Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Etimologic, cuvântul “diplomaţie” provine din cuvântul grecesc “diplóô” (“dublez”), care desemna practica redactării actelor oficiale sau diplomelor în două exemplare - dintre care unul se păstra la arhivă, iar celălalt se înmâna drept scrisoare de recomandare sau de împuternicire trimişilor. Purtătorul celui de-al doilea exemplar a fost numit “diplomat”, iar activitatea desfăşurată de el – “diplomaţie”.

În vocabularul modern, cuvântul “diplomaţie” a fost definit în nenumărate feluri, între care reţinem pe cele mai uzitate.

  • Guillaume de Garden, în 1883: “Diplomaţia este ştiinţa raporturilor şi intereselor respective ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele; într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor…”;
  • Ernest Satow, în 1957: “aplicarea inteligenţei şi tactului la întreţinerea relaţiilor oficiale între guvernele statelor independente, extinse uneori la relaţiile cu lor cu state vasale; sau, şi mai pe scurt, întreţinerea legăturilor între state prin mijloace paşnice.” În această definiţie, subiectul diplomaţiei este statul;
  • Ferdinand de Cussy, în 1846: “totalitatea cunoştinţelor şi principiilor care sunt necesare pentru a conduce bine afacerile publice între state.”;
  • Charles de Martens, în 1855: “ştiinţa relaţiilor externe sau afacerilor străine ale statelor, sau, într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor”;
  • Dicţionarul Oxford: “conducerea relaţiilor internaţionale prin negocieri; metoda prin care aceste relaţii se reglementează şi se duc prin ambasadori şi trimişi; activitatea sau arta diplomatului”;
  • Punctul de vedere sovietic a fost exprimat în Marea Enciclopedie Sovietică (1952): “Diplomaţia reprezintă activitatea organelor statului care se ocupă de relaţiile externe sau care se ocupă de reprezentarea statului într-un alt stat, apărând pe cale paşnică drepturile statului şi interesele lui în exterior, pentru atingerea scopurilor urmărite de politica externă a clasei dominante în statul respectiv. În sensul îngust al cuvântului, diplomaţia înseamnă arta ducerii tratativelor şi încheierea tratatelor între state.”

Este diplomaţia o ştiinţă, sau o artă? În cursul istoriei, au fost exprimate ambele puncte de vedere, precum şi cel mixt. Cea mai corectă abordare este aceea de a defini diplomaţia drept o disciplină, care are obiect distinct, legi şi metode specifice.

În sens strict, diplomaţia nu poate fi definită drept ştiinţă, în sensul în care sunt matematica sau fizica. Deşi are legături cu dreptul internaţional ca ştiinţă (unde există o ramură intitulată “drept diplomatic şi consular”), diplomaţia are ca obiect domenii care sunt în afara dreptului internaţional: evoluţia diplomaţiei, tehnica şi teoria tratativelor ş.a.

În general, specialiştii admit că diplomaţia îndeplineşte următoarele funcţii:

  • Cea de reprezentare este cea dintâi, în virtutea faptului că statele, atunci când intră în legături reciproce, trebuie să asigure menţinerea acestor legături prin intermediul unor instituţii şi etichete (ceremonialuri) care denotă esenţa relaţiilor între respectivele state.
  • Funcţia de instrument de aplicare şi realizare a politicii externe a statului. Aşadar nu se confundă diplomaţia cu politica externă a statului (Politica externă este totalitatea obiectivelor şi metodelor, scopurilor şi mijloacelor pe care guvernele şi forurile politice de conducere ale statului le elaborează în relaţiile cu alte state, precum şi definirea atitudinii statului în relaţiile cu alte state. Diplomaţia nu este o politică; ea este o tehnică în slujba unei anumite politici. Aparatul diplomatic nu fixează scopurile politicii externe ale unui stat.)
  • A treia funcţie este cea a apărării drepturilor şi a promovării intereselor statului. În acest sens insistă definiţia lui Paul Pradier-Fodéré (1899) asupra diplomaţiei: “Diplomaţia trezeşte ideea gestiunii afacerilor internaţionale, a mânuirii raporturilor exterioare, a administrării intereselor naţionale ale popoarelor şi guvernelor în contractele lor mutuale, fie că sunt paşnice, fie că sunt ostile”.

