Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Între teoriile războiului, rămâne de maximă actualitate cea a chinezului Sun Tzî, potrivit căruia arta războiului se bazează în mod fundamental pe inducerea în eroare a adversarului, iar pregătirea operaţiunilor militare propriu-zise trebuie precedate de următorii paşi: discreditează tot ce merge bine în ţara adversă; implică pe reprezentanţii clasei conducătoare în acţiuni ilegale, subminează-le autoritatea, şi la momentul potrivit, supune-i dispreţului cetăţenilor lor; răspândeşte discordia şi gâlcevile între cetăţenii ţării adverse; întărâtă-i pe tineri împotriva bătrânilor şi ridiculizează tradiţiile adversarului.

Un moment de referinţă în efortul teoretic de definire a războiului l-a reprezentat abordarea în calitate de fenomen social, depăşindu-se viziunea limitată a abordării din perspectiva pur militară. Este rezultatul demersului unui militar cu o mare experienţă profesională şi cu erudiţie remarcabilă, Karl von Clausewitz (Despre război, Ed. Militară, Bucureşti, 1982, p.67): “războiul este o continuare a politicii prin alte mijloace”, expresie prin care, de fapt, este identificată esenţa fenomenului. Clausewitz a avut conştiinţa faptului că în război este necesar să se realizeze o concordanţă între scopuri, forţe şi mijloace şi că această condiţie poate fi îndeplinită numai prin politica statului. Intenţia politică, spunea el, este scopul, iar războiul - mijlocul. Mai mult, războiul însuşi este o parte a întregului care este politica. Războiul nu este un scop în sine: politica este scopul, iar războiul, mijlocul.

Începând cu Clausewitz, studiul războiului a fost integrat în mod organic în analiza de ansamblu a structurii şi dinamicii sistemului social; războiul a devenit obiect de studiu pentru discipline din cele mai diverse, ca sociologia, politologia, psihologia şi psihologia socială, psihanaliza, antropologia socială şi politica, cibernetica, teoria jocurilor, teoria organizaţiilor sociale şi a deciziei şi, nu în ultimul rând, dreptul.

Majoritatea definiţiilor propuse sub aspect de drept internaţional, văd războiul ca relaţie între intre state. Astfel:

  • “războiul este ansamblul actelor prin care un stat sau un popor face sa fie respectate drepturile sale luptând cu arma în mână împotriva altui stat sau unui alt popor”
  • “războiul este lupta între două state, mijloc extrem de constrângere prin care voinţa ostilă a adversarului trebuie să fie înfrântă şi supusă”.
  • războiul ca “o confruntare armată între state, rezultat al voinţei cel puţin a uneia dintre ele şi întreprinsă în vederea unui interes naţional”.

Unii teoreticieni, încercând să includă cazurile numeroase de conflicte interne, au avut în vedere extinderea definiţiilor pentru a reflecta integral fenomenul conflictual de acest tip. Câteva exemple:

  • “războiul este lupta cu mâna armată între două state sau între un stat şi o grupare politică constituită în sânul său, care luptă deschis şi public împotriva lui”.
  • războiul ca “starea sau situaţia guvernământelor care luptă prin forţă” (“guvernământ” înseamnă, în acest context, şi insurgenţii).
  • războiul este o “stare normală de ostilitate care se substituie relaţiilor de bună înţelegere dintre naţiuni sau între concetăţeni aparţinând unor partide politice diferite şi care are ca obiect cucerirea prin forţa armelor a ceea ce nu au putut obţine pe căi paşnice şi amiabile”.

Există solide contribuţii româneşti la definirea războiului în sens modern. Astfel, Dimitri Gusti (Sociologia războiului, Bucureşti, 1915) consideră că “războiul este mult mai mult decât o simplă chestiune de strategie, aprovizionări şi armament, căci el rezumă o întreagă epocă istorică: toată ştiinţa, toată economia, toată cultura, toată tehnica unui timp se oglindeşte într-însul”. În sens asemănător se pronunţă generalul Sichitiu şi colonelul Ioaniţiu în Elemente de strategie, 1936: “capacitatea de război a unei naţiuni depinde azi în primul rând de potenţialul tehnico-industrial al ţării”.

