare a FMI şi a Băncii Mondiale. La Bretton Woods, s-au confruntat două planuri de instaurare a unui nou sistem monetar internaţional:

- Planul Keynes (J. M. Keynes propunea înfiinţarea unei instituţii internaţionale tip bancă mondială centrală, care ar putea crea masa monetară prin propria autoritate astfel încât să poată acorda sprijin financiar ţărilor cu probleme.

- Planul White (Harry White), care propunea înfiinţarea unei instituţii internaţionale de cooperare, având ca sursă de asistenţă financiară contribuţia ţărilor membre şi exercitând astfel un control mai sever asupra politicilor ţărilor care beneficiau de credite.

Rezultatul poate fi considerat drept un hibrid: crearea de masă monetară invocată de Keynes a fost integrată cu sistemul de cooperare promovat de White, creându-se astfel fondurile unei instituţii monetare care acordă membrilor săi ajutor temporar în redresarea balanţei de plăţi prin crearea de lichidităţi internaţionale.

FMI este condus în mod oficial de Consiliul Guvernatorilor format din câte un reprezentant din fiecare ţară, de regulă, miniştri de finanţe sau guvernatori ai Băncilor Centrale care susţin poziţia guvernului ţării din care provin. Guvernatorii decid asupra problemelor importante cum ar fi : creşterea capitalului fondului, primirea de noi membri sau acordarea DST. O dată pe an, de obicei în septembrie, guvernatorii se întâlnesc într-o şedinţă anuală care se desfăşoară împreună cu cea a Băncii Mondiale.

Deciziile curente sunt luate de Consiliul Directorilor Executivi, căruia guvernatorii îi deleagă aplicarea politicii FMI. Acest Consiliu este compus din 24 de directori executivi care se întâlnesc de cel puţin 3 ori pe săptămână. Cele 5 ţări cu cea mai mare cota de participare – SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa, Japonia – au dreptul la câte un director permanent fiecare. Din 1978, Arabia Saudită are un loc, conform regulii prin care primele două ţări creditoare au dreptul să-şi numească propriul director. Celelalte ţări îşi combină voturile, de obicei pe grupuri regionale, cu excepţia Chinei şi Rusiei care îşi numesc fiecare propriul director. Este prezidat de Directorul General, numit pe o perioadă de 5 ani. Este şeful întregului personal (2300 de salariaţi) şi este prin tradiţie european.

Cel mai important organism care trasează politica FMI este Comitetul Interimar, format din miniştrii aceloraşi 24 de ţări care au un loc în Consiliul Executiv. Se convoacă de 2 ori pe an, cu puţin înainte de şedinţa anuală şi în cursul primăverii.

Conform prevederilor Acordului de înfiinţare, principala funcţie a FMI este supravegherea sistemului monetar internaţional. Din aceasta funcţie deriva alte câteva funcţii cum ar fi: supravegherea politicii monetare si valutare din tarile membre;  elaborarea de recomandări privind politica financiara pentru membri; acordarea de credite pentru tarile cu dificultăţi ale balanţei de plăţi.

FMI acţionează ca un organism permanent de consultanţă, în care membrii cooperează în sfera monetară internaţională.

FMI se preocupă de acordarea asistenţei financiare pe termen scurt şi mediu statelor membre care se confruntă cu dificultăţi ale balanţei de plăţi, în urma satisfacerii unor condiţii de politică economică şi financiară, şi supervizează oferta internaţională de lichidităţi - în cazul în care membri Fondului consideră că există pericolul diminuării lichidităţilor internaţionale, FMI poate aloca DST[2] pentru a suplimenta rezervele oficiale existente ale tarilor membre.

  • Grupul Băncii Mondiale
  1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) a fost înfiinţată în anul 1944, la Bretton Woods, în scopul de a finanţa şi reconstrui economiile europene slăbite în timpul celui de al doilea război mondial, sfera de interes deplasându-se apoi spre sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare.

Sunt finanţate proiecte ce duc la dezvoltarea economiilor, pentru care nu sunt disponibile surse private, cu condiţia ca ţara să finanţeze componenta internă a proiectului. Împrumuturile se acordă guvernelor sau instituţiilor publice din ţările în curs de dezvoltare care emit garanţii guvernamentale. Destinaţiile împrumuturilor: aprovizionarea cu energie electrică; transporturi; agricultură şi dezvoltare rurală; domeniul social (educaţie, controlul natalităţii, sănătate, alimentaţie); împrumuturi pentru ajustare structurală şi sectorială – acordate începând cu anul 1981.

Deosebirea faţă de FMI este că cea mai importantă sursă a finanţării este capitalul privat împrumutat de Bancă.

