Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Infiinţarea unei misiuni diplomatice permanente

Din categoria misiunilor diplomatice se desprind, aşadar, cu un statut aparte şi un regim juridic complex, misiunile diplomatice permanente, care funcţionează în conformitate cu normele Convenţiei de la Viena din anul 1961.

Convenţia de la Viena din anul 1961 consacră un singur articol relatiilor diplomatice şi "trimiterii de misiuni diplomatice permanente”, stabilind, la art. 2, că acestea se fac prin consimţământul mutual. Convenţia nu se ocupă de încetarea activităţii unei misiuni diplomatice permanente, nici temporar, deci prin suspendare, nici definitiv, iar înfiinţarea ei se defineşte în raport de procedura trimiterii acesteia, care este tratată împreună cu stabilirea relaţiilor diplomahce, cum am văzut Prin implicaţie, art 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 stabileşte şi modurile de încetare a activităţii unei misiuiii diplomatice permanente,, ,în cazul ruperii relaţiilor diplornatice între două state sau dacă o misiune este rechernatn definitiv sau temporar”. Rezultă că dreptul diplomatic foloseşte noţiunea de trimitere când este vorba de înfiinţarea unei misiuni diplomatice şi de rechernare, când activitatea acestein încetează, temporar sau definitiv.

Aşadar, cum se trimite o misiune diplomatică permanentă? Vom examina conţinutul normelor dreptului internaţional, nu al normelor dreptului intern, care sunt variate de la stat la stat. O prima observaţie este că trimiterea de misiuni diplomatice este distinctă de stabilirea relaţiilor diplomatice; acestea din urmă constituie temeiul juridic pe care se întemeiază trimiterea misiunilor diplomatice.

Trimiterea de misiuni diplomatice permanente se face numai în baza unui acord special, numit raportul de misiune diplomatică.

Stabilirea relaţiilor diplornatice, cum am văzut, este o decizie politică, care priveşte o atitudine faţă de un stat, pe când trimiterea de misiuni diplomatice este o hotărâre de organizare într-un anume mod a mijloacelor de exercitare a dialogului politic, respectiv de apreciere a unui interes actual. Aceste două momente pot să nu coincidă, pe de o parte; pe de altă parte, statele sunt libere să aleagă mijloacele de comunicare: contacte directe, în scris sau pe alte căi de legătură, sau deschiderea unei misiuni permanente.

Ele pot asigura exercitarea contactelor diplomatice, conform art. 5 din Convenţia de la Viena din anul 1961, prin acreditarea multiplă, situaţie juridică ce constă în aceea că statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită către statele acreditare interesate, poate acredita un şef de misiune sau afecta un membru al personalului diplomatic, după caz, în mai multe state, afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres la aceasta12.

Rezultă că trixniterea de misiuni diplomatice nu este egală cu 1 Art. 91 al. 2 din Constituţie şi art. 37 din Legea nr. 37/1991 se referă la înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului unei misiuni

diplomatice şi nu foloseşte termenul de trimitere, acreditarea şefului de misiune, chiar dacă aceasta se face printr-o procedură specială în care este inclus acordul - in personam - al statului acreditar. Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice trebuie să se bazeze, în principal, pe principiul reciprocitaţii, atât sub aspectul deschiderii reprezentanţei convenite cât şi sub aspectul nivelului acesteia.

Dacă acordul este realizat, data deschiderii acestora nu coristituie un aspect al reciprocităţii. Consimţământul de înfiinţare a unei misiuni diplomatice se concretizează printr-un tratat scris; forma tratatului poate fi diferita: o conventie, o declaraţie, un schimb de note etc. Părţile convin, de regulă, asupra următoarelor elemente ale misiunii permanente:

  1. Nivelul de reprezentare (ambasadă sau legaţie);
  2. Sediul misiunii, care poate să nu coincidă cu capitala statului acreditar; misiunea diplomatică, spre deosebire de cea a misiunii de pe lângă o organizaţie internaţională, care trebuie să aibă sediul la cel al organizaţiei, poate avea sediul în alt oraş decât capitala.
  3. Numărul personalului care urmează a fi acreditat poate constitui obiect Elveţia a avut mult timp o legaţie la Paris, în timp ce Franţa avea la Berna o ambasadă.

