Organizaţia internaţională se poate defini drept instituţia permanentă, constituită ca entitate juridică, formată, în general (dar nu numai), din state, pentru anumite scopuri, având o voinţă proprie, şi care voinţa majorităţii statelor membre.

Creşterea numerică a organizaţiilor internaţionale, fie inter-guvernamentale, fie neguvernamentale, cunoaşte un ritm fără precedent. Conform evidenţelor Uniunii Organizaţiilor Internaţionale, în anul 1090 existau 37 organizaţii inter-guvernamentale şi 176 organizaţii neguvernamentale; în 1997 numărul acestora crescuse la 260, respectiv 5.472. În prezent, încă 1.5790 organizaţii aspiră la primul statut, şi 9.360 de asociaţii – la celălalt. Dacă azi 96% din totalul organizaţiilor internaţionale sunt de domeniul neguvernamental, celelalte 4% rămân cele mai importante, în calitate de asociaţii ale statelor.

Orice organizaţie internaţională dispune de personalitate juridică. Aceasta îi oferă capacitatea de a putea îndeplini misiunile  care şi le asumă şi implică o autonomie financiară.

Aceste organizaţii se articulează, în funcţie de modalităţi foarte variabile, în jurul a cinci feluri de organe:

  • Un organ deliberativ plenar (Adunarea Generală a ONU, Conferinţa FAO, etc.) la care participă toate statele membre şi care decide politica generală a organizaţiei;
  • Un organ deliberativ restrâns (Consiliul de Securitate al ONU, Consiliul de Administraţie al Organizaţiei Internaţionale a Muncii) ce cuprinde un număr redus de state (alese de organul plenar şi/sau numite). Acest organ are dreptul să ia decizii operaţionale;
  • Un organ administrativ (Secretariatul General al ONU, Biroul Internaţional al Muncii) care se ocupă de funcţionarea cotidiană a organizaţiei;
  • Organe tehnice şi consultative (Consiliul Economic şi Social al ONU, Comitetul Economic şi Social al Comunităţii Europene);
  • Eventual organe jurisdicţionale (Curtea Internaţională de Justiţie a ONU, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene).

În acest stadiu istoric, încadrându-şi activitatea în dreptul internaţional, organizaţiile internaţionale respectă (cel puţin teoretic) următoarele principii:

  • Nu încalcă suveranitatea statelor membre, nu îşi asumă atribuţii suprastatale, nu instituie organisme suprastatale sau supranaţionale;
  • Capacitatea juridică ce o deţin în calitate de subiecţi derivaţi de drept internaţional, este independentă de voinţa statelor care le-au creat şi este limitată de prevederile tratatelor prin care au luat naştere;
  • Organizaţiile internaţionale nu pot discuta şi nici interveni în probleme de competenţa internă a statelor, conform principiului suveranităţii şi neamestecului în treburile interne;
  • Statele participă în mod egal la desfăşurarea lucrărilor şi adoptarea deciziilor organizaţiilor internaţionale;
  • Deciziile şi recomandările organizaţiilor internaţionale nu au, în principiu, un caracter juridic obligatoriu. Ele devin obligatorii numai în măsura în care sunt acceptate de către statele membre.

Organizaţiile internaţionale pot fi clasificate în funcţie de următoarele criterii:

  • După scopul lor, sunt generale (Societatea Naţiunilor şi, mai târziu, Organizaţia Naţiunilor Unite) şi speciale (spre exemplu, Consiliul Europei);
  • După obiectul activităţii: politice, militare, sociale, culturale, ştiinţifice, etc.;
  • După raza de acţiune geografică: generale (mondiale) – la care pot fi membre toate statele de pe toate continentele, şi regionale – din care fac parte ţări numai aparţinând anumitor regiuni geografice. Organizaţiile regionale la rândul lor pot avea caracter general (Organizaţia Statelor Americane sau Organizaţia Unităţii Africane) sau obiect special;
  • După criteriul posibilităţii statelor de a deveni membre în organizaţie după înfiinţarea acesteia: deschise (pe lângă membrii fondatori pot avea acces şi alte state) şi închise (pot fi membre numai statele fondatoare sau cele care s-au înscris până la o anumită dată).