În această accepţiune, războiul de tip clasic, specific perioadei celui de-al doilea război mondial şi războiului rece, însemna implicarea pe câmpul de luptă a maselor enorme de militari, sprijinite de armate de tancuri şi artilerie, cu maximum de sprijin aerian, în timp ce mările şi oceanele lumii devin câmp de luptă atât la suprafaţă, cât şi în adâncimea lor.

La stadiul atual al experienței umane în domeniul războiului, se pot sintetiza[1] următoarele principii după care se concepe, se pregăteşte şi se duce sau se previne şi se descurajează războiul:

Principiul capacităţii este un principiu de potenţial. El înseamnă o anumită structură de potenţial (politic, economic, financiar, demografic, social, moral, cultural, informaţional şi militar) care să permită o pregătire temeinică, o desfăşurare rapidă şi eficientă a tuturor forţelor şi mijloacelor şi o derulare corespunzătoare a acţiunilor. Fără o astfel de capacitate, războiul (fazele violente, exclusive) nu are sens. Războiul, în sens clasic, este o confruntare declarată sau declanşată şi acceptată, respinsă sau impusă. Există etape ale războiului continuu care pot fi refuzate, prevenite, eludate sau reprimate şi etape care se constituie într-un fel de fluid, de purtător continuu, necondiţionat şi, în acelaşi timp, de generator de confruntare, care nu pot fi nici omise, nici delimitate, întrucât ele pun în operă o legitate – cea a contradicţiei, a dialecticii. Mereu se vor ivi interese şi interese contradictorii sau opuse şi, din această dialectică a intereselor se vor naşte politici care le vor materializa prin toate mijloacele.

Principiul cauzalităţii este un principiu politic. Cauzele unui război sunt totdeauna multiple şi complexe, chiar dacă pretextele sunt, uneori, simpliste şi banale. Cauzalitatea războiului ţine de esenţa războiului, iar esenţa războiului se află în modul în care voinţa politică exprimă şi impune interesul. Aşadar, cauzele războaielor se află în diferendele politice, iar acestea, de cele mai multe ori, au determinări economice.

Principiul unităţii constă în calitatea şi capacitatea decidentului politic de a realiza o unitate a tuturor factorilor şi potenţialurilor care determină şi condiţionează războiul. Numai o naţiune unită, cu un potenţial demografic, economic, social, cultural, moral şi militar remarcabil poate miza pe reuşită într-un război. De altfel, o entitate economico-socială şi politică n-ar recurge niciodată, în mod voluntar, la război, dacă nu ar considera că războiul este ultima soluţie sau, în cazul în care are iniţiativa strategică, soluţia cea mai eficientă şi cea mai sigură de impunerea voinţei asupra adversarului şi obţinere, prin forţă, a ceea ce nu s-a reuşit sau nu s-a dorit să se reuşească prin tratative. Efectul cel mai important al unităţii de acţiune este asigurarea condiţiilor necesare pentru conducerea unitară.

Principiul conducerii unitare este foarte important în orice tip de război, oricând şi oriunde.

Principiul integralităţii devine esenţial în societatea modernă. El se manifestă nu numai în război, ci în întregul ansamblu al vieţii economic-sociale. El începe cu integralitatea informaţională şi se continuă cu cea economică şi culturală. Societatea politică se fundamentează pe acest spaţiu integral deschis, pe acest sistem integral deschis, este o componentă decizională importantă a lui, perfect integrată în el şi, de aceea, toate deciziile pe care le ia trebuie să reflecte, să exprime, să servească şi să consolideze această caracteristică fundamentală. Războiul viitorului – adică războiul societăţii de tip informaţional – este un război complex şi, în acelaşi timp, unitar, care tinde spre integralitate. El se manifestă, în primul rând, prin angajarea întregii societăţi, prin participarea societăţii, într-o manieră integrală, la efortul de război, indiferent care ar fi forma sau formele de desfăşurare a acestuia. Noul tip de război – războiul integral sau războiul continuu – este modelat de un sistem de strategii integrale, în care componentele politice, economice, sociale, culturale, morale, informaţionale şi militare ale strategiei (politice, economice, informaţionale, culturale şi militare) se intercondiţionează reciproc, se integrează adică în acelaşi sistem.