  1. Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) a fost înfiinţată în anul 1956 în scopul de a contribui la dezvoltarea sectorului privat în ţările în curs de dezvoltare. Prin obiectul său de activitate completează activitatea BIRD, care se desfăşoară în special la nivel guvernamental. CFI este cea mai importantă sursă de împrumuturi şi investiţii pentru proiecte private în ţările în curs de dezvoltare, pentru care nu se cer garanţii guvernamentale, se asigură 25% din costul proiectelor, dar condiţionat ca valoarea creditului să nu depăşească de 4 ori valoarea capitalului.
  2. Asociaţia pentru Dezvoltare Internaţională a  fost înfiinţată în anul 1960 cu scopul de a acorda ţărilor celor mai sărace împrumuturi concesionale, pe termen foarte lung, de până la 40 ani, fără dobândă, cu o perioadă de graţie de 10 ani, fiind percepută doar o mică taxă de administraţi. Nu are capital propriu, primeşte donaţii de la ţările industrializate.
  3. Centrul Internaţional pentru Reglementarea Disputelor privind Investiţiile a fost creat în anul 1966 în scopul de a remedia sau reconcilia disputele dintre guverne şi investitorii străini.
  4. Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (AGMI) a fost înfiinţată în anul 1988 cu scopul de a sprijini investiţiile directe în ţările în curs de dezvoltare. Oferă garanţii împotriva riscurilor (naţionalizare, restricţii valutare, etc.) firmelor care investesc în ţările în curs de dezvoltare.
  • Banca Europeană de Investiţii a fost înfiinţată în anul 1958 prin Tratatul de la Roma, pentru finanţarea proiectelor de investiţii care să promoveze dezvoltarea în cadrul ţărilor membre ale Comunităţii Europene. Singurii participanţi la constituirea capitalului Băncii sunt statele membre ale Comunităţii Europene. BEI deţine o subscripţie de 3% în cadrul BERD şi are reprezentanţi în Consiliul  Director al BERD.

BEI operează şi în afara Comunităţii Europene sub incidenţa unor protocoale financiare încheiate cu 12 ţări din regiunea Mediteranei, 30 ţări din Asia şi America Latină şi cu 70 de state din cadrul Convenţiei de la Lome (Africa, Caraibe şi Pacific).

Începând cu anul 1990, Banca a fost autorizată de Consiliul Guvernatorilor să acorde împrumuturi în ţările din Europa Centrală şi de Est.

  1. Investiţiile directe de capital, care în deceniile precedente erau prost văzute în ţările sărace care se considerau astfel transformate în colonii economice, sunt astăzi văzute mai de grabă într-o lumină pozitivă: se aduc astfel tehnologii, se creează locuri de muncă, se generează venituri din impozite fără de care programele de asistenţă pentru păturile sărace nu ar putea fi finanţate. În practică s-a dovedit că mass-media şi organizaţiile neguvernamentale sunt extrem de reactive la abuzurile din partea firmelor cu capital străin, şi marja de abuz a acestora este drastic limitată. (Influxul anual al investiţiei directe străine în 1996 a fost 359 miliarde $. Acestea au crescut la 464 miliarde $ în 1997 şi 644 miliarde $ în A ajuns la 865 $ în 1999.) În contextul globalizării, cei mai importaţţi investitori străini nu sunt statele, ci corporaţiile transnaţionale (societăţile transnaţionale). Acestea intră în relaţii juridice cu statele pe teritoriul cărora desfăşoară activităţi economice, pe baza contractelor de stat – acestea cuprizând elemente de drept privat (comercial) şi elemente de drept internaţional. În 1970, primele 15 naţiuni dezvoltate ale lumii aveau circa 7500 de corporaţii multinaţionale, pentru ca, în 1994, aceleaşi 15 state să aibă aproximativ 25 000 de firme multinaţionale. În prezent, în întreaga lume există apropape 50 000 de astfel de firme, cu peste 280 000 de filiale răspândite pe tot globul. Biroul Internaţional al Muncii estimează că firmele multinaţionale au aproximativ 100 milioane de angajaţi proprii, ceea ce reprezintă 4% din forţa de muncă activă salariată din regiunile dezvoltate ale lumii şi 12% din cea a statelor în curs de dezvoltare. Vânzările totale anuale ale tuturor corporaţiilor multinaţionale se ridică la aproape 3,5 trilioane de dolari. Un număr mare de corporaţii au vânzări anuale ce depăşesc 100 de miliarde dolari. La începutul anilor 90, General Motors realiza o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Finlandei şi Danemarcei, Ford depăşea PIB – ul Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei, Royal Dutch Shell avea o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Turciei, Argentinei, Poloniei sau ThailandeiÎn anul 1997, aproape 2/3 din primele 100 corporaţii multinaţionale activau în industria automobilelor, electronică şi de echipamente electrice, petrol, industria chimică şi farmaceutică. De asemenea, 89% din primele 100 companii multinaţionale aparţineau marii traide alcătuită din SUA, Uniunea Europeană şi Japonia.
  2. Liberalizarea comerţului a permis accesul universal la bunuri de calitate şi care aduc un confort indiscutabil traiului zilnic. În ţările bogate, există credinţa că aceasta a adus scăderea salariilor lucrătorilor necalificaţi; există o extrem de puternică opoziţie la liberalizarea comerţului din partea organizaţiilor neguvernamentale, organizaţiilor religioase, sindicatelor, toţi cerând noi forme de protecţionism.
  3. Problema reformei sistemului de asistenţă socială, întrucât globalizarea creează presiune asupra pieţei muncii, ducând la creşterea şomajului. Soluţia universal acceptată este scăderea salariilor.
  4. În plan politic, globalizarea este în mod evident dublată de progresul democraţiei, tot mai multe state adoptând acest sistem, în timp ce în multe alte state procesele democratice se aprofundează. Un rol esenţial în acest proces au Statele Unite şi ţările europene, care prin globalizare au la îndemână instrumentele necesare influenţării regimurilor din lumea a treia spre o evoluţie democratică.
  5. Devin tot mai consistente discuţiile despre un "Guvern Mondial”. Nu este vorba despre Organizaţia Naţiunilor Unite, care a eşuat sistematic în ultimele acţiuni de amploare (Bosnia, Somalia, Cambodgia). O putere mondială par să dobândească marile companii transnaţionale, astfel încât azi e mult mai important pentru un şef de stat să vorbească în faţa Forumului Economic Mondial decât în faţa Adunării Generale O.N.U. Din cele o sută de mari puteri economice ale globului, 51 nu sunt state, ci sunt mari corporaţii, care deşi angajează 0,75% din forţa de muncă mondială, răspund de 28% din activitatea economică mondială şi efectuează 70% din comerţul mondial. Aceste companii se află în prima linie a globalizării.