Principala metodă a diplomaţiei, considerată adesea şi funcţia ei esenţială este cea a negocierilor (tratativelor). Dicţionarul Webster defineşte negocierea drept “procesul de consultare între două sau mai multe părţi în scopul încheierii unui acord”.

În enumerarea mijloacelor de reglementare pe cale paşnică a diferendelor între state, atât Carta O.N.U. cât şi majoritatea tratelor internaţionale, consacră principiul anteriorităţii negocierilor diplomatice faţă de celelalte mijloace existente.

În sens larg, negocierile cuprind toate formele de întâlniri, discuţii, conferinţe, bune oficii, mediaţii şi concilieri, precum şi alte legături directe şi indirecte între părţi (ceea ce acoperă în fapt întreaga gamă a formelor dialogului diplomatic).

  • Definiţia lui Arthur Lall (1966): “procesul de abordare a unei dispute sau situaţii internaţionale prin mijloace paşnice, altele decât juridice sau arbitrale, cu scopul de a promova sau realiza o anumită înţelegere, îmbunătăţire, aplanare sau reglementare a disputei sau a situaţiei între părţile interesate”.
  • Definiţia lui Mircea Maliţa (1975): “procese competitive desfăşurate în cadrul unor convorbiri paşnice de către una sau mai multe părţi, ce acceptă să urmărească împreună realizarea în mod optim şi sigur a unor obiective, fixate în cuprinsul unei soluţii explicite, agreată în comun.”

Metoda negocierii este opusă celei a războiului în relaţiile internaţionale; războiul înseamnă impunerea prin forţă a unui interes unilateral sau ciocnirea a două state care urmăresc satisfacerea exclusivă a aceluiaşi interes. Diplomaţia este metoda paşnică, ce acceptă acomodarea reciprocă a intereselor, armonizarea lor echitabilă şi compromisul.

În condiţiile în care, astăzi, când a crescut semnificativ gradul de interdependenţă al statelor, şi procesul de globalizare face progrese rapide, negocierile multilaterale sau în cadrul organismelor internaţionale prevalează asupra negocierilor bilaterale.

Astfel, reţinem următoarele caracteristici ale negocierilor contemporane:

  • Practicarea alternativă a negocierilor instituţionalizate (de durată, în cadrul organizaţiilor internaţionale) paralel cu negocierile directe între două state;
  • Tendinţa negocierilor de a se subordona legalităţii internaţionale, datorită aderării statelor la organizaţii internaţionale şi tratate cu caracter general;
  • În unele cazuri, încă foarte puţine, există state care acceptă preeminenţa legislaţiei internaţionale asupra celei interne, negocierile având legislaţia internaţională drept reper (cazul României).

Negocierile şi discuţiile sunt lucruri diferite. Negocierile presupun acordul prealabil de a căuta împreună soluţia unei probleme identificate de comun acord. Discuţia se poate reduce la un simplu contact verbal, o confruntare de idei sau de poziţii. De asemenea, nu se confundă negocierile cu contactele, dezbaterile, schimburile de vederi, convorbirile (care au notă mai puţin solemnă şi formală):

  • Conversaţia nu presupune un subiect unic;
  • Discuţiile au un caracter mai organizat, dar spre deosebire de dezbateri, nu au o temă fixată;
  • Schimburile de vederi sunt o formă curentă de informare reciprocă asupra uneia sau mai multor teme şi încercarea de a formula un punct de vedere comun;
  • Convorbirile au o formă mai oficială, dar nu presupun căutarea unei soluţii în comun.

