Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Din categoria misiunilor diplomatice se desprind, aşadar, cu un statut aparte şi un regim juridic complex, misiunile diplomatice permanente, care funcţionează în conformitate cu normele Convenţiei de la Viena din anul 1961.

Convenţia de la Viena din anul 1961 consacră un singur articol relatiilor diplomatice şi "trimiterii de misiuni diplomatice permanente”, stabilind, la art. 2, că acestea se fac prin consimţământul mutual. Convenţia nu se ocupă de încetarea activităţii unei misiuni diplomatice permanente, nici temporar, deci prin suspendare, nici definitiv, iar înfiinţarea ei se defineşte în raport de procedura trimiterii acesteia, care este tratată împreună cu stabilirea relaţiilor diplomahce, cum am văzut Prin implicaţie, art 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 stabileşte şi modurile de încetare a activităţii unei misiuiii diplomatice permanente,, ,în cazul ruperii relaţiilor diplornatice între două state sau dacă o misiune este rechernatn definitiv sau temporar”. Rezultă că dreptul diplomatic foloseşte noţiunea de trimitere când este vorba de înfiinţarea unei misiuni diplomatice şi de rechernare, când activitatea acestein încetează, temporar sau definitiv.

Aşadar, cum se trimite o misiune diplomatică permanentă? Vom examina conţinutul normelor dreptului internaţional, nu al normelor dreptului intern, care sunt variate de la stat la stat. O prima observaţie este că trimiterea de misiuni diplomatice este distinctă de stabilirea relaţiilor diplomatice; acestea din urmă constituie temeiul juridic pe care se întemeiază trimiterea misiunilor diplomatice.

Trimiterea de misiuni diplomatice permanente se face numai în baza unui acord special, numit raportul de misiune diplomatică.

Stabilirea relaţiilor diplornatice, cum am văzut, este o decizie politică, care priveşte o atitudine faţă de un stat, pe când trimiterea de misiuni diplomatice este o hotărâre de organizare într-un anume mod a mijloacelor de exercitare a dialogului politic, respectiv de apreciere a unui interes actual. Aceste două momente pot să nu coincidă, pe de o parte; pe de altă parte, statele sunt libere să aleagă mijloacele de comunicare: contacte directe, în scris sau pe alte căi de legătură, sau deschiderea unei misiuni permanente.

Ele pot asigura exercitarea contactelor diplomatice, conform art. 5 din Convenţia de la Viena din anul 1961, prin acreditarea multiplă, situaţie juridică ce constă în aceea că statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită către statele acreditare interesate, poate acredita un şef de misiune sau afecta un membru al personalului diplomatic, după caz, în mai multe state, afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres la aceasta12.

Rezultă că trixniterea de misiuni diplomatice nu este egală cu 1 Art. 91 al. 2 din Constituţie şi art. 37 din Legea nr. 37/1991 se referă la înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului unei misiuni

diplomatice şi nu foloseşte termenul de trimitere, acreditarea şefului de misiune, chiar dacă aceasta se face printr-o procedură specială în care este inclus acordul - in personam - al statului acreditar. Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice trebuie să se bazeze, în principal, pe principiul reciprocitaţii, atât sub aspectul deschiderii reprezentanţei convenite cât şi sub aspectul nivelului acesteia.

Dacă acordul este realizat, data deschiderii acestora nu coristituie un aspect al reciprocităţii. Consimţământul de înfiinţare a unei misiuni diplomatice se concretizează printr-un tratat scris; forma tratatului poate fi diferita: o conventie, o declaraţie, un schimb de note etc. Părţile convin, de regulă, asupra următoarelor elemente ale misiunii permanente:

  1. Nivelul de reprezentare (ambasadă sau legaţie);
  2. Sediul misiunii, care poate să nu coincidă cu capitala statului acreditar; misiunea diplomatică, spre deosebire de cea a misiunii de pe lângă o organizaţie internaţională, care trebuie să aibă sediul la cel al organizaţiei, poate avea sediul în alt oraş decât capitala.
  3. Numărul personalului care urmează a fi acreditat poate constitui obiect Elveţia a avut mult timp o legaţie la Paris, în timp ce Franţa avea la Berna o ambasadă.

România a deschis Ia Alma Ata o misiune diplomatica, fără ca Republica Kazahstan să deschidă la Bucureşti o misiune. De asemenea, România are deschisă o ambasadă la Minsk şi Republica Belarus are deschis la Bucureşti un consulat general.