Iată câteva date cu privire la forţa lor. Conform Raportului de Investiţii Mondiale 2000 întocmit de UNCTAD (Conferinţa Naţiunilor Unite privind Comerţul şi Dezvoltarea), vânzările prin operaţii străine ale întreprinderilor multinaţionale, în 1999, s-au ridicat în total la 14000 miliarde $. Aceasta a fost aproape de două ori mai mult decât valoarea exporturilor mondiale. Cu alte cuvinte, astăzi, investiţiile directe străine sunt un aspect mult mai puternic şi vizibil al globalizării decât comerţul mondial. În plus, o pondere importantă din comerţul lumii are loc în cadrul acelor întreprinderi. Se estimează de către UNCTAD că ponderea comerţului între firme este de aproximativ două treimi din total. Companiile transnaţionale cuprind peste 690.000 filiale străine stabilite de către aproximativ 63.000 companii părinte. Valorile străine totale ale celor 100 companii transnaţionale de vârf s-au însumat la 1.79 trilioane $ în 1997, crescând cu 7.2 % (la 1.92 trilioane $) în 1998. Între 1993 şi 1995, valorile străine ale celor 100 firme transnaţionale de vârf au crescut cu 30 %.

  1. Terorismul devine o problemă globală, cu efecte asupra sistemului relaţiilor internaţionale (strângerea legăturilor între S.U.A., ţările Uniunii Europene şu Rusia) şi asupra libertăţilor individuale în statele democratice, unde procesul de ciuntire a libertăţilor este în plină desfăşurare.
  2. Globalizarea crimei şi a drogurilor este deja înfăptuită, mafia operând în plan mondial. Spălarea banilor proveniţi din droguri este o afacere universală, şi există temerea că spălarea banilor mafiei ruseşti ar putea polua întregul sistem bancar occidental. Orice reacţie a poliţiei trebuie gândită global, domeniu în care INTERPOL are un rol decisiv. Grupările crimei organizate[3] se definesc prin a fi:
  • predispuse la crimă;
  • structurate ierarhic sau într-un sistem complex de relaţii personale care, printr-un set strict de sancţiuni interne, pot întări aceste structuri;
  • dispuse să folosească violenţa, intimidarea şi corupţia pentru obţinerea de profituri şi pentru a controla teritorii, oameni şi pieţe;
  • care, pentru a-şi mări averile şi pentru a se infiltra în economiile legale, sunt gata să-şi "spele" procedeele ilicite;
  • capabile să se extindă în noi activităţi, care anterior erau "curate", şi peste frontierele naţionale;
  • deschise la cooperarea cu alte structuri criminale sau de presiune care au obiective similare;
  • capabile să se infiltreze în instituţiile guvernamentale, în vămi, poliţie, justiţie şi chiar în parlamentele naţionale.
    Scopul fundamental al acestora este, fără îndoială, obţinerea de profituri cât mai mari. Rata profitului provenit din activităţile crimei organizate este atât de înaltă, încât puţine afaceri legale pot concura cu aceasta. Posibilitatea grupurilor criminale de a institui "monopoluri" locale prin eliminarea fizică a concurenţei îi conferă un avantaj extraordinar la stabilirea preţurilor.

Având capacitatea de a folosi strategii de afaceri solide, care cuprind diversificarea activităţii şi exploatarea noilor pieţe, termenul de "crimă organizată" tinde să fie înlocuit de cel de "afaceri criminale" sau "industrie criminală". De asemenea, organizaţiile criminale realizează studii sofisticate de marketing utilizând, pentru atingerea scopului lor (profitul) - corupţia, apelează la violenţă pentru a intimida sau elimina concurenţa sau autorităţile care încearcă să le stea în cale.

Arsenalul de mijloace folosit de organizaţiile criminale este deosebit de variat, începând cu traficul de droguri, care a fost şi rămâne activitatea predominantă şi coloana vertebrală financiară a acestora, traficul de arme şi terminând cu falsificarea cărţilor de credit sau transferurile frauduloase de bani prin intermediul reţelei Internet.

