Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
  • În Afganistan, în anul 1973, guvernul lui Zahir Shah a fost răsturnat printr-o lovitură de stat militară condusă de Daoud Khan (Partidul Comunist Afgan). Khan a abolit monarhia, s-a proclamat preşedinte, şi a instituit Republica Afganistan. În 1978, când Khan a înlăturat oponenţii din guvernul său, s-a ajuns la o lovitura de stat comunistă, în care Khan a fost ucis. Mişcarea guerilelor afgane (mujahedinii) s-a constituit în 1979. Urmează crime în masă, doi preşedinţi au fost ucişi înainte ca Babrak Karmal să preia această funcţie. Uniunea Sovietică a invadat ţara în decembrie 1979. In 1986 Karmal a fost înlocuit de Dr. Najibullah, care propune o încetare a focului cu Uniunea Sovietică, însă mujahedinii refuză şi câştigă victorii mari. Sovieticii au fost nevoiţi să se retragă, în 1989. Mujahedinii au continuat să lupte împotriva regimului lui Najibullah; în mai 1989, guerilele afgane îl aleg pe Sibhhatullah Mojadidi cap al guvernului lor în exil. În 1992 cuceresc Kabulul şi formează un stat islamic (cu Burhannudin Rabbani ca preşedinte). În 1994 se formează miliţiile talibane, care avansează rapid împotriva guvernului islamic. În acelaşi timp, Gulbuddin Hekmatyar, capul Hezbi-Islami şi generalul Dostum continuă să se înfrunte cu guvernul lui Rabbani. Kabul este redus la ruine. Talibanii câştigă teren masiv în 1995; în iunie 1996 Hekmatyar semnează pactul de pace cu Rabbani şi se întoarce la Kabul în calitate de prim ministru. În septembrie însă, forţele talibane îl alungă din Kabul, alungă pe Rabbani şi-l execută pe Najibullah. Talibanii au rămas la putere până la acţiunea militară a Statelor Unite şi aliaţilor ei, din 2001, proclamată ca desfăşurându-se sub steagul antiterorismului.
  • Algeria a dus un război de independenţă împotriva Franţei, condus de Frontul Naţional de Eliberare, încă din 1954. In 1962, Algeria şi-a câştigat independenţa, dar spre mijlocul anilor '80 o economie slăbită a cauzat tulburări. Colapsul preturilor la ţiţei şi gaz metan pe piaţa mondială a înrăutăţit situaţia. Mişcările de stradă din 1988 au dus la înăbuşirea lor în sânge de către forţele armate şi instalarea stării de urgenţă. Sărăcimea de la oraşe privea la Frontul Islamic de Salvare pentru a da un sens justiţiei sociale, odată cu introducerea legii Sharia. La primul tur al alegerilor din 1991, FIS a câştigat 188 din cele 231 de locuri, iar FNE doar 15. Parlamentul şi preşedintele Chadli au demisionat sub presiunea armatei, care nu accepta intenţia sa de a împărţi puterea cu FIS. O a doua rundă de alegeri trebuia să se ţină în ianuarie 1992, dar a fost anulată când armata a preluat controlul obiectivelor cheie din capitală. Ciocniri violente între poliţie şi protestatarii FIS au erupt în toată Algeria la începutul lui februarie 1992, iar starea de urgenţă a fost declarată din nou. FIS a fost dizolvat şi împărţit în grupuri diferite. S-au format grupuri islamice înarmate, care din 1992 au purtat atacuri asupra punctelor economice cheie, forţelor de securitate, oficialităţilor şi străinilor. În 1995 s-au ţinut primele alegeri prezidenţiale multipartinice, iar preşedintele în exerciţiu Liamine Zeroual a câştigat 60% din voturi la o participare de 75%. Primele alegeri legislative multipartinice s-au organizat în iunie 1997 şi au fost câştigate de Alianţa Naţională Democratică, ce deţine majoritatea locurilor în parlament, împreună cu FEN. Deşi aripa înarmată a FIS a declarat încetarea focului în octombrie 1997, un grup separatist extremist, Grupul Armat Islamic, a continuat atacurile. Există şi dovezi că multe atentate sunt duse de miliţii sprijinite de forţele de securitate algeriene. După ani de dispute civile, Amnesty International estimează că aproximativ 80000 de oameni au murit.