Principiul concentrării se referă la capacitatea societăţii de a concentra informaţia, forţele, mijloacele şi resursele la momentul oportun şi în spaţiul voit, pentru realizarea scopurilor şi obiectivelor războiului. Acest principiu nu acţionează în mod izolat, ci în strânsă coeziune cu toate celelalte principii, fiind nemijlocit legat de cel al integralităţii şi, mai ales, de cel al flexibilităţii, cu care se află în permanenţă într-o relaţie de completitudine.

Principiul flexibilităţii se defineşte pe disponibilitatea societăţii de a opta pentru varianta cea mai avantajoasă, de a trece cu uşurinţă de la o acţiune la altă acţiune, de realiza scopurile şi obiectivele războiului nu prin acţiuni limitate şi rigide, ci prin complexe de acţiuni – politice, diplomatice, economice, informaţionale, militare etc. –, în funcţie de condiţiile concrete.

Principiul adaptabilităţii este strâns legat de cel al flexibilităţii. Nu există adaptabilitate fără flexibilitate. Aceste două principii sunt, pe de o parte, rezultante ale integralităţii sociale, economice, informaţionale şi militare şi, pe de altă parte, un factor al mobilităţii societăţii, definită pe capacitatea societăţii, a entităţii respective (stat, alianţă, uniune de state etc.) de a evolua, într-un sistem dinamic complex, în sensul pe care-l configurează o legitate socială şi universală. Principiul flexibilităţii şi cel al adaptabilităţii, deşi nu sunt noi, se reconfigurează într-o manieră nouă, datorită, în primul rând, globalizării informaţiei şi economiei şi, în aceeaşi măsură, accentuării decalajelor economice, tehnologice şi informaţionale şi recrudescenţei vulnerabilităţilor şi ameninţărilor asimetrice. Principiul adaptabilităţii, împreună cu cel al flexibilităţii şi cu cel al integralităţii, modelează războiul continuu.

Principiul prevenţiei are mai multe forme de exprimare şi de materializare şi se concretizează în:

  • • recurgerea la modalităţi non-violente politice, diplomatice şi de altă natură pentru rezolvarea diferendului;
  • • folosirea presiunilor politice, economice şi militare;
  • • embargo-ul, boicotul şi blocada;
  • • îndiguirea (politică, diplomatică, economică şi militară);
  • • ameninţarea cu folosirea forţei;
  • • acţiunea militară demonstrativă;
  • • lovitura preventivă.

Principiul descurajării îşi are originea în antichitate. Aproape întreaga scriere a lui Sun Tzî privind Arta războiului se referă la folosirea unor modalităţi care să descurajeze confruntarea propriu-zisă şi să asigure realizare scopurilor şi obiectivelor războiului fără angajare militară. Întregul Ev Mediu se bazează pe stratageme şi strategii şi politici disuasive. O dată cu apariţia armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor înalte şi a tehnologiei informaţiei, se pare că filosofia războiul începe să fie dominată de acest principiu. De aici nu rezultă că factorii de descurajare sunt atât de importanţi încât războiul devine, practic, imposibil, aşa cum s-a spus de nenumărate ori, ci doar faptul că, în noile condiţii, unele forme de desfăşurare a războiului reculează, în timp ce altele proliferează. Între cele care proliferează se situează: războiul de joasă intensitate, războiul psihologic şi cel informaţional, războiul mediatic, terorismul, războiul împotriva terorismului, care este o formă a războiului continuu şi războiul bazat pe reţea.