România a deschis Ia Alma Ata o misiune diplomatica, fără ca Republica Kazahstan să deschidă la Bucureşti o misiune. De asemenea, România are deschisă o ambasadă la Minsk şi Republica Belarus are deschis la Bucureşti un consulat general.

Convenţia de la Viena nu prevede nimic în legătura cu sediul unei misiuni diplomatice permanente; Comisia de Drept Internaţional nu a făcut comentarii, iar la Viena, cu ocazia Conferinţei de adoptare a Convenţiei, s-a respins o propunere a Elveţiei ca sa se înscrie ca obligaţii ale statelor de a stabili sediul unei misiuni diplomatice permanente prin consimţământ.

Practica ţărilor este că misiunea diplomatica nu trebuie să aibă neaparat sediul în capitala ţării primitoare.

Astfel, România a avut prima sa ambasada în RFG dupa cel de-al doilea război mondial la Koln; deşi Israelul a stabilit capitala sa, in anul 1950, Ia Ierusalim, România are sediul ambasade sale la Tel Aviv; Brazilia, cand a mutat, în anul 1972, capitala la Brasilia, a cerut misiunilor diplomatice să se mute de la Rio de Janeiro şi cele care nu s-au conformat au fost scoase de pe lista diplomatica. De reglementare bilaterală (art. 11 din Convenţia de Ia Viena din anul 1961). In lipsa acesteia, statul acreditar poate aprecia el asupra a ceea ce este necesar misiunii statului acreditant, ceea ce nu este de dorit din partea acestui stat.

Structura misiunii, care poate avea, conform art. 12 din Convenţia de la Viena din anul 1961, şi, ,birouri făcând parte din misiune”, deschise în alte localităţi decât cea în care este stabilită misiunea însăşi. Acest acord poate interveni şi ulterior.

Şi, în sfârşit, menţionam că decizia de trimitere a unei misiuni diplomatice este luată de autoritatea internă a statului acreditant. Potrivit art. 91 din Constituţia României, Preşedintele României aprobă, prin decret, înfiinţarea, desfiinţarea şi schirnbarea rangului unei misiuni diplomatice; acest drept îi este conferit şi de Legea nr. 37 din 24 mai 1991 cum am văzut.

O misiune poate să-şi schimbe rangul; sediul poate fi transferat; un oficiu consular se poate transforma în ambasadă sau într-o misiune specială; o misiune temporară într-una permanentă etc. Este necesar, de fiecare dată, un acord între statul acreditar şi statul acreditant? Conform art. 4 al Convenţiei de la Viena din anul 1963 cu privire la relaţiile consulare once modificare adusă unui oficiu consular se face cu consimţământul statului de reşedinţă.

Astfel, se cunoaşte practica transformării unei reprezentanţe diplomatice când Franţa, în 1964, a recunoscut R.P. Chineză; ambasada Chinei naţionaliste (Taiwanul) de la Paris a anunţat că se transformă în misiune permanentă pe lângă UNESCO, care va reprezenta, oficial, în Art. 12 nu foloseşte expresii care ar trimite la interpretarea că misiunea se infiinţează, obligatoriu, în capitala statului acreditar. România a transformat în anul 1992 Consulatul General din Berlin într-un birou al misiunii diplomatice de la Bonn. În Cluj~Napoca este un birou al Ambasadei SUA.

Franţa, şi China (Taiwanul). Ulterior, pe acest temei, guvernul francez a cerut ambasadei Chinei naţionaliste să predea sarcinile ambasadei R. P. Chineze şi, în lipsa unui răspuns, poliţia franceză a intervenit pentru transferarea birourilor şi arhivei.

Acţiunea poliţiei franceze se apreciază ca fiind legală, întrucât ambasada Taiwanului s-a desfiinţat, pe baza celor convenite de părţi, faptul transformării ambasadei în misiune pe lângă o organizaţie internaţională a dus la încetarea existenţei acesteia dintâi, iar misiunile permanente au alt regim. Schimbarea personalului misiunii nu este o transformare a ei Astfel, în septembrie 1979, colonelul Gadaffi a apelat la studenţi, cu ocazia primei aniversări a Marii revoluţii, pentru a lua sub control misiunile diplomatice ale Libiei din străinătate; drept urmare, misiunile diplomatice din Atena, Bonn, Londra, Madrid, Paris, Roma şi Washington, s-au transformat în, ,birouri populare”, formate din 5 membri, conduse de un secretar; majoritatea statelor nu au reacţionat, afară de câteva state africane - Senegal, Nigeria, Niger, Mali şi Volta Superioară - care au cerut Libiei să-şi recheme diplomaţii în 48 de ore, întrucât s-a apreciat că nu este decât o schimbare de personal, nu o transformare a misiunii.