  • De când Angola şi-a câştigat independenţa de sub Portugalia, în 1975, conflicte armate violente au izbucnit între guvernul MPLA de la conducere şi rebelii UNITA ai lui Joseph Savimbi, lăsând aproape 1 milion transfugi şi zeci de mii de morti, dintr-o populaţie de 10 milioane. Guvernul angolez are 100.000 de soldaţi, cea mai numeroasă armată din Africa. UNITA are trupe numărând 70.000 luptători bine antrenaţi şi experimentaţi în luptele din junglă. Susţinuţi de Zambia şi Uganda, UNITA a ocupat aproximativ o treime din bogăţiile minerale şi de ţiţei ale ţării. Este de la sine înţeles ca plata asistenţei militare şi furnizorilor se face în diamante.
  • Burundi şi-a câştigat independenţa de Belgia în 1961, iar minoritatea Tutsi a preluat puterea. În 1993, în primele alegeri de la independenţă, Melchior Ndadaye a devenit primul leader din aparţinând etniei Hutu, care reprezintă 80% din ţară. După câteva luni, Ndadaye a fost asasinat de forţele paramilitare (în principal Tutsi). Tentativa de lovitură de stat a eşuat şi s-a declanşat un război civil cu zeci de mii de morţi. Violenţele etnice au durat până la începutul lui 1994, când parlamentul a ales un alt preşedinte Hutu, Cyprien Ntaryamira. In acelaşi an Ntaryamira a fost ucis în prăbuşirea unui avion. Preşedintele vecinei Rwanda a fost de asemenea ucis în accident, ceea ce a declanşat un genocid asupra Tutsilor din Rwanda în care, se estimează, au pierit aproape un milion de oameni. În Burundi, principalele partide politice au căzut de acord asupra împărţirii puterii şi au ales un alt Hutu, Sylvestre Ntibantunganya, ca preşedinte, în octombrie 1994. La începutul lui 1996, armata condusa de Tutsi şi grupurile extremiste Hutu, Palipehutu şi FAD (Forţele de Apărare a Democraţiei) au început să ucidă civili. În iulie 1996 Ntibantunganya s-a ascuns, şi primarul Pierre Buyoya a preluat puterea. De atunci, armata a forţat civilii Hutu înspre "aşezări" în încercarea de a opri rebelii. La începutul lui 2000, un milion de Hutu erau concentraţi în tabere, şi un alt milion se aflau în pribegie prin ţările vecine. 300.000 de Hutu sunt în taberele de refugiaţi din Tanzania. Conflictele continua pe măsură ce grupurile armate lansează atacuri din junglă şi din ţările vecine.
  • Războiul Civil din Columbia, unul dintre cele mai lungi din lume, continuă neîntrerupt de aproape patru decenii, cu mii de oameni ucişi în fiecare an. Vreo 15.000 de membri ai guerillelor din 5 grupuri diferite controlează aproape 60% din ţară. Aliniate împotriva rebelilor se afla forţele de securitate columbiene şi bandele neregulate de dreapta, cunoscute ca paramilitare. Puterea economică şi politică a Columbiei a rămas în mâinile unei elite ce a condus ţara dintotdeauna, însă conflictele se întind dincolo de motivele politice. Controlul traficului de droguri şi corupţia sunt centrul acestor probleme complexe.