Traficul de droguri continuă să aibă drept principală piaţă de desfacere Statele Unite ale Americii, care, la o populaţiei reprezentând 5% din totalul mondial, absorb 50% din producţia mondială ilegală de droguri. În 1993, cetăţenii americani au cheltuit pe droguri 47 miliarde de dolari, adică mai mult decât au cheltuit pentru asigurările de sănătate.

Criminalitatea informatică cunoaşte o creştere exponenţială, prin utilizarea sistemului “Internet” acest tip de fraudă fiind prin definiţie internaţională. Mai multe state au adoptat deja măsuri de contracarare. Încă din 1999, FBI intercepta sistematic poşta electronică prin sistemul cunoscut sub numele “Carnivore”, despre care Congresul american a fost informat abia în aprilie 2000. Legislaţia în domeniu a fost întărită după atentatele de la 11 septembrie 2001; spre exemplu, capitolul II din “USA Patriot Act” măreşte substanţial prerogativele agenţiilor guvernamentale pentru utilizarea mijloacelor tehnice de supraveghere, iar în 2002 Senatul a aprobat o creştere cu 10 milioane dolari a finanţării destinată Agenţiei Naţionale pentru Securitate Informatică.

Căderea "Cortinei de Fier" a deschis noi oportunităţi de profit pentru organizaţiile criminale, prin angajarea acestora în traficul de oameni - activitate ce se extinde de la contrabanda cu emigranţi ilegali până la racolarea şi furnizarea de femei din ţările est-europene filierelor de prostituţie din ţările occidentale. Furtul şi contrabanda cu opere de artă, cu maşini, organe umane şi metale preţioase, tâlhăria, răpirile şi violarea drepturilor la proprietatea intelectuală sunt activităţi obişnuite ale organizaţiilor criminale. Ele au comis şi comit toate tipurile de infracţiuni la adresa mediului înconjurător, inclusiv depozitarea de substanţe radioactive şi reziduuri industriale în oraşe sau în împrejurimile acestora şi organizarea de reţele pentru exportul lor.

În fostul spaţiu comunist european, mafia siciliană şi Camorra napolitană colaborează (uneori concurează) cu grupurile columbiene, mafia rusă, yakuza japoneză şi triadele chineze, chiar şi cu grupurile criminale vietnameze constituite din emigraţi ai anilor 70 şi care au început prin contrabanda cu ţigări. Se disting prin violenţă grupurile criminale albaneze, care în ultimii ani fac concurenţă celor italiene chiar în nordul Italiei.

În faţa acestei ameninţări, în anul 1992 s-a deschis biroul EUROPOL de la Strasbourg, iar statele care colaborează în acest cadru au adoptat programe comune de prevenire şi combatere a criminalităţii transnaţionale.

  1. Bulversările demografice. Creşterea populaţiei Terrei în secolul XX este fără precedent: a fost nevoie de 2 milioane de ani până când populaţia planetei a ajuns la 1 miliard, în anul 1804. Al doilea miliard a fost atins în 1927, cel de al treilea în 1960, al patrulea în 1974, al cincilea în 1987 iar cel de-al şaselea la începutul anului 2000. Impactul creşterii populaţiei asupra dezvoltării economice, a securităţii alimentare şi a calităţii mediului este un subiect de dispută. Există doua orientări teoretice, de pe poziţii diametral opuse:
    1. Luându-şi numele şi orientarea doctrinară de la Thomas Malthus (autorul lucrării „Eseu despre principiul populaţiei", apărută în 1798), neo-malthusienii cred că populaţia lumii provoacă epuizarea resurselor naturale ale planetei, reducând capacitatea umanităţii de a face faţă cerinţelor propriei generaţii şi următoarelor. Se apreciază din 1800 până în prezent populaţia lumii s-a mărit de şase ori, în timp ce cantitatea de energie utilizată în fiecare an s-a multiplicat de o sută de ori. Suprafaţa acoperită de păduri s-a redus cu o treime, iar compoziţia atmosferei a fost deteriorată substanţial. Sute de milioane de oameni suferă de malnutriţie şi milioane de persoane mor de foame în fiecare an în ţările subdezvoltate.
    2. Viziunea pe care o promovează celalalt grup de teoreticieni, cel al „optimiştilor creşterii" pune accentul pe tendinţe globale complet diferite. Speranţa de viaţă s-a dublat în cursul secolului al XX-lea, ajungând în prezent la 64 de ani, în timp ce mortalitatea infantilă a scăzut de la 170 de copii născuţi morţi la 1000 de naşteri în 1950 la doar 60 în 1990. Creşterea rapidă a populaţiei se datorează în primul rând reducerii mortalităţii şi nu creşterii ratei natalităţii. În ciuda triplării populaţiei globale în cursul secolului al XX-lea, productivitatea muncii a crescut într-o proporţie mult mai mare, iar starea de sănătate a populaţiei s-a ameliorat considerabil. Problemele care sunt asociate noţiunii de „suprapopulare" (foametea, supraaglomerarea zonelor urbane) sunt de fapt cauzate de starea de sărăcie şi nu de „suprapopulare".