Principiul sustenabilităţii acţionează din momentul în care s-a pus acut problema completării şi înlocuirii efectivelor angajate în teatru şi asigurării, timp îndelungat, a resurselor necesare confruntării. A devenit foarte clar că un război presupune consumuri foarte mari şi, deci, capacitatea de a fi susţinut din toate punctele de vedere şi toate palierele: politice, diplomatice, financiare, economice, high tech, IT. Având în vedere acest principiu, se pare că ţările capabile să susţină singure, individual, un război sunt din ce în ce mai puţine.

Principiul moralităţii a fost, în toate timpurile, şi a rămas, pentru toate timpurile prezente şi, probabil, viitoare, unul dintre cele mai importante principii ale războiului. Numai că moralitatea războiului nu a avut, nu are şi, posibil, nu va avea nici în viitor pretutindeni aceeaşi semnificaţie. În timp ce, pentru unii, anumite forme ale acţiunilor reprezintă acte de eroism, pentru alţii pot fi considerate crime. Fără aceste reprezentări – care reflectă nu numai meandre ale voinţei politice, ci şi realităţi indubitabile –, războiul nu şi-ar mai avea suportul său moral şi psihologic. Unele organizaţii palestiniene, spre exemplu, consideră atacurile sinucigaşe împotriva israelienilor fapte de eroism, absolut necesare în situaţii-limită pentru apărarea fiinţei naţionale. Însă, israelienii şi lumea civilizată consideră aceste atacuri ca abominabile acte de terorism şi chiar crime împotriva umanităţii. Moralitatea, ca şi imoralitatea războaielor, va îmbrăca, totdeauna, întregul spectru de valori între da şi nu, între bine şi rău, între eroism şi crimă.

Principiul valorii se constituie într-un suport şi, în acelaşi timp, într-un cadru pentru toate celelalte principii. Sistemul de valori reprezintă acumulări îndelungate, confirmate de timp şi de acţiuni, şi arată treapta de civilizaţie pe care se află societatea respectivă. Între sistemul de valori şi filosofia războiului există legături mediate. Valorile nu justifică şi nu susţin războiul. Pe suportul lor se configurează însă sensul evoluţiei sociale, se construiesc interesele şi politicile care le exprimă şi le impun. Nolens, volens, valorile reprezintă, totuşi, coordonate sau limite ale războiului. Ieşirea din spaţiul lor, mai exact, din spiritul lor poate să ducă la grave perturbaţii de tipul celor produse naţiunii germane în timpul şi în urma celui de al doilea război mondial. Deşi, cel de al doilea război mondial nu poate fi încă judecat în mod obiectiv, este clar (cel puţin, până în acest moment al cunoaşterii) că nu din filosofia clasică germană sau din sturm und drang a apărut politica nazistă. Hitler nu este un produs al marii culturi germane, ci unul de la periferia acesteia, mai exact, unul dintre efectele secundare ale acesteia. Totuşi, fără un sistem de valori precum cele germane, fără calităţile şi capacităţile excepţionale ale acestei naţiuni, fără spiritul german, fără un sistem de principii bine conturat şi aplicat cu rigoare, nu ar fi fost posibilă o asemenea mobilizare a forţelor care să permită pregătirea şi declanşarea celui de al doilea război mondial şi chiar cucerirea şi menţinerea, în primii ani, a iniţiativei strategice. Este însă foarte clar că marea cultură germană, asociată cu cea franceză, formează astăzi un nucleu european extrem de puternic al unui sistem de valori de care de care trebuie să se ţină seama, atât în configurarea războiului viitorului, cât şi în construcţia unităţii continentului.

Statele Unite ale Americii aduc noi elemente în ceea ce priveşte războiul. Acest lucru este impus de trecerea de la societatea de tip industrial şi post-industrial la societatea de tip informaţional şi de rolul deosebit al SUA în această etapă a globalizării. Americanii au dezvoltat câteva concepte remarcabile, atât în ceea ce priveşte analiza şi configurarea războiului (războiul de joasă intensitate, de intensitate medie şi de mare intensitate, războiul regional, războiul continuu, războiul bazat pe reţea), cât şi în ceea ce priveşte principiile de pregătire şi desfăşurare a acestuia (principiul high tech, principiul IT, principiul acţiunii rapide, principiul reţelei), care, practic, au revoluţionat sau sunt pe cale de a revoluţiona arta militară.