Convenţia de la Viena nu prevede nimic în legătura cu sediul unei misiuni diplomatice permanente; Comisia de Drept Internaţional nu a făcut comentarii, iar la Viena, cu ocazia Conferinţei de adoptare a Convenţiei, s-a respins o propunere a Elveţiei ca sa se înscrie ca obligaţii ale statelor de a stabili sediul unei misiuni diplomatice permanente prin consimţământ.

Practica ţărilor este că misiunea diplomatica nu trebuie să aibă neaparat sediul în capitala ţării primitoare.

Astfel, România a avut prima sa ambasada în RFG dupa cel de-al doilea război mondial la Koln; deşi Israelul a stabilit capitala sa, in anul 1950, Ia Ierusalim, România are sediul ambasade sale la Tel Aviv; Brazilia, cand a mutat, în anul 1972, capitala la Brasilia, a cerut misiunilor diplomatice să se mute de la Rio de Janeiro şi cele care nu s-au conformat au fost scoase de pe lista diplomatica. De reglementare bilaterală (art. 11 din Convenţia de Ia Viena din anul 1961). In lipsa acesteia, statul acreditar poate aprecia el asupra a ceea ce este necesar misiunii statului acreditant, ceea ce nu este de dorit din partea acestui stat.

Structura misiunii, care poate avea, conform art. 12 din Convenţia de la Viena din anul 1961, şi, ,birouri făcând parte din misiune”, deschise în alte localităţi decât cea în care este stabilită misiunea însăşi. Acest acord poate interveni şi ulterior.

Şi, în sfârşit, menţionam că decizia de trimitere a unei misiuni diplomatice este luată de autoritatea internă a statului acreditant. Potrivit art. 91 din Constituţia României, Preşedintele României aprobă, prin decret, înfiinţarea, desfiinţarea şi schirnbarea rangului unei misiuni diplomatice; acest drept îi este conferit şi de Legea nr. 37 din 24 mai 1991 cum am văzut.

O misiune poate să-şi schimbe rangul; sediul poate fi transferat; un oficiu consular se poate transforma în ambasadă sau într-o misiune specială; o misiune temporară într-una permanentă etc. Este necesar, de fiecare dată, un acord între statul acreditar şi statul acreditant? Conform art. 4 al Convenţiei de la Viena din anul 1963 cu privire la relaţiile consulare once modificare adusă unui oficiu consular se face cu consimţământul statului de reşedinţă.

Astfel, se cunoaşte practica transformării unei reprezentanţe diplomatice când Franţa, în 1964, a recunoscut R.P. Chineză; ambasada Chinei naţionaliste (Taiwanul) de la Paris a anunţat că se transformă în misiune permanentă pe lângă UNESCO, care va reprezenta, oficial, în Art. 12 nu foloseşte expresii care ar trimite la interpretarea că misiunea se infiinţează, obligatoriu, în capitala statului acreditar. România a transformat în anul 1992 Consulatul General din Berlin într-un birou al misiunii diplomatice de la Bonn. În Cluj~Napoca este un birou al Ambasadei SUA.

Franţa, şi China (Taiwanul). Ulterior, pe acest temei, guvernul francez a cerut ambasadei Chinei naţionaliste să predea sarcinile ambasadei R. P. Chineze şi, în lipsa unui răspuns, poliţia franceză a intervenit pentru transferarea birourilor şi arhivei.

Acţiunea poliţiei franceze se apreciază ca fiind legală, întrucât ambasada Taiwanului s-a desfiinţat, pe baza celor convenite de părţi, faptul transformării ambasadei în misiune pe lângă o organizaţie internaţională a dus la încetarea existenţei acesteia dintâi, iar misiunile permanente au alt regim. Schimbarea personalului misiunii nu este o transformare a ei Astfel, în septembrie 1979, colonelul Gadaffi a apelat la studenţi, cu ocazia primei aniversări a Marii revoluţii, pentru a lua sub control misiunile diplomatice ale Libiei din străinătate; drept urmare, misiunile diplomatice din Atena, Bonn, Londra, Madrid, Paris, Roma şi Washington, s-au transformat în, ,birouri populare”, formate din 5 membri, conduse de un secretar; majoritatea statelor nu au reacţionat, afară de câteva state africane - Senegal, Nigeria, Niger, Mali şi Volta Superioară - care au cerut Libiei să-şi recheme diplomaţii în 48 de ore, întrucât s-a apreciat că nu este decât o schimbare de personal, nu o transformare a misiunii.

Câteva luni mai târziu Londra a găsit o soluţie pragmatică, a cerut Libiei să recheme pe şeful biroului popular fără a-l declara persona non grata, întrucât aceasta este formula ce se aplică numai persoanelor care beneficiază de statut diplomatic.

Загрузка...