Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Statele interacţionează între ele sau cu alţi actori internaţionali prin intermediul politicii externe, care în ultimele decenii poate fi considerată o ştiinţă. Instrumentul specializat prin care statele formulează şi exercită politica externă este ministerul afacerilor externe din cadrul guvernului, dar atribuţii de politică externă îndeplinesc şi şeful statului, celelalte ministere, alte instituţii ale statului.

În planul relaţiilor internaţionale, sunt luate în considerare acele acte ale statelor (acte de politică externă)[1] care produc efecte juridice: declaraţia, recunoaşterea, protestul şi renunţarea.

  1. a) Declaraţia este actul prin care un stat face cunoscută altor state poziţia sa în legătură cu o anumită situaţie şi este în măsură să angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declaraţia statului prin care acceptă jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie, sau declaraţiile unor state de stabilire a unor drepturi exclusive şi suverane asupra platoului continental;
  2. b) Recunoaşterea este actul prin care un stat constată apariţia unui nou subiect de drept internaţional (un alt stat, o organizaţie internaţională) sau a altor categorii (guvern, naţiune care luptă pentru dobândirea independenţei sau insurgenţii dintr-un război civil) şi prin care îşi manifestă dorinţa de a stabili cu acestea relaţii oficiale[2]; printr-un asemenea act pot fi recunoscute noi reguli de drept internaţional;
  3. c) Protestul este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziţie împotriva acţiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime, atrăgându-i atenţia asupra responsabilităţii sale sau solicitându-i reparaţii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi împiedicată, totodată, formarea unei noi reguli cutumiare.
  4. d) Renunţarea este actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau parţial, anumite drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate internaţionale. De exemplu, renunţarea unui stat la imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie, pentru a putea obţine un credit important de pe piaţa financiară internaţională şi a răspunde în cazul nerambursării la timp a creditului.

Din raportarea dreptului internaţional la dreptul intern al statelor, rezultă anumite particularităţi ale poziţiei statelor naţionale în sistemul de drept internaţional:

  1. a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internaţională nu există un for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern, şi supraordonat statelor, care să elaboreze o legislaţie internaţională. Statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin acordul lor de voinţă, exprimat în mod liber şi concretizat în tratate şi cutumă, şi tot statele sunt destinatarele acestor norme. Statele acceptă să îşi conformeze comportamentul lor pe plan extern, în funcţie de normele dreptului internaţional.
  2. b) În societatea internaţională nu există organe executive, asemănătoare guvernului, care să asigure aplicarea normelor dreptului internaţional public în raporturile dintre subiectele acestuia. Această atribuţie revine tot statelor.
  3. c) În comunitatea internaţională, nu există organe judecatoreşti cu competenţă generală şi obligatorie, care să intervină din oficiu instituind sancţiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu înseamnă ca nu ar exista organisme internaţionale cu funcţii jurisdicţionale, competenţa acestora fiind condiţionată de exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauză. Pentru ca un stat să poată figura în calitate de parte în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, este necesar consimţământul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat să poată fi tras la răspundere în faţa unei instanţe jurisdicţionale, acesta trebuie să fie parte la tratatul care a instituit acea instanţă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană de Justiţie ).
  4. d) Normele dreptului internaţional nu prevăd în mod expres sancţiuni pentru cazul nerespectării lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor - ceea ce nu înseamnă că aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin tratate sau cutumă, se prezumă buna-credinţă a acestora în a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului internaţional public nu se bazează în principiu pe constrângere, deşi aceasta nu este exclusă în anumite cazuri.

Din perspectiva dreptului internaţional, există totuşi un domeniu în care statelor li se acordă o largă libertate de acţiune, acest domeniu aparţinând competenţei lor naţionale exclusive şi care include: alegerea formei de stat, organizarea politică internă, organizarea administrativ-teritorială, apărarea şi securitatea naţională. Problema respectării drepturilor fundamentale ale omului în plan intern, considerată în dreptul internaţional tradiţional ca aparţinând domeniului rezervat al statului, face parte – în prezent – din domeniul cooperării internaţionale.

Dreptul internaţional permite constrângerea aplicată de către state, care se traduce prin sancţiuni ca: ripostă militară, acte de retorsiune sau represalii.

Atacul armat din partea unui stat poate fi sancţionat prin ripostă militară de către statul victimă, în baza dreptului la autoapărare prevăzut de Carta O.N.U.

Tot în numele dreptului la autoapărare, statele pot să recurgă la acte de retorsiune, constând în acte neamicale, considerate însă legitime, cum sunt: ruperea relaţiilor diplomatice, revocarea privilegiilor diplomatice sau consulare, instituirea unui embargo sau întreruperea unui ajutor economic, atunci când o asemenea măsura nu încalcă prevederile unui tratat.