De regulă, statele care fac război, justifică aceasta invocând violarea propriei lor sfere juridice, a unor drepturi fundamentale, (caracteristică în acest sens fiind expresia casus belli), care se referă întotdeauna la o violare a dreptului internaţional, de o anumită gravitate. Astăzi, practic, războiul nu-şi găseşte legitimitate, dacă nu apare ca o reacţie faţă de actul ilicit al unui terţ.

Statutul juridic instituit prin carta O.N.U. interzice războiul în sensul propriu al termenului. Totuşi, el este acceptat, 1). ca un drept inerent al naţiunilor de legitimă apărare şi, 2). ca măsură de constrângere împotriva unui stat care a violat această ordine juridică, cu condiţia ca ea să fie impusă de un organ care personifică voinţa comună a societăţii internaţionale.

Principiul nerecurgerii la forţa armată precum şi agresiunea sunt reglementate de către Declaraţia referitoare la definiţia agresiunii, din 1974, a Adunării Generale a ONU, precum şi de Actul final de la Helsinki, 1 august 1975: “Statele se vor abţine în relaţiile lor reciproce, ca şi în general în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la forţă sau la ameninţarea cu forţa, fie împotriva integrităţii teritoriale, sau a independentei politice a oricărui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite şi cu prezenta declaraţie. Nici o consideraţie nu poate fi invocată drept justificare pentru a recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa în contradicţie cu acest principiu. În consecinţă, statele se vor abţine de la orice act care constituie o ameninţare cu forţa sau o folosire directă sau indirectă a forţei împotriva altui stat participant. Totodată, ele se vor abţine de la orice manifestare de forţă în scopul de a face un alt stat participant să renunţe la deplina exercitare a drepturilor sale suverane. De asemenea, ele se vor abţine în relaţiile lor reciproce şi de la orice act de represalii cu forţa. Nici o asemenea folosire a forţei sau ameninţarea cu forţa nu va fi utilizată ca mijloc pentru a rezolva diferendele între ele.”

Noţiunea de forţă, aşa cum este utilizată mai sus, nu se limitează la forţa armată, ci are un sens mai larg, incluzând atât acţiunile militare cât şi presiunile economice, politice sau de altă natură, îndreptate împotriva independenţei politice, ori integrităţii teritoriale a unui stat, precum şi împotriva păcii ori securităţii internaţionale. Sigur, acţiunea militară rămâne cea mai gravă folosire a forţei în scop agresiv sau de combatere  a agresiunii.

Rezoluţia 3314 a Adunării Generale a ONU din 1974,     reglementează condiţiile în care un act armat este calificat ca agresiune. Potrivit acestei rezoluţii, statul care a recurs la forţa armată în contradicţie cu prevederile Chartei ONU, a comis un act de agresiune, fapt ce constituie o dovadă suficientă pentru calificarea acestuia ca agresor. Rezoluţia exemplifică şi cazurile tipice de agresiune:

  • Invadarea teritoriului altui stat;
  • Bombardarea;
  • Blocada porturilor sau coastelor sale de către forţe ale altui stat;
  • Atacul armat al unui stat împotriva forţelor armate maritime şi aeriene sau flotelor civile ale altui stat;
  • Afectarea agresivă a unui stat, ale cărui forţe sunt staţionate pe teritoriul altui stat (cu acordul acestuia), a condiţiilor sau termenilor de staţionare, etc.

De asemenea, în Rezoluţie se prevede că nici un considerent, de orice natură ar fi - politică, economică, etc. - nu justifică agresiunea, ci angajează răspunderea statului agresor, socotindu-se crimă împotriva umanităţii.

Consiliul de Securitate ONU[2] este singurul organism care poate ordona acţiuni armate ca sancţiune colectivă împotriva unei agresiuni. Pentru a permite Naţiunilor Unite să ia măsuri eficiente, membrii pot pune la dispoziţie contingente naţionale imediat utilizabile.