În 1994, ierarhia statelor arăta astfel: 1. China – 1,190 miliarde; 2. India – 919,4 sute milioane; 3. SUA – 261,1 milioane; Indonezia – 200,4 milioane; Brazilia – 158,7 milioane; 6. Rusia – 149,6 milioane, ş.a.m.d.

Repartizarea inegală a populaţiei este un factor care face diferenţa între puterea statelor şi influenţează starea de securitate regională. În 1990, 23% din populaţia globală trăia în ţările dezvoltate; în 2025 va scădea la 15%, în timp ce populaţia Africii va creşte de la 12 la 19%, 17% din populaţie va fi indiană, un locuitor din cinci va fi chinez. Problemele legate de alimentaţie şi nivelul de trai vor fi astfel mult acutizate.

Structura populaţiei este de asemenea un criteriu de luat în calcul în analiza efectelor mondializării. Se constată explozia demografică în Asia, Africa şi America Latină, odată cu progresul medicinei şi igienei. Numărul crescut al populaţiei în aceste regiuni poate deveni un factor de bogăţie şi putere dacă va fi în armonie cu spaţiul şi resursele naturale, sau poate frâna dezvoltarea economică, în caz contrar

Creşterea populaţiei în zonele menţionate a dus la urbanizare rapidă pe seama suprapopulaţiei rezultate: la începutul anilor '90, Mexico avea 17 milioane locuitori, Sao Paolo – 7,4 milioane, Cairo – 7 milioane. În aceste situaţii, nevoile alimentare sunt foarte greu de satisfăcut, iar problemele ecologice devin explozive.

În aceste condiţii, migraţia internaţională devine un fenomen universal. Există fluxuri constante dinspre nord spre sud (Din Vietnam spre Hong Kong, din Pakistanul de est spre India, din Bosnia spre Europa Occidentală, din Haiti şi Cuba spre Statele Unite). Fluxurile de imigranţi ilegali sunt mult mai reduse decât cele de imigranţi legali, iar apariţia cartierelor musulmane în lumea occidentală este o constantă. Reacţia în ţările dezvoltate este din ce în ce mai categorică, fiind iniţiate legi care să limiteze imigraţia şi drepturile imigranţilor.

  1. Problemele ecologice nu sunt create într-o singură ţară, iar soluţia lor nu mai poate fi parţială. Totuşi, ţările sărace nu sunt dispuse să-şi sacrifice dezvoltarea industrială pentru idealul prezervării mediului, ele fiind cele mai mari poluatoare; soluţia este în sprijinul economic pe care îl pot acorda ţările dezvoltate.

Un eveniment major în abordarea problematicii securităţii mediului îl reprezintă Summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992, cunoscut sub denumirea de Conferinţa O.N.U. asupra Mediului şi Dezvoltării (U.N.C.E.D.) care a adunat mai mult de 150 de state, 1.400 de organizaţii neguvernamentale şi aproape opt mii de ziarişti. Programul de acţiune asupra căruia s-a căzut de acord la Rio de Janeiro, „Agenda 21", dă consistenţă unor decizii politice referitoare la securitatea mediului şi la dezvoltarea economică.

O problemă de mediu globală tot mai acută este cea a diminuării stratului de ozon, principala cauza a dereglărilor climatice din ultimii ani. Încercarea de reglementare a situaţiei prin Tratatul de la Kyoto din 1997, semnat şi de preşedintele american Bill Clinton, a fost torpilată ulterior prin declaraţia administraţiei Bush (anul 2000) că tratatul nu va fi ratificat de către Statele Unite. Protocolul de la Kyoto a fost ratificat deja de 120 de state, dar nu poate intra în vigoare decât după ce naţiunile care l-au adoptat însumează 55% din emisiile globale cu efecte de gaz de seră înregistrate în anul de referinţă 1990. Fără Statele Unite (36.1%9 şi Federaţia Rusă (17,4%; preşedintele Vladimir Putin a declarat în anul 2003 că Rusia nu va ratifica tratatul, fiind interesată în încălzirea climei în zonele sale siberiene, ceea ce va aduce efecte benefice de ordin economico-social poporului rus!), trtatul nu are şanse de a fi aplicat.

  1. Proliferarea unor religii cu vocaţie universală. Dintre cele mai cunoscute, amintim: Mişcarea New Age, care preia elemente din diferite credinţe şi curente spirituale, precum transcedentalismul[4], teozofia[5], antropozofia[6], spiritismul[7]. In programa educaţională a New Age-ului se pune accentul pe stările modificate de conştiinţă, pe meditaţie, relaxare, yoga şi biofeedback. New Age propune răspândirea terapiilor „blânde” de vindecare, complementare medicinei clasice – bioenergie, acupunctură, masaj, cromoterapie, homeopatie, meloterapie, aromoterapie, cristaloterapie, sacroterapie ş.a. Tratamentul vizează întâi întregul organism şi apoi organul bolnav, urmărind reechilibrarea generală a funcţiilor, purificarea de toxine, armonizarea energiilor. Pacientul este privit în integralitatea sa (holistic), ca trup, suflet şi spirit. Aflăm din teoriile New Age că trăim într-o lume a misterelor, care sfidează orice gândire materialistă – mişcarea obiectelor cu puterea minţii, transferul gândului direct de la creier la creier, vederea cu ochii legaţi, levitaţia, poltergeist, dialoguri mediumnice sau prin mijloace electronice cu spiritele. Caracteristica principală a organizării New Age este lipsa de organizare. Cu alte cuvinte, grupurile s-au dezvoltat în reţea, la scară mondială, fără ierarhii, similar Internetului, chiar înainte de apariţia acestuia. De altfel, Internetul este azi liantul de bază al mişcării.