Represaliile sunt acele acte ale unui stat care, desprinse de contextul în care se desfăşoară, ar trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate în cazul în care acestea constituie un răspuns la conduita contrară dreptului internaţional al altui stat. Represaliile pot avea un caracter politic, economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar. Spre exemplu, un stat dispune exproprierea masivă a unor bunuri aparţinând cetăţenilor altui stat, fără să acorde despăgubirile legale, stabilite printr-un acord internaţional. Statul ai cărui cetăţeni au fost prejudiciaţi în acest mod, poate replica prin exproprierea în condiţii identice a bunurilor cetăţenilor statului care a încălcat acordul internaţional şi care se află pe teritoriul său.

            În formularea profesorului Vasile Puşcaş[3], teoretician şi practician cu experienţă în domeniul politicii externe, decizia de politică externă urmează următorul algoritm:

  1. Identificarea părţilor implicate (câte părţi sunt, în ce relaţii se află acestea, care dintre aceste părţi prezintă calităţi determinante pentru obţinerea rezultatului dorit).
  2. Determinarea obiectivelor, care se încadrează într-una dintre următoarele categorii:
  • Obiective fundamentale (care sunt esenţialmente orientate spre conservarea intereselor şi structurilor proprii):
  • supravieţuirea („interesul securităţii naţionale”), cu cele două componente ale sale: protejarea vieţii populaţiei; apărarea suveranităţii ţării
  • integritatea teritorială;
  • prezervarea sistemului statal propriu faţă de modificări impuse din exterior;
  • protejarea sistemului economic şi politic propriu faţă de schimbări impuse din exterior.
  • Obiective pe termen mediu: politice, materiale, ideologice, prestigiu.
  • Obiective specifice imediate.

Obiectivele politicii externe se formulează în funcţie de factori ideologici; tradiţii istorice şi precedente; necesităţi specifice interne; percepţii ale ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale; ocazii de a obţine avantaje din situaţii create de contexte internaţionale; obligaţia de a rezolva o problemă comună; percepţia obiectivelor altor state; aspiraţia la leadership (rol de conducere regional, zonal sau global); deciziile privind realizarea obiectivelor; conduita factorilor umani de decizie.

  1. Precizarea capabilităţilor urmează câţiva paşi de analiză:
  • identificarea blocurilor (centrilor) pentru exercitarea influenţei internaţionale;
  • relaţia calitativă şi cantitativă între părţile implicate;
  • evaluarea intenţiilor fiecărei părţi şi a gradului de determinare al lor pentru folosirea elementelor puterii sale;
  • examinarea gradului de susceptibilitate a fiecărei părţi implicate şi posibilitatea influenţării lor.
    1. Determinarea orientării politice faţă de situaţia în cauză (gradul şi natura implicării). Pot rezulta următoarele tipuri de opţiuni:
  • Opţiuni neangajante (când factorul de decizie nu este cu adevărat interesat de rezultat): abţinere (lipsa implicării); non-aliniere minimală (participare la nivel scăzut, fără a se implica în favoarea unei părţi); non-aliniere participativă (implicare activă în favoarea unei părţi, dar exclusiv pentru atingerea scopurilor proprii)
  • Opţiuni angajante non-tematic. Exemple: echilibrul; rezolvarea neutrală a problemei (prin mediere sau aranjament cu orice preţ, inclusiv ameninţarea cu forţa); exacerbare (implicarea în asemenea manieră încât să se prevină ajungerea la o înţelegere).
  • Opţiuni tematice: cooperare informală şi suport limitat; angajare şi susţinere solidă; opoziţie indirectă; confruntare.
    1. Examinarea capabilităţii interne: geografia, populaţia, resursele naturale, dezvoltarea economică, capacitatea militară, funcţiile guvernamentale, caracteristicile societăţii, calităţile oamenilor de stat.
    2. Examinarea mijloacelor de creştere a capabilităţii:
  • Posibilitatea unor modificări teritoriale, prin: achiziţii teritoriale; detaşarea unui teritoriu de adversar fără a-l achiziţiona; crearea unor zone „off limits” (prin decizia părţilor de a exclude o zonă din conflict)
  • Aranjamente de alianţă (formarea unei alianţe sau disocierea de ea, fragmentarea unei coaliţii opozante)
  • Limitări ale autonomiei, prin crearea de dependenţe sau manipularea componentelor capabilităţilor interne ale adversarului.

După adoptarea deciziei de politică externă, urmează: aplicarea (presupune: monitorizarea agenţiilor implicate în aplicare; prognosticarea secvenţială a consecinţelor); evaluarea (costuri, riscuri, avantaje, previziuni; în caz de necesitate se reevaluează planul iniţial); eventuale consultări (cu părţile participante a căror interes maximizează scopurile proprii).

 

[1] I. Diaconu, Curs de drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p. 52-55

 

[3] Relaţii internaţionale/transnaţionale, Editura Sincron, 2005, p. 80-90

Загрузка...