  • Revolta care l-a adus la putere pe Laurent Kabila în Zair, ţară pe care a redenumit-o Republica Democratică Congo, a erupt când Tutsi zairieniau ridicat armele împotriva unui guvern ce plănuia să-i alunge de pe pământurile lor şi să-i forţeze să părăsească ţara. Trupele rwandeze l-au ajutat pe Laurent Kabila să dărâme regimul corupt al lui Mobutu Sese Seko în 1997. Kabila s-a bucurat şi de sprijinul Ugandei şi Angolei. La sfârşitul lui iulie 1997 Kabila a ordonat trupelor rwandeze să părăsească Congo. Mişcarea a declanşat o revoltă a unei fracţiuni a armatei în estul ţării, unde oamenii erau etnic aliniaţi Rwandei. Rwanda a reproşat lui Kabila că a eşuat să controleze miliţiile Hutu de la graniţa estică a Congo-ului, care erau consideraţi responsabili pentru uciderea a mai mult de 500.000 rwandezi în 1994, şi au continuat de atunci să lanseze atacuri în Rwanda. Un număr de refugiaţi Hutu, estimat la 1 milion - printre care şi miliţieni extremişti ce au luat parte la omorurile în masă - au ajuns în estul Zairului când Frontul Patriotic Rwandez condus de Tutsi a preluat controlul în Rwanda. Au apărut şi frictiuni intre ei şi Tutsi congolezi locali - Banyamulenge. În câteva zile, forţele rebele au preluat controlul unui număr de oraşe cheie din est, şi a unui oraş petrolier (Muanda) pe coasta de vest. Au avansat cu repeziciune până la aproape 300 de kilometri de capitala Kinshasa, capturând mai mult de jumătate din Zair, inclusiv al doilea şi al treilea oraş ca mărime. Kabila este susţinut de forţe din Angola, Zimbabwe, Namibia şi Ciad. Angola vrea să prevină aprovizionarea rebelilor UNITA prin Congo. Uganda, având graniţă comună cu Rwanda, trebuie să facă faţă atacurilor rebele ale Forţelor Democratice Aliate, tot din teritoriile congoleze.
  • Conflictele din Liban au condus la termenul "libanizare," cu referire la o gama largă de situaţii politice, sociale şi economice a căror rezolvare pare extrem de complexă. Multele conflicte libaneze au fost rezultatul sectarismului şi diferendelor politice. În anii 70 si 80 o multitudine de grupuri s-au ciocnit între ele. Începând cu zilele războiului civil din 1975 şi 1976, evenimente tragice s-au succedat aproape fără întrerupere. Complicaţii externe au apărut odată cu intrarea Israelului în sudul Libanului, în căutarea gherillelor palestiniene în 1978; bătăliile inter-creştine de la sfârşitul anilor 70 şi începutul anilor 80; invazia israeliană profundă din 1982; ciocnirile intra-palestiniene din 1983; luptele din munţii Shuf între armata libaneză şi miliţiile druze dintre 1983 şi 1984; bombardarea sinucigaşă a instalaţiilor aparţinând guvernelor vestice în 1983-84; asediul Amal asupra taberelor de refugiaţi palestinieni din Beirut începând cu 1985 până în 1988, şi bătăliile fratricide între musulmanii şiiţi din 1988. Israelul a condus operaţii militare majore peste graniţe împotriva grupurilor palestiniene înarmate în 1978 şi 1982, cât şi împotriva Hezbollahului începând cu anul 1993.