Câteva luni mai târziu Londra a găsit o soluţie pragmatică, a cerut Libiei să recheme pe şeful biroului popular fără a-l declara persona non grata, întrucât aceasta este formula ce se aplică numai persoanelor care beneficiază de statut diplomatic.

Tipuri de misiuni diplomatice permanente

Ambasadele sunt misiunile diplomatice cele mai importante, cu rangul cel mai ridicat, şeful ei, ambasadorul, face parte din prima categorie, de precădere, aşa cum se prevede înregulamentul de la Viena, din 1815.

Nunţiatura este misiunea diplomatică creată de Sfântul Scaun pe lângă subiectele comunităţii internaţionale şi, deşi ea are ca obiect de a-l reprezenta pe lânga o instituţie laică, ea are şi puteri directe în ierarhia ecleziastică locală, potrivit dreptului canonic. Nunţiul este episcop sau arhiepiscop; când este numit cardinal, misiunea sa încetează. Până în sec. XVI, misiunea papală se numea legaţie. Astăzi se numesc legaţii papale numai misiunile speciale sau temporare. Potrivit Regulamentului de la Viena din 1815, nunţiul, şeful misiunii titular de post, face parte din prima categorie a agenţilor diplomatici.

Nunţiatura este înfiinţată numai dacă Sfântul Scaun are relaţii oficiale (diplomatice) cu statul respectiv; în absenţa acestora, Sfântul Scaun poate trimite un delegate apostolic, care nu beneficiază de dreptul de precădere, nefiind un agent diplomatic propriu-zis.

Legaţiunea este o misiune diplomatică de rang inferior, condusă de un ministru sau un ministru rezident; face parte din a doua clasă a agenţilor diplomatici.

Internunţiatura apostolică este reprezentanţa pontificală care corespunde legaţiei. Titlul de internunţiu poate fi acordat unui secretar de la nunţiatură. În practică internunţiile îndeplinesc aceleaşi misiuni ca şi nunţiatura13.

înaltul Comisariat este o misiune diplomatică folosită între statele care întreţin relaţii strânse, cum ar fi statele Cornmonwealthului sau care sunt legate printr-o uniune personală. De regulă, înaltul comisar a apărut prin transformarea guvernatorului unei metropole trimis în colonia sa.

Franţa are, în statele care fac parte din Comunitatea de Naţiuni, înalti reprezentanţi. Înaltul comisar prezintă scrisori de acreditare din partea guvernului, al cărui reprezentant este, căci şeful de stat este acelaşi atât pentru statul primitor cât şi pentru cel trimiţător; el este decanul corpului diplomatic în statul respectiv.

Funcţiile unei misiuni diplomatice permanente

Limitele exercitării unei activităţi licite de către o misiune diplomatic sunt prevăzute la art. 3 al Convenţiei de la Viena din anul 1963, care declară:

  1. Funcţiile unei misiuni diplomatice permanente constau în special în:.

A reprezenta statul acreditant în statul acreditar; a duce tratative cu guvernul statului acreditar;

Reprezentarea este, în primul rând, participarea misiunii diplomatice la viaţa publică din statul acreditar: participarea la sărbătorile naţionale, la recepţii ş.a.

În al doilea rând, reprezentarea este expresia unei împuterniciri generale dată şefului de misiune diplomatică de a exprima voinţa, dorinţele, preocupările şi punctele de vedere ale statului acreditant. Aşa cum rezulta din prevederea de la lit., ,a” a articolului 3, misiunea diplomatică reprezintă statul acreditant şi nu pe şeful de stat sau guvernul.

acestui stat; aceasta înseamnă că poziţiile ambasadorilor, preocupările şi acţiunile lor trebuie să se încadreze în politica statului, aşa cum este ea elaborată de autorităţile competente ale acestuia. Am arătat că diplomaţia promovează cu mijloace specifice politica externă a unui stat, care este elaborată de un mecanism mult mai complex decât şeful de stat sau de guvern. Obiectivele diplomatice sunt cuprinse în constituţiile statelor. Aceste obiective trebuie să le îndeplinească o misiune diplomatică.