Între cele mai cunoscute organizaţii internaţionale interguvernamentale[1], menţionăm:

  • Organizaţia Naţiunilor Unite, înfiinţată în 26 iunie 1945 (prin semnarea Cartei ONU la San Francisco), creată ca organizaţie universală menită să asigure perpetuarea păcii;
  • Acordul de liber schimb nord-american NAFTA (SUA, Canada, Mexic), creat în 1992;
  • Forumul de cooperare economică Asia – Pacific, cu 18 state riverane la Oceanul Pacific, care îşi propune o enormă zonă de liber-schimb până în 2010, iar pentru statele mai puţin dezvoltate, până în 2020;
  • MERCOSUR, piaţa comună a Americii de Sud, creată prin Tratatul de la Asuncion din 1991 (Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay);
  • Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO) înfiinţată în 1949 prin Tratatul de la Washington, cu scopuri militare;
  • Uniunea Europeană, rezultatul unui îndelungat proces de integrare europeană, care a luat această denumire în urma Tratatului de la Maastricht din 1992, cu 12 state europene occidentale dezvoltate drept membri fondatori (în prezent sunt 15 state membre), şi care este în curs de extindere.

O categorie aparte de organizaţii internaţionale sunt cele non-guvernamentale[2]. Acestea au fost puţin numeroase în secolul al XIX-lea (Crucea Roşie, Internaţionalele muncitoreşti), dar au luat amploare în secolul al XX-lea, răspunzând nevoilor de schimb şi cooperare între grupuri sau între indivizi: ajutor umanitar; federaţii de sindicate şi partide; sport (Comitetul Olimpic Internaţional); cu caracter ştiinţific, tehnic, juridic, ş.a.

O organizaţie neguvernamentală[3] reprezintă acea organizaţie ce nu se află sub tutela guvernului (serviciu public sau forţă armată) şi nu aparţine nici mediului de afaceri. Activitatea ONG-urilor se desfăşoară, în primul rând, în cadrul statelor, dar îmbracă, totodată, şi o dimensiune transnaţională, atât prin legăturile pe care le stabilesc cu grupările naţionale analoage, cât şi prin interferenţa lor cu alte societăţi/organizaţii statale. Totodată, ONG-urile se înscriu într-un cadru internaţional mai clasic şi prin dezvoltarea de relaţii cu organizaţii interguvernamentale. Unele ONG-uri sunt foarte cunoscute, activitatea lor fiind publică sau puternic mediatizată (Ex: Amnesty International, Greenpeace sau Medicins du monde), iar altele sunt mai discrete şi se raportează la acţiuni mai specializate din domeniile ştiinţific sau sportiv. În prezent, asistăm la o adevărată emergenţă a organizaţiilor neguvernamentale pe scena dezvoltării. Aceste organizaţii au o dublă perspectivă :

- internă, în sensul că, în comparaţie cu statele, ele nu beneficiază de nici o personalitate juridică internaţională, exercită activităţile lor sub imperiul dreptului naţional al statului unde se află sediul organizaţiei şi se consideră a fi o asociaţie dotată cu personalitate morală de drept privat ;

- internaţională, în sensul că ele se situează în continuarea organizaţiilor internaţionale guvernamentale . În Sistemul Naţiunilor Unite, ONG pot dispune, în conformitate cu art. 71 din Carta ONU, de statutul de consultant în chestiuni relevante pentru activitatea Consiliului Economic şi Social (ECOSOC).

ONG-urile sunt cea mai clară manifestare a ceea ce s-a numit "societatea civilă", adică sfera în care mişcările sociale se auto-organizează în jurul unor obiective, criterii şi interese tematice. ONG-urile au adus un plus de cunoaştere şi de informare în cadrul proceselor de luare a deciziilor, au adus în discuţia Naţiunilor Unite noi probleme şi subiecte pentru care au propus şi soluţii viabile în zonele ce constituiau principalii actori sociali; şi-au adus contribuţia la realizarea consensului social în vederea rezolvării problemelor aflate pe agenda globală, termenii buni ai acestei colaborări bucurându-se de o apreciere deosebită din partea reprezentanţilor ONU.

De cele mai multe ori, acest tip de organizaţii internaţionale îndeplinesc funcţia de grupuri de presiune, acţiunea lor pentru satisfacerea propriilor revendicări fiind îndreptată atât la adresa organizaţiilor internaţionale interguvernamentale, cât şi al adresa legislativelor şi executivelor naţionale.