  • Într-un efort de a câştiga condiţii de viaţă mai bune şi drepturi pentru ţăranii indieni indigeni din regiunea sudică a Mexicului, Chiapas, Armata de Eliberare Naţională Zapatistă, condusă de un bărbat cunoscut numai ca "Subcomandante Marcos", a declarat război guvernului central în ziua de Anul Nou 1994. Regiunea Chiapas este statul cu cele mai bogate resurse din Mexic, şi are cele mai bogate rezerve de petrol din zonă. Forţele guvernamentale au intervenit şi sute de oameni au fost ucişi în confruntări. Conflictul este complicat in continuare de trupele paramilitare pro-guvernamentale, angajate de puternici latifundiari. În decembrie 1997, refugiaţii indieni Tzotzil, în majoritate femei şi copii, au fost masacraţi de paramilitari - ceea ce a dus la proteste în masă în oraşele mexicane. Incidentul a fost condamnat pe plan internaţional, şi un număr de miniştri şi alţi oficiali au demisionat. Internetul a jucat şi el un rol în aceste lupte, odată cu descoperirea unui raport, numit acum Chase Manhattan memo, scris pentru clienţii Chase Emerging Markets de Riordan Roett. Astfel era chemat guvernul mexican să "elimine" zapatiştii pentru a demonstra controlul asupra situaţiei interne din Mexic. Când povestea despre raport, iar apoi raportul însuşi, a fost descărcat pe Internet, a avut o audienţă imensă, şi a captat atenţia republicanilor asupra politicii administraţiei Clinton în Mexic. Mexicanii au devenit foarte irascibili în legătură cu situarea Wall Street-ului în sprijinul ofensivei militare a preşedintelui Zedillo, în februarie 1995, împotriva zapatiştilor. Rezultatul a fost o intensă mobilizare atât împotriva Chase Manhatan cât şi împotriva guvernului mexican. Conflictul continuă cu sprijin local puternic pentru miile de zapatişti înarmaţi.
  • Războiul civil din Sierra Leone, ce a izbucnit în 1991, este un conflict brutal şi complex ce-şi are rădăcinile în anii de guvernări greşite, şi în războiul civil din Liberia vecină. Este alimentat de bogăţia în diamante şi de resentimentele profunde dintre populaţia rurală săracă din interior împotriva clasei conducătoare bogate din capitala de pe coastă , Freetown. Lupta e dusă, în mare parte, de copii şi adolescenţi. Preşedintele Tejan Kabbah a fost ales în 1996, dar în mai 1997, a fost detronat de o forţă combinată de soldaţi juniori şi luptători ai Frontului Revoluţionar Unit (RUF). RUF a fost înfiinţat în 1991, de un fost caporal de armată, Foday Sankoh, ce a format o alianţă cu o miliţie liberiană, Frontul Patriotic Naţional pentru Liberia, condus de Charles Taylor, preşedintele Liberiei. Ani întregi, RUF a luptat împotriva armatelor Sierra Leoniene succesive. În 1997, s-a alăturat juntei militare, care se autodenumea Consiliul Revoluţionar al Forţelor Armate sau AFRC. Junta a fost înlocuită de Forţa de Intervenţie Vest Africană, în februarie 1998, iar preşedintele Kabbah s-a întors din exilul său din Guineea. (Mercenarii Africii de Sud si Marii Britanii au ajutat forţa de intervenţie vest africană, condusă de nigerieni.) Unii dintre soldaţii AFRC s-au predat, însă mii s-au retras, împreună cu RUF, în junglă. Rebelii s-au regrupat cu ajutor din Liberia şi Burkina Faso, şi şi-au intensificat atacurile.
  • Sudan, cea mai mare ţară din Africa, a fost afectată de o succesiune de guvernări civile şi militare abuzive după ce şi-a câştigat independenţa (1956) de sub codominionul Anglo-Egiptean. Conflictele de lungă durată continuă între arabii musulmani, locuitori nordici ai Sudanului (baza guvernului), şi negrii creştini africani din sud. Urmare a impunerii legii Sharia în 1983, sub preşedintele Nimeri, conflictul a fost escaladat. Armata Populară de Eliberare sudaneză şi-a intensificat atacurile spre nord până la nivelul unui război civil total, la mijlocul anilor '80. Au avut loc negocieri între aripa politică a armatei populare şi guvern în 1988/9, dar au fost depăşite de evenimente, când generalul Omar Hassan Ahmad al-Bashir a preluat puterea prin lovitura de stat militară, din iunie 1989. În anii '90 forţele guvernamentale au lansat bombardamente aeriene asupra ţintelor civile din sudul Sudanului. Se estimează că mai mult de 1,2 milioane de oameni au fost ucişi în războiul ce a devastat economia sudaneză.

Загрузка...