A se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant.

Ocrotirea intereselor statului acreditar este una din cele mai vechi funcţii; ea are la bază, in principal, negocierea. Totuşi ea începe să piardă din importanta, întrucât la negocierile vizând încheierea de convenţii şi tratate, prin care se stabilesc formele de colaborare între state în diferite domenii, participă tehnicieni ai administraţiei, specialişti în diferite domenii.

Misiunile diplomatice participa la aceste negocieri şi la pregatirea lor. Termenul de negociere nu se referă la un tratat, ci el priveşte rezolvarea problemelor pe cale bilaterală, care interesează cele două state. O întâlnire a şefului de misiune diplomatică cu ministrul afacerilor externe este deja o negocicre, o întrevedere politică, un schimb de opinii politice şi o viziune asupra căilor dezvoltării relaţiilor bilaterale.

Negocierile pot fi oficiale sau oficioase. Negocierile oficioase sunt de sondare a opiniilor, a intenţiilor, care nu angajează cele două state. Negocierile oficiale sunt purtate, însă, în numele statului, pe care îl angajează.

Forma negocierilor poate fi orala sau scrisă.

A ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul internaţional;

Orice negociere presupune un interes de a promova o poziţie sau drept al statului acreditant, dar ea cere, pentru a fi cu rezultate trainice, să se înţeleagă punctul de vedere al partenerului, interesul acestuia, care trebuie să fie conciliat cu interesul statului acreditant. Trebuie menţionat că negocienile, oricât ar fi de deschise, trebuie să aibă un maximum de secret; acest lucru este valabil mai ales atunci când negocierile se fac în scris, regula fundamentală fiind că nu se poate da publicităţii o propunere scrisă, fără acordul partenerului.

Funcţia de observare şi informare priveşte, în special, cunoaşterea atentă a vieţii sociale, politice şi economice a statului acreditar din partea misiunii diplomatice. Ba trebuie să cunoască viaţa politică internaţionala şi, în acest context, poziţia statului acreditar faţă de diferitele evenimente internaţionale, relaţiile acestuia, pretenţiile şi aversiunile lui etc.

Funcţia de informare şi observare are în vedere, pe acelaşi plan, urmărirea modului de evoluţie a relaţiilor bilaterale pe probleme politice, culturale, comerciale.

O misiune diplomatică poate fi o sursă de informare chiar pentru statul acreditar, putând transmite, cu asentimentul sau la ordinul ministerului afacerilor externe, informaţii despre tratatele încheiate sau în curs de finabizare, despre intenţia de a demara o acţiune diplomatică importantă etc. De menţionat că misiunea diplomatică trebuie să folosească toate mijloacele licite de informare: contacte oficiale sau oficioase, relaţii de prietenie, discutii cu colegii diplomaţi, comunicatele de presă, părerile opoziţiei, ale personalităţilor politice etc.

Protecţia diplomatică este mijiocul prin care misiunea diplomatic ocroteşte interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, personae fizice sau juridice.

Protecţia se realizează prin intervenţii diplomatice în favoarea cetăţeanului lezat printr-un act ilicit, mergânclu-se până la posibilitatea de a aduce chestiunea în faţa unui tribunal internaţional sau arbitraj. Fundamentul protecţiei diplomatice este în obligaţia statelor de a asigura străinilor care se găsesc pe teritoriul lor un maximum de tratament, cât şi în acordurile bilaterale încheiate între părţi. Protecţia diplomatică se exercită numai pentru cetăţenii statului acreditant, care au avut cetaţenia la data când a avut loc actul ilicit şi nu sunt cetateni ai statului acreditar. Cu toate acestea, un stat poate să exercite protecţie diplomatică pentru străini în situaţia că statul intervenient şi-a asumat reprezentarea diplomatică, când aceasta are la bază o legătura specială, cum este Elveţia faţă de Liechtenstein sau, în caz de război, dacă o misiune diplomatică a unui stat neutru este însărcinată să apere interesele unuia dintre statele beligerante. Acest ultim caz este prevăzut în alineatul, ,c” al art. 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961, care dispune:

,,În caz de rupere a relaţiilor diplomatice între două state, sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar, statul acreditant poate încredinţa protecţia intereselor sale şi ale resortisanţilor unui stat terţ, acceptat de statul acreditar” 14

Potrivit acestui articol, rezultă principiul că statul pe tentoriul căruia se exercită protecţia trebuie să fie de acord cu aceasta. De aceea, apare legitim faptul că Indonezia a cerut, în anul 1961, Marii Britanii să înceteze reprezentarea intereselor olandezilor în această ţară; după cucerirea independenţei, Indonezia nu a stabilit relaţii diplomatice cu Olanda, astfel încât aceasta din urmă a apelat la serviciile Marii Britanii pentru apărarea intereselor cetăţenilor săi. Ceea ce nu este acceptabil este faptul că Indonezia a cerut ca nici un stat să nu exercite protecţia cetăţenilor olandezi, poziţie inadmisibilă potrivit normelor dreptului gintilor.

Prin toată activitatea sa misiunea contribuie la cooperarea internaţională, care este menită să asigure permanenţa raporturilor prieteneşti între state şi să-şi aducă prin aceasta contribuţia la colaborarea internaţională.

Menţionăm că o misiune diplomatică exercită funcţii consulare. Acestea se referă în special, la protecţia şi asistenţa consulară, la acordarea vizelor, legalizarea de documente, eliberarea de paşapoarte etc.

În cadrul Conferinţei de Ia Viena din anul 1961 s-au ridicat obiecţiuni la propunerea potrivit căreia stabilirea relaţiilor diplomatice implică stabilirea relaţiilor consulare. Spania a susţinut că misiunea diplomatic poate exercita funcţii consulare, dacă statul acreditar nu se opune; Italia a susţinut că o misiune diplomatică poate crea o secţie consulară, dacă statul acreditar aprobă aceasta; Rusia a

susţinut că statul acreditar nu poate face o poziţie că rnisiunea diplomatică să exercite funcţii consulare. Drept urmare, Conferinţa de la Viena a adoptat art. 3, paragraful 2, care declară:   ,,Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca interzicând

exercitarea de funcţii consulare de către o misiune diplomatică”.

Structura unei misiuni diplomatice

O misiune diplomatică cuprinde diferite birouri sau secţiuni, care corespund unei specializări a diplomaţilor. Aceste birouri pot avea chiar o anumită autonomie.

Structura misiunii diplomatice este ordonată de legea in ternă a statului acreditant şi ea corespunde importanţei şi puterii econornice a acestuia dar, de regulă, ea are următoarele secţiuni sau birouri:

Cancelaria este organul principal al misiunii; aici se primesc, se elaborează şi se trimit actele care sunt de competenţa şefului de misiune.

Cancelaria este condusă de un consilier, în cadrul ambasadelor, şi de un prim-secretar, în cadrul legaţiilor. Consilierul ajută pe şeful de misiune, îşi dă părerea asupra problemelor ce se ivesc şi este locţiitond şefului de misiune. Cancelaria este încadrată şi cu alţi funcţionari diplomatici, care redactează documente şi studiază evoluţia vieţii interne a statului acreditar, sau cu personal care foloseşte limba statului acreditar, fără a avea grade diplomatice.

Biroul sau secţia economică se ocupă cu relaţiile economice dintre statul acreditant şi statul acreditar. Pentru a conduce cu profit o politică economică, statele au nevoie de a cunoaşte structura de fond economică din statul acreditar, nevoile sale, resursele, piaţa de importuri şi exporturi, politica valutară şi de contingentare. Ataşatul comercial va studia economia statului acreditar din acest punct de vedere, el asistă misiunea diplomatică de a pregăti şi negocia acorduri comerciale şi va consilia pe resortisanţii săi asupra mijloacelor de realizare a intereselor lor economice. Ataşatul comercial colaborează cu consulul, care este persoana cea mai bine plasată în privinţa contactelor cu întreprinzătorii locali.