Acţiunile întreprinse de negociatori pe parcursul procesului de negociere pot fi încadrate în următoarele categorii:

  1. Promisiunea
  2. Angajamentul
  3. Avertismentul
  4. Ameninţarea, reală sau nereală (bluff).

Clasificarea negocierilor, având drept criteriu scopurile lor:

  1. Acordul de prelungire: continuarea angajamentelor prevăzute într-un acord anterior;
  2. Acordul de extensiune: lărgirea sferei de aplicaţie a unor prevederi anterioare;
  3. Acordul de normalizare: pentru încetarea unei stări anormale între parteneri sau consfinţirea unei normalizări produsă tacit, spre exemplu încetarea ostilităţilor, restabilirea de relaţii diplomatice, plata datoriilor:
  4. Acordul de redistribuţie: realizarea unei alte împărţiri a unor bunuri, teritorii sau dominanţe economice, vechiul acord fiind contestat de o putere ofensivă, spre exemplu acordurile prin care se recunoaşte independenţa statelor foste coloniale;
  5. Acordul de inovaţie: creează obligaţii noi, instituţii cu caracter novator sau inaugurează activităţi în domenii neexplorate, spre exemplu negocierile privind protecţia mediului la nivel global.

Principiile de bază ale negocierilor, într-o maximă sistematizare, sunt:

  • Abţinerea statelor de la folosirea forţei şi ameninţărilor cu forţa;
  • Rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor între state;
  • Principiul suveranităţii (partenerii îşi definesc singuri obiectivele şi interesele);
  • Principiul respectului reciproc;
  • Principiul egalităţii în drepturi;
  • Principiul cooperării şi al avantajului reciproc.

Prin stabilirea de relaţii diplomatice permanente, statele îşi recunosc în mod reciproc personalitatea juridică internaţională. Recunoaşterea poate precede sau poate surveni concomitent cu stabilirea relaţiilor diplomatice, dar nu este necesară în toate cazurile în care se stabilesc relaţii de natură diplomatică.

Acordul inter-statal prin care se stabilesc relaţii diplomatice şi se înfiinţează misiuni permanente poate apărea sub forma unui tratat scris sau oral. Acesta poate fi un acord special sau parte a unui tratat cu un caracter mai larg, prin care s-au reglementat şi alte probleme în suspensie între cele două state. În mod obişnuit, acordul reglementează detaliile privind stabilirea misiunilor diplomatice, sau stabileşte numai cadrul general. Atunci când se detaliază stabilirea relaţiilor diplomatice, apar prevederi legate de nivelul reprezentanţei, sediul, efectivele misiunii, categoriile de funcţionari care vor face parte din ele, înlesniri reciproce pe care statele şi le acordă reciproc în favoarea misiunilor lor ş.a. Legislaţia internă a fiecărui stat prevede dacă este necesară ratificarea acordului.

Categoriile de misiuni diplomatice:

De tip clasic:

  • Ambasada – misiunea cu rangul cel mai înalt, în care şeful de misiune are titlul de ambasador;
  • Nunţiatura – misiune echivalentă ambasadei, folosită de Statul Papal; şeful misiunii este nunţiul papal;
  • Legaţia – reprezentanţă de rang inferior, condusă de ministru plenipotenţiar sau ministru rezident;
  • Internunţiatura – echivalentă legaţiei, condusă de internunuţiu.

De tip nou:

  • Înaltele Comisariate (Înaltele Reprezentanţe) – folosite de unele state care au particularităţi istorice în relaţiile cu altele (relaţiile Angliei cu ţările Commonwealth-ului, ale Franţei cu ţările francofone. Misiunea e condusă de Înalţi Comisari (Anglia) sau Înalţi Reprezentanţi (Franţa);
  • Delegaţiile (Misiunile) Permanente – reprezentanţele statelor pe lângă organizaţiile internaţionale. În ce priveşte privilegiile şi imunităţile, se situează la nivelul ambasadelor. La O.N.U. există misiuni permanente;
  • Misiunile organizaţiilor internaţionale pe lângă state – cea mai nouă categorie, cu statut reglementat prin Convenţia de la Viena din 14 martie 1975.