Câteva dintre cele mai cunoscute organizaţii internaţionale neguvernamentale:

  • Internaţionalele politice, structuri constituite de către partidele politice naţionale cu orientări doctrinare asemnănătoare. Acestea sunt:

Internaţionala Socialistă este o organizaţie politică internaţională, care reuneşte partidele socialiste, social-democrate şi muncitoreşti din întreaga lume. Este cea mai veche şi mai mare organizaţie politică internaţională, cuprinzând 145 de partide şi organizaţii politice de pe toate continentele. Internaţionala Socialistă îşi are originile în mişcarea muncitorească din secolul trecut şi a fost reînfiinţată, în anul 1951, la Congresul de la Frankfurt.

Internaţionala Liberală, înfiinţată în 1947, cuprinde partide de orientare liberală din Africa, America de Sud, Asia şi Europa. Principiile comune ale acestora partide sunt promovarea liberalismului în societăţile deschise (în jurul valorilor de libertate, egalitate şi comunitate), drepturile omului, libertatea comerţului şi a dezvoltării.

Internaţionala Partidelor Democrat-Creştine şi Populare este o asociaţie mondială a partidelor creştin-democrate creată în 1961, sub numele de Uniunea Mondială Democrat-Creştină, reuneşte peste 70 de partide creştin-democrate din 42 de ţări de pe toate continentele.

  • Partidele politice europene, care funcţionează ca grupuri parlamentare în Parlamentul European, structură legislativă a Uniunii Europene. Cele mai importante sunt:

Partidul Popular European. Componenta creştin-democrată a partidului este mult marcată de nuanţa conservatoare. Grupul parlamentar a fost fondat ca şi grup creştin-democrat la 23 iunie 1953, o fracţiune în nou creată Comunitate Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Este majoritar în actuala legislatură, în Parlamentul European

Grupul Socialiştilor Europeni se consideră continuator al Confederaţiei Partidelor Socialiste din Comunitatea Europeană, înfiinţat în 1953, şi promovează social-democraţia de tip modern, democratic

ELDR (Partidul liberal-democraţilor şi reformatorilor europeni), continuatorul Federaţiei Partidelor Liberale şi Democrate din Comunitatea Europeană, înfiinţată în 1876 pe baza principiilor Declaraţiei de la Stuttgart.

  • Organizaţii care activează pentru drepturile omului. Reprezentativă este Human Rights Watch, cu sediul central în New York, care are ca domenii de activitate ajutorarea săracilor, a copiilor, egalitatea drepturilor economice, drepturile prizonierilor de război, deţinuţilor, refugiaţilor, femeilor. Tot în acest domeniu activează Amnesty International, care urmăreşte respectarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului în întreaga lume (mai ales sub aspectul eliberării prizonierilor politici, asigurarea unor procese corecte pentru aceştia, abolirea pedepsei cu moartea, eliminarea abuzurilor juridice), prin cei 1,8 milioane membri răspândiţi în peste 150 ţări ale lumii.
  • Organizaţii împotriva corupţiei şi birocraţiei, precum Transparency International, care are 85 de filiale în tot atâtea ţări, cu proiecte pentru sprijinirea societăţii civile, eliminarea corupţiei în administraţie, etc.
  • Organizaţii profesionale, precum Reporteri fără Frontiere, care acţionează pentru libetatea presei, eliberarea jurnaliştilor întemniţaţi sau luaţi ostatici, legislaţie de tip democratic pentru activitatea jurnalistică; altă asociaţie reprezentativă este Medici fără Frontiere, care promovează programe de sănătate internaţionale;
  • Organizaţii ecologiste, între care unele se manifestă radical. Este binecunoscută Greenpeace, care promovează acţiuni pentru stoparea schimbărilor climatice, protecţia pădurilor seculare, salvarea mediului marin, oprirea cercetărilorde inginerie genetică, eliminarea armelor nucleare şi a produselor chimice toxice.
  • Structuri patronale internaţionale, cea mai cunoscută fiind Organizaţia Internaţională a Patronatelor, cu sediul în Geneva – Elveţia, având membri 137 de federaţii patronale din 132 ţări;
  • Asociaţii internaţionale cu caracter religios, care acţionază fie pentru reunificarea unor confesiuni (Consiliul Ecumenic al Bisericilor, care şi-a stabilit baza doctrinară în 1948, şi acţionează mai ales prin pilonii ortodox şi reformat), fie fac prozelitism sectar (secta MOON - veritabilă companie multinaţională - proprietară de şantiere navale, uzine şi fabrici moderne, ziare, etc., realizează circa 500 de miliarde de dolari în fiecare an. Moon posedă în Coreea de Sud fabrica de armament Tunghill, o flotă de 70 traulere în Guyana, aproximativ 20 de cotidiene în cele două Americi, o bancă în paradisul fiscal Insulele Cayman şi alta în Uruguay (Banco de Credito), societatea Alfa-Omega în Franţa. Deţine monopolul mondial al vânzării de ginseng). Unele dintre acestea au aracter umanitar, precum World Vision International, înfiinţată la 22 septembrie 1950 de către teologul şi jurnalistul Bob Pierce pentru în sprijinul copiilor orfani din timpul războiului din Coreea. O echipă de 10 000 persoane specializate lucreaza pentru World Vision International în 100 de ţări. World Vision ajută peste 61 milioane de oameni prin 4 279 de proiecte în întrega lume. Centrul activităţii World Vision este cooperarea în vederea dezvoltării pe termen lung. Programele sunt realizate şi puse în aplicare împreună cu populaţia din ţările în curs de dezvoltare. World Vision intreţine oficial relaţii de lucru cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi are statut consultativ la Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICNUR / UNCHR). World Vision este în prezent cel mai mare distribuitor de alimente în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie (WFP).
  • Asociaţii internaţionale cu caracter discret, secret sau ocult, care au o mare influenţă asupra proceselor evolutive generale ale omenirii. Într-o enumerare succintă, Jan van Helsing[4] enumeră următoarele organizaţii secrete cu rol important în lumea contemporană:

Council on Foreign Relations, fondat în 1921 de grupul “Round Table”. Toţi preşedinţii americani, până la Ronald Reagan, au fost membri înainte de a fi aleşi; George Bush sen. a fost chiar preşedinte;

Skull and Bones, cerc restrâns în cadrul CFR, dominat de familia Rockefeller;

Comisia Bilderberg, înfiinţată în 1954 la hotelul cu acest nume din Olanda, de prinţul Bernhard al Olandei. Este formată din 120 membri din înaltele finanţe ale Europei Occidentale, SUA şi Canadei. Îşi propune instituirea unui guvern mondial şi o armată globală subordonată ONU. Este condusă de o comisie formată din 24 de europeni şi 15 americani. Printre membri: Zbigniew Brezinsky, George Bush sen., Bill Clinton, Henry Kissinger, David Rockefeller, Manfred Worner, etc.

Comisia Trilaterală, fondată în 1973 de Zbigniew Brezinsky şi David Rockefeller, în scopul aducerii la putre a unui guvern mondial. Toţi cei menţionaţi mai sus au fost sau sunt membri

Clubul de la Roma, format de 25 persoane din 50 de ţări, cu scopul de a crea un guvern mondial, precedat de o religie mondială. Funcţionează pe o proprietate privată a familiei Rockefeller. Între membri, şi românul Mircea Maliţa.

      În condiţiile în care globalizarea pare fenomenul fundamental şi ireversibil al societăţii contemporane, organizaţiile internaţionale dobândesc o tot mai mare autoritate şi suprafaţă de acţiune socială. Este evident procesul prin care statele naţionale cedează treptat atribuţii ale suveranităţii naţionale către organizaţiile internaţionale; la modul teoretic, putem concepe momentul în care autoritatea va bascula decisiv de la statele naţionale la organizaţiile internaţionale.

Actele organizaţiilor internaţionale, sunt acelea pe care actele constitutive ale organizaţiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei etc.) le stabilesc. Statutele prevăd, de regulă, două categorii de acte ale organelor unei organizaţii internaţionale:

  1. acte ce se referă la organizarea şi funcţionarea internă a organizaţiei şi care au un caracter obligatoriu;
  2. acte care se adresează statelor membre şi care cuprind norme de comportament cerute pentru realizarea scopului organizaţiei; acestea sunt fie obligatorii, fie facultative.

Astfel, Consiliul de Securitate al O.N.U. adoptă rezoluţii obligatorii pentru statele membre O.N.U.; organele Uniunii Europene adoptă decizii, regulamente, directive cu caracter obligatoriu; Adunarea Generală O.N.U. şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei adoptă recomandări. Chiar dacă recomandarile, prin natura lor, nu constrâng, din punct de vedere juridic, statele destinatare, ele nu pot fi totuşi considerate simple îndemnuri, întrucât acestea şi-au asumat, în momentul aderării la organizaţie, angajamentul de a concura la realizarea scopului înscris în statut.

O.N.U. şi alte organizaţii internaţionale regionale, în limitele mandatului primit din partea statelor membre prin statutul organizaţiei, sunt abilitate să constate şi să sancţioneze acte sau fapte ilicite ale statelor.

În cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat să aplice sancţiuni. Aplicarea sancţiunilor nu vizează pedepsirea statului, ci, în primul rând, restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Sancţiunile care pot fi aplicate, sunt de două tipuri: fără folosirea forţei armate (măsuri de ordin politic şi economic) şi cu folosirea forţei armate (măsuri de ordin militar).

Din cadrul primei categorii de sancţiuni fac parte: întreruperea relaţiilor economice şi a comunicaţiilor, sau ruperea relaţiilor diplomatice. Din cadrul celei de-a doua categorii fac parte: demonstraţiile, blocadele sau alte operaţiuni executate de forţe aeriene, maritime sau terestre, ale statelor membre O.N.U.

Consiliul de Securitate intervine atunci când constată că o anumită situaţie internaţională reprezintă o ameninţare împotriva păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune.

Cel mai frecvent, Consiliul de Securitate a apreciat că o situaţie internaţională care a reclamat aplicarea unei sancţiuni, reprezentă o ameninţare împotriva păcii. În câteva cazuri doar s-a justificat calificativul de „încălcare a păcii” (războiul Irak-Iran, războiul din Iugoslavia). Alte situaţii internaţionale au fost apreciate ca reprezentând ameninţări împotriva păcii: împiedicarea exercitării dreptului popoarelor la autodeterminare (în Rhodezia şi Namibia), terorism (în Libia), violarea drepturilor omului şi exod masiv de populaţie peste graniţele naţionale (în Ruanda).

Sancţiunile aplicabile de către organizaţiile internaţionale regionale pot să constea în: pierderea de către state a unor avantaje decurgând din calitatea lor de membre ale organizaţiei, suspendarea temporară a dreptului de vot al statului în cadrul organizaţiei, sau excluderea din organizaţie. În cadrul Consiliului Europei, organul decizional - Comitetul de Miniştri - poate dispune (la recomandarea Adunării Parlamentare), suspendarea dreptului de vot al statului în cadrul organizaţiei sau excluderea unui stat membru dacă acesta a încălcat în mod grav principiul statutar al organizaţiei – respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Africa de Sud a fost exclusă temporar din cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii. De asemenea, Fondul Monetar Internaţional poate să recurgă la aplicarea unor sancţiuni sub forma neacordării sau retragerii unor credite.

 

[1] subiect aprofundat la R. M. Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000

[2] pentru spaţiul european, prezentate la Eugen Străuţiu, Introducere în studii europene, Sibiu, 2006

[3] O organizaţie, pentru a fi considerată ca aparţinând sectorului nonprofit, trebuie să îndeplinească, în principal, următoarele caracteristici:

  • • să fie formal constituită; organizaţia trebuie să facă dovada unei anumite capabilităţi organizaţional - instituţionale, precum şi anumitor reguli de funcţionare, trebuie să organizeze regulat întâlniri, să elaboreze şi să respecte anumite proceduri în activitatea pe care o desfăşoară ; înscrierea organizaţiei ca persoană juridică nu este imperativă pentru respectarea acestui criteriu;
  • • să fie privată; organizaţia trebuie să fie instituţional separată de administraţia publică; aceasta nu exclude primirea de fonduri de la bugetul statului; sunt considerate private şi organizaţiile în ale căror structuri de conducere sunt prezenţi reprezentanţi ai administraţiei publice;
  • • să respecte criteriul nondistribuţiei profitului; organizaţia poate genera profituri din activităţile sale, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau organelor de conducere, ci doar pot fi folosite pentru atingerea obiectivelor declarate;
  • • să fie autonomă; organizaţia trebuie să îşi stabilească obiective, proceduri interne proprii de control asupra activităţii desfăşurate; în acelaşi timp, activitatea organizaţiei nu trebuie să se subordoneze nici unei alte instituţii publice sau private;
  • • să fie voluntară; organizaţia trebuie să promoveze voluntariatul şi să se bazeze pe acţiuni voluntare în activitatea pe care o desfăşoară. Atributul "voluntar" are două sensuri diferite, în mare măsură corelabile:
  1. a) pe de o parte, organizaţia este voluntară dacă recrutează, instruieşte şi implică voluntari în activităţile ei. Prin activitate voluntară înţelegem şi neretribuirea membrilor consiliului de administraţie şi a staff-ului organizaţiei;
  2. b) organizaţia este voluntară dacă îşi recrutează membri numai pe baza unei opţiuni voluntare, individuale.

[4] Jan van Helsing, Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Ed. Alma Tip, 1997