Biroul ataşaţilor militari, care poate avea o diviziune de birou militar propriu-zis şi de birou naval şi al aerului. Ataşatul militar face parte din forţele armate ale statului acreditant, dar este subordonat şefului de misiune. El poate comunica direct cu ministerul apărării, dacă informaţiile transmise au caracter de secret militar. Ataşatul militar are rolul de observator militar.

În această calitate el poate face schimb de păreri cu autorităţile militare locale; sarcina lui este însă de a informa guvernul său cu privire la instituţiile militare existente, la armamentul din dotarea forţelor armate, la politica militară etc.

Poziţia ataşatului militar este delicată, întrucât misiunea lui este de informare legală, ori această se poate face prin publicaţii oficiale, prin discuţii oficiale etc. care oferă surse limitate de date. Ataşaţii militari au funcţia de reprezentare la ceremoniile oficiale şi de a consilia pe şeful de misiune atunci când se negociază acorduri militare.

Biroul ataşatului cultural este o creaţie recentă, pornind de la influenţa culturii unui stat în viaţa   internaţională. Ataşaţii culturali pregătesc acordurile culturale, oferă burse de studii,

organizează conferinţe şi expoziţii’ artistice, creează cadrul învăţării limbii naţionale etc.

Biroul de presă este, în primul rând, o sursă de informare pentru misiunea diplomatică şi pentru statul acreditant însuşi cu privire la situaţia internă şi internaţională, astfel cum este reflectată în presă. El editează un buletin de presa.

Biroul de presă este obligat sa furnizeze statului acreditar informaţii privind viaţa internă din statul acreditant, să corecteze anumite informaţii din presa locală, contribuind la îmbunătăţirea relaţiilor dintre state. Ataşatul de presă este purtătorul de cuvânt al misiunii diplomatice[1].

 

Principalele obligaţii şi drepturi care revin unei misiuni diplomatice

Prima obligaţie a misiunii diplomatice este de a nu interveni în afacerile interne ale statului acreditar. Art. 41 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 prevede:, ,Fără a aduce atingere privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta legile şi regulamentele statului acreditar. Ele au, de asemenea, datoria de a nu se aniesteca în treburile interne ale acestui stat”. Această obligaţie se fondează pe principiul egalităţii statelor.

Principiul trebuie înţeles în sens larg. Astfel, ambasada Suediei a intervenit la guvernul R.F.G., susţinând că aceasta a stabilit impozitul pe capital, exceptând bunurile statelor care au fost în război cu cel de-al treilea Reich. MulţLautori consideră că acest demers este legitim, deşi este o intervenţie în treburile interne ale R.F.G., întrucât se invoca o discriminare.

În toate cazurile, însă, intervenţia trebuie să fie pe căi legitime. Un şef de misiune diplomatică nu va putea să participe la o campanie electorală, să subvenţioneze un partid politic. Astfel, lordul Sackville, ministrtil Angliei în S.U.A., a scris în anul 888 unei cunoştinţe, ce a divulgate scrisoarea, care ar fi candidatul american la preşedinţie, preferat în Anglia; faptul s-a corisiderat inacceptabil, lordul devenind persona non grata. Pentru a evita asemenea abuzuri, art. 41 al. 2 al Conventiei de la Viena din anul 1961 prevede că, toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar, încredinţate misiunii statului acreditant, trebuie să fie negociate cu M.A.E. al statului acreditar sau prin intermediul său on cu oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit”

Totuşi, misiunea diplomatică poate întreţine relaţii cu presa, poate face Legea internă a unor state interzice unor organe proprii de a lua legătura cu misiunile diplomatice; este cazul Elveţiei, care interzice militarilor de a avea asemenea legături. conferinţe de presă, în măsură în care prin aceasta nu se exercită presiune asupra statului acreditar.

Regula art. 41 al. 2 al Convenţiei de la Vieria trebuie înţeleasă şi în sensul că misiunea statului acreditant trebuie să-şi desfăşoare activitatea în capitală. Totuşi, art. 12 al Convenţiei prevede:, ,Statul acreditant nu poate, fără a obţine consimţământul prealabil expres al statului acreditar, să stabilească birouri facând parte din misiunea diplomatic într-o altă localitate decât cea a misiunii însăşi” 16.

 

[1] Stan P. Darius George - “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor” pag.30

38

Загрузка...