Expresie a globalizării, în prezent se intensifică fenomenul de ecumenism, apărut la mijlocul sec. XIX în Anglia şi America, propunându-şi să unească diferitele confesiuni creştine. Mai târziu, în 1948, la Adunarea de la Amsterdam, s-a hotărât fondarea aşa-numitului "Consiliu Mondial al Bisericilor", cu sediul la Geneva; 147 de Biserici au mărturisit că înţeleg să fie împreună. Deşi Bisericile diferă în materie de doctrină şi disciplină, ele puteau aduce totuşi o mărturie comună prin legăturile de colaborare, de întrajutorare şi rugăciune. CEB nu are nici o autoritate ecleziastică sau canonică, ci numai autoritatea pe care i-o acordă Bisericile (“Va acţiona în numele Bisericilor membre în cazul in care una sau mai multe dintre ele îi va încredinţa aceasta responsabilitate.”) El va emite rapoarte şi va favoriza o acţiune concertată în probleme de interes comun.[8]

În ultimii ani, preocupările fundamentale ale CEB sunt fundamentarea spirituală a Europei Unite, şi promovarea dreptului femeilor de a participa cu drepturi egale la viaţa creştină.

Caracteristica numeroaselor culte şi secte cu vocaţie universală, în plină globalizare, este construirea unor imperii financiare multinaţionale. Astfel, la nivel mondial, Biserica de Scientologie (cu 30 de mii de adepţi în Franţa) dispune de un tezaur de 400 de milioane de dolari, bani depuşi în bănci din Elveţia, Liechtenstein sau Cipru. Mult mai bogată, secta MOON - veritabilă companie multinaţională - proprietară de şantiere navale, uzine şi fabrici moderne, ziare, etc., realizează circa 500 de miliarde de dolari în fiecare an. Moon posedă în Coreea de Sud fabrica de armament Tunghill, o flotă de 70 traulere în Guyana, aproximativ 20 de cotidiene în cele două Americi, o bancă în paradisul fiscal Insulele Cayman şi alta în Uruguay (Banco de Credito), societatea Alfa-Omega în Franţa. Deţine monopolul mondial al vânzării de ginseng.[9]

            Antiglobalizarea este o mişcare socială internaţională, care se pronunţă contra globalizării neoliberale, scopul căreia este formarea modelului democratic al globalizării. Principalele forţe motrice ale mişcării antiglobaliste sunt multiplele organizaţii antiglobalizare, nonguvernamentale şi de sindicate, mişcări publice.

Diferite grupări antiglobalizare se numesc diferit: «mişcarea anticorporativă nouă», «mişcarea anticapitalistă nouă», sau «mişcarea pentru democratizarea globală».

Cea mai recunoscută оrgаnizaţie a mişcării pentru democratizarea globală este АТТАК. Aceasta a apărut în Franţa în anul 1998 ca o mişcare împotriva speculaţiilor financiare. Actualmente, uniunea reprezintă o reţea de comitete locale, pronunţîndu-se împotriva financiare speculaţiilor, zonelor off-shore, politicii OTM.  Numărul membrilor acesteia a crescut pînă la 50 mii oameni.

În Italia, organizatorul principal al mişcării de protest împotriva G8 este «Forumul Social Genovez», care în anul 2003 a unit 522 organizaţii nonguvernamentale.

În calitate de primele celule ale mişcării antiglobaliste, în SUA s-au manifestat următoarele organizaţii nonguvernamentale: uniunea protecţiei drepturilor consumătorilor «Public Citizen», mişcarea interconfesională pentru anularea datoriilor ţărilor celor mai sărace «Jubilee-2000», diferite organizaţii ecologice (liderii antiglobaliştilor radicali fiind Ralph Nader şi teoreticianul Murrey Buccin). Particularitatea mişcării antiglobaliste în SUA este de a fi reprezentată, în primul rînd, de tradiţionalişti radicali de dreapta - care se pronunţă pentru izolaţionism, stoparea cheltuielii surselor contribuabililor americani pentru intervenţia în afacerile altor ţări, împotriva creării aşa numitului «guvern universal», care, conform opiniei acestora, acţionează în taină sub masca ONU.

Din punct de vedere al conţinutului de clasă antiglobaliştii americani reprezintă un strat destul de semnificativ al clasei medii liberale, adică al oamenilor cu studii superioare, activi din punct de vedere social şi de producere.