            Folosirea forţei ca sancţiune colectivă, în baza Rezoluţiei Consiliului de Securitate, este prevăzută în articolul 39 din Chartă. În ceea ce priveşte dreptul legitim de autoapărare, exercitarea acestuia este strict determinată de prevederile articolului 51 din Chartă, care îl limitează la producerea unui act armat împotriva unui stat. Aşadar, la un astfel de drept nu se poate recurge în caz de agresiune economică sau de alta natură, după cum el nu poate şi folosit în scopuri preventive sau atunci când un pericol pare iminent, războiul preventiv fiind ilicit, contrar regulilor dreptului internaţional.

Aşadar, există aici două situaţii distincte: prima, în care acţiunea armată apare ca un drept de autoapărare şi, cea de-a doua, a intervenţiei armate ca mijloc de constrângere internaţională.

Prima situaţie este, de obicei, foarte clară din punct de vedere juridic şi al situaţiei militare în teren, încât agresorul şi victima pot fi identificate fără probleme. Este cazul războiului arabo-israelian din 1973, când Siria şi Egiptul au dezlănţuit un atac concertat asupra Israelului. Ameninţarea înfrângerii Israelului a dispărut abia după ce generalul Sharon a reuşit o strălucită manevră strategică, ajungând în spatele diviziilor egiptene, care au fost nimicite. La sfârşitul celui mai lung război dus de Israel, acesta a reuşit cu greu să respingă forţele arabe, şi şi-a restabilit integritatea teritorială.

            Un exemplu din a doua categorie, arată că interpretările pot fi abuzive, şi războiul se poate petrece în afara sau chiar împotriva prevederilor Chartei şi Rezoluţiilor ONU. Ocuparea prin forţă a Kuweitului de către Irak în 1990 (sub o motivaţie discutabilă), a provocat ONU să adopte mai multe rezoluţii, încercând să ca determine guvernul irakian să evacueze teritoriul ilegal anexat. Rezoluţia 660 a Consiliului de Securitate cerea Irakului să se retragă imediat şi necondiţionat. Pe de altă parte, ONU îşi rezerva dreptul de a adopta şi alte măsuri pentru a asigura aplicarea acestei rezoluţii. Întrucât Irakul refuza să se supună, NATO şi Pentagonul au presat pentru o intervenţie militară americană în zonă, cu sau fără acordul Consiliului de Securitate. Putem remarca, aici, primele semne de erodare a autorităţii ONU. În cele din urmă, Consiliul a adoptat Rezoluţia 665, prin care autoriza măsurile militare asupra Irakului. Situaţia nu a fost însă rezolvată în urma acestei intervenţii, nici militar, nici politic; în 2003 s-a desfăşurat al doilea episod al acestui război, al cărui rezultat este incert la data la care scriem aceste rânduri. De această dată, autoritatea ONU a  fost nesocotită grosolan de către o coaliţie internaţională condusă de SUA şi Marea Britanie, care au condus operaţiunile militare fără nici o autorizare din partea ONU; abia după încheierea operaţiunilor militare de tip clasic (cele de tip guerilla sunt în curs), SUA încearcă să asocieze ONU la efortul de stabilizare şi reconstrucţie a Irakului.

            Conflictele armate specifice secolului al XX-lea se încadrează într-una dintre următoarele categorii:

  • Un stat împotriva altui stat;
  • O coaliţie împotriva unui stat;
  • Un stat împotriva unuia sau mai multor actori non-state;
  • Război între entităţi non-statale.

            Experienţele militare următoare războiului rece, indică cu claritate evoluţii fundamentale în gândirea şi desfăşurarea războiului. În spiritul teoriilor lui Sun Tzâ, se amplifică dimensiunea acţiunilor politice, subversive, informaţional-psihologice, şi doar în ultimă instanţă sunt declanşate acţiunile militare propriu-zise. Chiar şi în această ultimă fază a războiului, combatanţii încearcă  limitarea distrugerilor atât ca rază geografică, cât şi ca victime umane, şi urmăresc mai întâi efectul psihologic asupra populaţiei statului advers, care să determine presiuni asupra conducătorilor politici în sensul capitulării.