Organizarea internă a misiunilor diplomatice este de competenţa fiecărui stat în parte. În general, este urmată schema:

  1. Cancelaria – secţia principală care primeşte, elaborează şi expediază actele de competenţa şefului reprezentanţei, nucleu de coordonare al celorlalte secţii (birouri) ale misiunii, păstrează arhivele şi codurile diplomatice. Este condusă de consilier (la ambasade) sau prim secretar (la legaţii). În această situaţie, consilierul este prim-colaborator al şefului misiunii; primul secretar coordonează activitatea consilierilor tehnici şi a funcţionarilor consulari din alte oraşe; al doilea secretar ajută consilierul şi primul secretar, şi întocmeşte documente diplomatice, studiază evoluţia situaţiei interne din ţara de reşedinţă, etc.; al treilea secretar redactează în cod documentele, le interpretează, uneori are atribuţii de protocol. Consilierul şi secretarii formează categoria reprezentanţilor diplomatici superiori, şi sunt ajutaţi de funcţionari tehnici.
  2. Biroul economic şi comercial, condus de ataşatul comercial, care este totodată consilier al organizaţiilor economice ale statelor acreditant şi acreditar. Unele ambasade au organizat birou financiar pe lângă biroul economic şi comercial;
  3. Biroul militar, uneori subdivizat în birou militar, naval şi al aerului, condus de ataşat militar (cadru militar subordonat ierarhic şefului misiunii diplomatice);
  4. Biroul cultural, condus de ataşat cultural;
  5. Biroul (secţia) de presă, condus de ataşat de presă, care studiază organele de presă locală şi le informează cu probleme de situaţie internă şi poziţii internaţionale ale statului respectiv.

Personalul misiunilor diplomatice, în conformitate cu Convenţia de la Viena din 1961, se încadrează în următoarele categorii:

  • Personal diplomatic propriu-zis, format din şefii misiunii şi membrii personalului diplomatic.

Clasele şefilor de misiuni sunt:

  • clasa ambasadorilor, legaţilor şi nunţilor;
  • clasa trimişilor (denumiţi şi trimişi extraordinari şi plenipotenţiari) sau altor reprezentanţi acreditaţi pe lângă suverani. Aceştia nu fac parte din misiunea permanentă, ci au misiuni temporare;
  • clasa însărcinaţilor cu afaceri. Sunt acreditaţi pe lângă Ministerul de Externe, şi nu pe lângă şeful statului, ca reprezentanţii primei clase. Există categoria însărcinaţilor cu afaceri en-pied (titulari) şi ad-interim (înlocuiesc pe titular pe timpul absenţei temporare sau în perioadele în care acesta e în imposibilitate de a-şi exercita funcţia.

Membrii personalului diplomatic sunt:

  • Miniştrii-consilieri, consilierii, secretarii I, II, III, ataşaţii (de ambasadă, comerciali, culturali, de presă, militari).
  • Personal administrativ şi tehnic, de obicei format din cetăţeni ai statului acreditant, dar pot fi şi autohtoni: secretare, dactilografe, arhivişti, interpreţi, etc., au drepturi mai reduse decât agenţii diplomatici;
  • Personalul de serviciu (şoferi, portari, etc.) au statut juridic special;
  • Familiile membrilor misiunilor diplomatice, au aceleaşi drepturi ca membrii misiunilor.

Funcţiile misiunii diplomatice, conform art. 3 din Convenţia de la Viena:

  • Reprezentarea statului acreditant faţă de statul acreditar;
  • Ocrotirea în statul acreditar a intereselor statului acreditant şi a cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul internaţional;
  • Negocierea cu guvernul statului acreditar;
  • Informarea, prin toate mijloacele licite, asupra situaţiei şi evenimentelor care au loc în statul acreditar şi transmiterea informaţiilor culese către statul acreditant;
  • Promovarea de relaţii amicale şi dezvoltarea de relaţii economice, culturale şi ştiinţifice între statul acreditant şi cel acreditar.