Antiglobalizarea europeană a apărut ca o formă de protest spontan a maselor largi ale populaţiei, din rândul cărora fac parte reprezentanţii businessului mic şi mediu, împotriva modelului neoliberal al dezvoltării economice. Una din consecinţele secundare ale acestei politici este «înăbuşirea» antreprenoriatului mic şi mijlociu, care nu este capabil să înfrunta în lupta concurenţială capitalul de proproţii mari în condiţiile pieţii comune; o formă activă a protestării economice a devenit boicotarea mărfurilor şi serviciilor corporaţiilor transnaţionale.

În Europa de Vest, primele manifestări ale antiglobalismului la începutul anilor ‘90 se asociau cu trailerurile răsturnate, care duceau legumele ieftine din Spania pe pieţile altor state-membri a CE. În Franţa, cea mai cunoscută este Confederaţia ţăranilor (Confederation Paysanne) condusă de Jose Bove, recunoscut pentru că a distrus cu tractorul propriu unul din McDonald’s-ur, ca reacţie la decizia SUA de a impune un tarif suplimentar pentru importarea caşcavalului Rochfort -care a fost la rîndul său reacţia la refuzul CE de a importa carnea de vită americană, realizată prin injecţie hormonală.

Structurile antiglobaliste pătrund şi în ţările în curs de dezvoltare, fiind reprezentate în general de organizaţii nonguvernamentale de stânga, care deja au acumulat o experienţă solidă la un nivel global. În ţările în curs de dezvoltare corporaţiile plătesc muncitorilor salarii mizerabile, ceea ce este, după opinia antiglobaliştilor, o formă vădită de exploatare. Aşa a apărut uniunеa «Focus for the Global South», din care fac parte diferite organizaţii publice din Asia (pînă la 12 mln. oameni). Particularităţile obiectivelor mişcării antiglobaliste în aceste ţări sunt cerinţele radicale ale reprezentanţilor acesteia: de a lichida OMC, FMI, Banca Mondială, de a înlocui instituţiile internaţionale, inclusiv ONU, care se află sub influenţa Occidentului şi corporaţiilor transnaţionale, cu altele, pe baza egalităţii tuturor ţărilor şi popoarelor.

Este necesar a menţiona, că în ţările lumii a treia structurile antiglobaliste se crează la iniţiativa şi participarea directă a antiglobaliştilor ţărilor occidentale. Un loc deosebit în mişcarea antiglobalistă îl ocupă organizaţiile «de ţărani»: cele mai puternice sunt MST braziliană şi organizaţia de ţărani din India (Navdanya). Uniunea internaţională «Via Сampensina» («Calea ţărănească») uneşte organizaţii ţărăneşti din 60 ţări (50 mln. oameni), inclusiv cele radicale, cum ar fi «Mişcarea săracilor din Tailanda» şi «Mişcarea celor fără pămînt din Brazilia». «Via Сampensina» se pronunţă pentru producţia agricolă ecologic curată şi inofensivă, pentru producerea independentă, pentru împărţirea justă a loturilor de pământ, pentru crearea «uniunii popoarelor».

Prin cea mai mare diversitate în mişcarea antiglobalistă se manifestă «sectorul social», care include organizaţii sindicale şi social radicale. În primul rând la acestea se referă centrele sindicale de proporţii mari: sindicatele de orientare social-reformistă, organizaţiile sindicale radicale (alternative, de bază), ale şomerilor, săracilor şi cîteva centre sindicale naţionale de stânga din America Latină. În ultimii ani sindicatele ţărilor Asiei, Indiei, Japoniei, Coreii de Sud, Filipine, Braziliei, Africii de Sud şi câteva alte ţări, care reflectă un spectru larg al mişcării muncitorilor, tot mai activ participă în mişcarea antiglobalistă. Sindicatele tot mai mult conştientizează importanţa internaţionalismului nu ca o ideologie, ci ca principiul al activităţii practice, orientându-se tot mai mult la desfăşurarea campaniilor internaţionale în strânsă colaborare cu organizaţiile nonguvernamentale şi mişcările sociale noi.

Pe parcursul ultimilor ani, un rol deosebit de organizaţie internaţională politică a antiglobaliştilor pretinde Forumul  Social Internaţional, care îşi propune să realizeze dialogul la nivel mondial pentru organizaţiile nonguvernamentale, exprimând protestul social în masă sub lozinca «O altă lume este posibilă». Forumul are o structură unică de coordonare şi asigurare cu informaţie, precum şi organe de conducere care elaborează o strategie unică a activităţii Forumului.

Analiza mişcării antiglobalizare arată că aceasta se prezintă disparat, nu are o ideologie proprie clară. Cu toate acestea, antiglobalismul se bazează pe câteva centre ideologice. Un nucleu foarte puternic al mişcării este marxismul, în jurul căruia se concentrează aproximativ toţi «cei de stânga». O altă orientare, destul de puternică a mişcării, sunt «verzii». A treia direcţie sunt cei de dreapta - cei mai agresivi antiglobalişti. În pofida fanatismului aproape obsesiov, această orientare este cea mai disparată şi neorganizată. Al patrulea grup, cel mai constructiv, îl reprezintă partea orientată spre stînga a antiglobaliştilor - care se numesc alterglobalişti. Aceştia se pronunţă nu atât împotriva globalizării, cât pentru altă globalizare. Această mişcare socială şi ideologică se confruntă nu cu globalizarea ca proces obiectiv, ci cu manifestările negative ale acesteia.