            În perspectiva următoarelor decenii, războiul bazat pe acţiunea militară clasică pare deja înlocuit cu formule beligerante mai subtile, mai eficiente şi mai puţin costisitoare[3].

Războiul informaţional este una dintre formele războiului continuu. Războiul informaţional se bazează pe controlul vectorilor de informaţie. El a căpătat o dimensiune mondială. Francezii consideră că războiul informaţional are trei dimensiuni; războiul pentru informaţie (lupta pentru obţinerea informaţiilor), războiul contra informaţiei (protecţia informaţiei) şi războiul prin informaţie, care înseamnă, în primul rând intoxicarea informaţională a inamicului.

Principiile pe care se bazează un astfel de război sunt următoarele: principiul căutării continue şi analizei oportune a informaţiei; principiul dominanţei informaţionale; principiul iniţiativei informaţionale; principiul protecţiei informaţiei proprii; principiul IT; principiul intoxicării informaţionale a inamicului.

Informaţia înseamnă nu numai capacitatea umană şi tehnică de a culege date, ci şi capacitatea de a le interpreta, de a le transforma adică în informaţii utile. O astfel de capacitate este esenţială în războiul informaţional.

Războiul psihologic este una dintre cele mai vechi forme ale războiului şi se constituie într-un însoţitor permanent al oricărui război, din antichitate şi până în viitor. El vizează, în principal, descurajarea inamicului, crearea unor situaţii de panică, de nesiguranţă, falsa percepţie asupra realităţii. Arma psihologică devine redutabilă în cazul războiului informaţional şi, bineînţeles, arma informaţională – mai ales imaginea – devine mijlocul principal în cadrul războiului psihologic. Influenţarea psihologică a adversarului se realizează pe mai multe căi: media (mai ales televiziunea), acţiunea directă, prin efectul unor arme noi (în China antică, o dată cu descoperirea prafului de puşcă, se foloseau fuzeele şi săgeţile incendiare lansate din tuburi speciale), folosirea unor substanţe psihotrope, a unor presiuni politice, economice şi militare. Principiile războiului psihologic sunt, în general, principii de efect şi se rezumă la: descurajarea; deformarea; impresionarea; înspăimântarea; dominarea; influenţarea.

Nu există un război psihologic în sine. Războiul psihologic este o componentă a războiului general, a confruntării, iar efectele lui vizează slăbirea capacităţii de acţiune şi de reacţie a inamicului, zdruncinarea moralului şi a convingerilor sale, creşterea vulnerabilităţii sale şi, pe aceasta cale, facilitarea acţiunilor (politice, economice, militare) îndreptate împotriva lui.

Războiul mediatic este, la ora actuală, principalul mijloc al războiului psihologic. Războiul a abătut mijloacele de informare în masă de la funcţia lor tradiţională – aceea de a informa – şi le-a dat acestora încă o dimensiune, aceea de a influenţa (evident, prin informaţie), de a controla, de a încuraja sau descuraja, de a crea un curent de opinie perfect dirijat. Media fac parte din arsenalul pe care-l foloseşte strategia politică în realizarea scopurilor şi obiectivelor războiului. Media nu este manipulată, în realizarea acestor obiective, de comandanţii militari, ci de decidentul politic; militarii, asigură doar expertiză în domeniu. Războiul mediatic a fost prezent dintotdeauna în spaţiul confruntării. Spre sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, el a căpătat, datorită IT, o importanţă cu totul specială. Coloanele forţelor americane, în războiul din Irak din 2003, erau însoţite de reporteri şi cameramani care filmau secvenţele care se doreau a fi transmise opiniei publice. Desigur, prezenţa reporterilor în teatru este necesară. Prpblema obiectivităţii informaţiei transmisă de la faţa locului nu poate fi pusă la îndoială, întrucât este informaţie reală, nu trucată. Ceea ce este discutabil se referă la selectarea ei, mai exact, la criteriile de selectarea informaţiei, îndeosebi a imaginii. Principiile războiului mediatic vizează, în general, trei aspecte, toate psihologice: consolidarea forţei morale a forţelor proprii; descurajarea şi chiar înfricoşarea inamicului; obţinerea sprijinului populaţiei.