Alături şi în virtutea acestor funcţii, misiunile diplomatice au drept rol:

  • Protecţia diplomatică a cetăţenilor statului acreditant, aflaţi sau stabiliţi pe teritoriul statului acreditar, prin intervenţii pe plan diplomatic;
  • Funcţia consulară, în virtutea căreia ambasada poate înfiinţa o secţie consulară, fără a cere autorizarea statului acreditar

Îndatoririle principiale ale misiunilor diplomatice sunt neamestecul în treburile interne ale statului acreditar, şi respectul legilor şi regulamentelor locale. În cazul nerespectării acestor îndatoriri, statul acreditar poate cere rechemarea unui membru al misiunii diplomatice sau îl poate declara persona non-grata (de unde obligaţia acestuia de a părăsi ţara).

Îndatoririle statului acreditar faţă de misiunea diplomatică, conform Convenţiei de la Viena din 1961, sunt:

  • Art. 21: înlesnirea obţinerii unui local corespunzător şi de locuinţe pentru personal;
  • Art. 26: libertatea de circulaţie şi deplasare a diplomaţilor;
  • Art. 27: libertatea de comunicare (convorbiri, corespondenţe, comunicări telefonice, telegrafice, prin telex, etc.).

În ce priveşte activitatea consulară, nu insistăm decât asupra funcţiilor acesteia, enunţate în Convenţia de la Viena din 1963:

  • Promovarea şi ocrotirea intereselor economice şi comerciale ale statului trimiţător şi ale persoanelor având cetăţenia acestui stat;
  • Ocrotirea intereselor statului trimiţător şi ale cetăţenilor acestuia (acţionând pe plan local, spre deosebire de misiunea diplomatică, ce acţionează în plan naţional);
  • Reprezentarea şi apărarea conaţionalilor în justiţie. Atribuţii în materie succesorală;
  • Funcţii notariale şi de ofiţer al stării civile (legalizări şi autentificări de acte, întocmirea de testamente, eliberarea de paşapoarte şi vize, întreţinerea registrelor de naşteri, căsătorii şi decese - consulul fiind şi ofiţer al stării civile);
  • Atribuţii de inspecţie şi control pe vase şi avioane.

Într-o epocă de trasformări profunde ale teoriei şi practicii diplomaţiei,  se formulează tot mai consistent preocupări specializate, sectoriale, în acest domeniu:

  • Diplomaţia publică. Majoritatea cercetătorilor atribuie prima utilizare a termenului „diplomaţie publică” lui Edmund Guillion, în 1965. Diplomatul de carieră a folosit sintagma în legătură cu înfiinţarea Centrului Edward R. Murrow în cadrul Universităţii Tuft, Facultatea de Drept şi Diplomaţie. Primul anunţ referitor la Centrul Murrow descria practica diplomaţiei publice ca fiind „influenţarea atitudinilor publice asupra stabilirii şi realizării politicii externe…”  Diplomaţia publică diferă de cea tradiţională prin faptul că diplomaţia publică se ocupă nu doar de guverne, cât mai ales de indivizi şi organizaţii non-guvernamentale. Mai mult, activităţile de diplomaţie publică prezintă adesea viziuni diferite, reprezentând nu doar poziţiile guvernelor, ci şi pe cele ale cetăţenilor, angajând diverse şi numeroase elemente non-guvernamentale ale unei societăţi.
  • Diplomaţia nucleară însumează toalitatea activităţilor diplomatice şi a rezultatelor ei (tratate, covenţii, acorduri) încheiate în plan mondial cu referire la condiţiile de utilizare a armamentului nuclear, restrângerea sau interzicerea acestuia.Vreme de mai multe decenii, diplomaţia nucleară a fost apanajul Statelor Unite ale Americii şi Uniunii Sovietice; în prezent sunt implicate tot mai multe state deţinătoare ale armei nucleare sau pretendente la acest statut.
  • Diplomaţia economică este funcţia de politică externă care face legătura între demersurile politicii externe şi bunăstarea economică a cetăţenilor unei ţări. Are ca obiectiv utilizarea tuturor instrumentelor de politică externă pentru promovarea intereselor economice ale întreprinzătorilor autohtoni şi ale statului respectiv; presupune instituirea unui cadru eficient de cooperare instituţională, în vederea realizării unor demersuri concertate de promovare a obiectivelor economice ale statului în străinătate.
  • Diplomaţia culturală constă în acţiunea de promovare a fenomenului cultural naţional, atât prin componenta sa istorică, a valorilor tradiţionale, cât şi prin cea contemporană, a mişcărilor de idei şi a curentelor artistice afirmate în ultimele decenii. Se bazează pe un sistem instituţional coerent, întreţinut de către stat, aflat în subordinea Ministerului Afacerilor Externe. Între acestea - institute culturale, centre de informare culturală, secţiile culturale ale ambasadelor, lectorate de limbă şi civilizaţie naţională, asociaţii şi fundaţii.
  • Diplomaţia parlamentară se constituie din ansamblul structurilor proprii parlamentelor, prin care acestea fac politică externă, în sprijinul liniei oficiale a Guvernului sau Preşedintelui. Instrumentele diplomaţiei parlamentare sunt comisiile de politică externă, grupurile de prietenie, delegaţiile parlamentare care vizitează ţări străine.
  • Diplomaţia apărării[1] însumează instituţiile şi formele prin care se realizează contacte internaţionale, de către un stat, în vederea asigurării obiectivelor sale de securitate naţională. În epoca integrării şi globalizării, acest gen de diplomaţie dobândeşte un caracter accentuat de multilateralitate, negocierile fiind girate sau prilejuite de cadrul oganizaţiilor internaţionale de securitate.
  • Diplomaţia transformaţională pare a fi cel mai nou concept în domeniu, lansat de secretarul de stat al SUA, Condoleezza Rice, în discursul rostit la 18 ianuarie 2006 la Şcoala Diplomatică Georgetown - Washington D.C. Condoleezza Rice a definit misiunea diplomaţilor americani drept „o diplomaţie îndrăzneaţă“, „o diplomaţie transformaţională“. Principalul obiectiv ar fi  construirea şi menţinerea statelor democratice şi bine guvernate“. În argumentarea secretarului de stat al SUA este evocat punctul de vedere al preşedintelui George W. Bush, care - în discursul inaugural, la preluarea celui de-al doilea mandat - a arătat că „este o politică a Statelor Unite să sprijine creşterea mişcărilor şi instituţiilor democratice din fiecare ţară şi cultură a lumii, scopul final fiind eliminarea tiraniei din lumea noastră“.

Problema reformei gândirii diplomatice şi a strcuturilor clasice pare de maximă actualitate, aşa cum concluzionează Shaun Riordan[2]: “Dat fiind că diplomaţii s-au arătat fundamental incapabili de introspecţie, opinia publică trebuie să realizeze un audit nemilos al domeniilor în care mecanismele politicii externe şi serviciile diplomatice îşi fac bine treaba şi să decidă care sunt cele care ar trebui încredinţate altora (…) Abordarea greşită, persistenţa instabilităţii şi a ameninţărilor la adresa intereselor Vestului, potenţiala pierdere a legitimităţii democratice şi a responsabilităţii sunt riscuri prea mari pentru a fi lăsate exclusiv în grija profesioniştilor”.

 

[1] prima lucrare pe acest subiect în limba română la Sergiu Medar, Diplomaţia apărării, Bucureşti, 2006; în acelaşi an, un program de master cu acest titlu a fost inaugurat la Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii de Securitate a Uniersităţii “Lucian Blaga” din Sibiu

[2] Shaun Riordan, Noua diplomaţie. Relaţii internaţionale moderne, Editura Antet, Bucureşti, 2004, p. 126

Загрузка...