În ciuda multitudinii organizaţiilor şi mişcărilor obşteşti, participante la mişcarea antiglobalistă cu sarcini şi scopuri proprii, toate se unesc prin ideea că «o altă lume este posibilă»

 

[1] Organizaţia numără 146 de ţări membre şi elaborează şi aplică normele privind comerţul mondial. Este mediul unor discuţii intense cu privire la subvenţionarea sectoarelor agricole, măsurile protecţioniste impus ede unele state în varii domenii – recent, Statele Unite ale Americii sunt incriminate de către Uniunea Europeană pentru că subvenţionează producţia de oţel

[2] lichidităţi internaţionale create de FMI, folosite de băncile naţionale (centrale) în circuit închis. Sunt alocate de FMI ţărilor membre în mai multe tranşe, proporţional cu cotele de participare ale acestora în cadrul fondului. Orice ţară membră îşi poate schimba DST cu alte ţări membre, primind în schimb valută forte (de obicei dolari), schimbul făcându-se prin intermediul FMI care ţine evidenţele

[3] Cele mai cunoscute grupări ale crimei organizate sunt: cele şase triade în China, Hong-Kong şi Taiwan; mafia siciliană, Ndragheta în zona Calabriei, Camorra în zona Neapole şi Sacra Corona Unita în Apulia (toate în Italia); Yakuza în Japonia; 12 organizaţii mafiote care activează în Rusia şi ţările limitrofe; mafia americană ce controlează Statele Unite şi Canada; cartelurile din Medelin şi Kali în Bolivia, ş.a.

[4] Exponentul cel mai însemnat al acestuia a fost Ralph Waldo Emerson (1803-1882). Emerson şi transcedentaliştii au fost cei ce au pus bazele mişcării New Age: intuiţia este mai presus decât simţurile, în descoperirea adevărului, iar Dumnezeu se poate revela omului prin intuiţia sa. Scopul religiei este o unire conştientă a umanităţii cu Dumnezeu

[5] Societatea Teozofică a fost fondată de Helena P.Blavatsky în anul 1875. Următoarele idei ale New Age-ului au fost susţinute teozofic: Maeştrii iluminaţi ghidează evoluţia spirituală a omenirii. Aceştia sunt persoane care şi-au încheiat evoluţiile lor pământeşti prin reîncarnări repetate, iar acum îşi continuă evoluţia pe un plan superior al existenţei lor (printre aceştia se numără Lao-Tze, Buddha, Hermes Trismegistos, Pitagora, Zoroastru, Moise, Isus, Mohamed). În timp ce Maeştrii iluminaţi continuă propria lor evoluţie spre Dumnezeire, ei ajută în mod voluntar fiinţe umane mai puţin luminate, să ajungă la nivelul maeştrilor. Ei oferă revelaţii acelor fiinţe umane ce sunt asistate spiritual. H.P.Blavatsky susţine că a primit revelaţiile de la Maeştrii iluminaţi şi prin aceasta a început Epoca Acvariană (devenit un sinonim al New Age-ului)

[6] Ramura a Teozofiei, a fost înfiinţată în anul 1912 de către Rudolf Steiner. Termenul înseamnă "înţelepciunea omului" şi reaminteşte oamenilor că posedă întreaga înţelepciune universală în sinea lor. Acest adevăr lăuntric se poate descoperi folosind ştiinţe aparte, care îl pot face pe om sa cunoască o percepţie hipersensibilă faţă de lumile spirituale, imperceptibile organelor de simţ omeneşti sau aparatelor moderne

[7] Spiritismul se poate defini ca fiind practica de stabilire a comunicării cu spirite umane plecate din aceasta viaţă, sau cu spirite inteligente imateriale (niciodată încarnate pe pământ), prin intermediul unui medium omenesc, cu scopul de a obţine informaţii despre alte sfere de existenţă, imateriale

[8] În 1948 baza doctrinală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a fost definită astfel: asociaţie frăţească a Bisericilor care îl acceptă pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor. In 1961 la New-Delhi definiţia s-a completat astfel: CEB este o asociaţie frăţească a Bisericilor care-L mărturisesc pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, conform Scripturii şi încearcă să răspundă împreună chemării lor comune pentru mărirea singurului Dumnezeu, în trei persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. După recunoaşterea Sfintei Treimi, Bisericile ortodoxe au devenit membre ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor

[9] Moon şi-a început cariera în servicile secrete sud-coreene, pe vremea preşedintelui Syngman Rhee. A fosndat apoi organizaţia anticomunistă “Causa”, care a sprijinit dictaturile din America de Sud prin mass-media pe care o controla. În 1980, conducătorul local al Causei din Bolivia s-a asociat cu Klaus Barbie pentru a organiza lovitura de stat care l-a adus la putere pe dictatorul Garcia Meza, traficat de droguri notoriu; operaţiunea a costat secta Moon peste 4 milioane dolari, vezi , vezi Gerard şi Sophie de Sede, Ocultismul în politică, Bucureşti, 1996, p. 248-249

Загрузка...