Războiul economic este un război continuu, care se intensifică sau se diminuează, în funcţie de multiplele determinări ale acestei confruntări. Războiul economic ar multiple forme şi numeroşi beligeranţi. Este, în fond, o luptă continuă pentru supravieţuire economică, pentru prosperitate şi dominanţă. Principiile lui sunt: principiul permanenţei; principiul continuităţii; principiul dominanţei; principiul acţiunii indirecte; principiul manevrei economice; principiul sinergiei economico-financiare; principiul high tech; principiul flexibilităţii economice.

Războiul cosmic este, de fapt, o extindere a teatrelor de confruntare şi a mijloacelor de confruntare în plan informaţional, mediatic, economic şi militar. Existenţa numeroşilor sateliţi de cercetare, a sistemului GPS, a unor sisteme de arme care au o dispunere sau componente spaţiale, numeroasele cercetări care se efectuează pentru dominarea spaţiului cosmic, pentru folosirea lui ca suport al unor acţiuni greu de contracarat deschid o nouă eră în domeniul războiului. Rachetele balistice şi sistemele antirachetă, sistemele de cercetare a ionosferei şi de folosire a acesteia pentru dominanţa informaţională şi pentru realizarea unor sisteme de lovire bazate pe amplificarea undelor reprezintă paşi importanţi spre configurarea războiului viitorului. Numărul ţărilor care vor avea acces în spaţiul cosmic va creşte, interesele se vor diversifica, posibilităţile de acţiune informaţională, psihologică, geofizică şi militară se vor amplifica.

Războiul cultural nu se referă la războiul valorilor, cum se sugerează uneori, ci la confruntarea intereselor pe suportul producţiei culturale. Există o confruntare pe piaţa culturală, care este o formă a războiului economic, dar care are şi alte aspecte oarecum diferite de politica producţiei culturale. Aceasta vizează dominanţa culturală, adică punerea artificială a valorilor în opoziţie şi crearea unor ierarhii şi unor suporturi care să justifice alte acţiuni. Huntington vorbea de un război al civilizaţiilor, mai exact al unor entităţi civilizaţionale – sinică, hindusă, islamică, japoneză, africană, ortodoxă şi occidentală şi, eventual, latino-americană (care face parte însă din civilizaţia occidentală – întrucât, între acestea există deosebiri fundamentale, iar civilizaţia occidentală este cea ofensivă. O astfel de teorie nu se justifică, întrucât civilizaţia are ca suport cultura, cultural se bazează pe sisteme de valori, iar sistemele de valori nu pot intra în conflict.

Războiul geofizic[4] este una din formele posibile de manifestare a războiului viitorului. El constă într-un sistem de acţiuni care vizează provocarea unor fenomene naturale, calamităţi şi catastrofe cu influenţe nocive asupra mediului de viaţă al oamenilor, localităţilor, terenurilor agricole, sistemelor de comunicaţii, cu scopul realizării unor obiective importante, între care se situează şi distrugerea potenţialului şi resurselor adversarului. El „îşi bazează modul de acţiune pe tehnicile de modificare a mediului înconjurător în scopuri militare“.

Formele concrete ale războiului geofizic ar putea fi următoarele:

  • provocarea unor fenomene (ploi torenţiale, uragane, grindină, avalanşe etc.) care să afecteze grav teritoriul inamicului şi, mai ales, acele spaţii în care se află elemente ale industriei de război, sisteme de arme, depozite şi resurse;
  • modificarea compoziţiei aerului, apei şi altor elemente, pe suprafeţe întinse, care să provoace pierderi imense sau să genereze o succesiune de fenomene distrugătoare;
  • modificări orientate în stratul de ozon sau în ionosferă care să afecteze grav un anumit teritoriu;
  • acţiuni (explozii termo-nucleare, stimularea erupţiei unor vulcani etc.) care să producă modificări ale mediului, creşterea catastrofală a nivelului apelor, inundaţii şi chiar cutremure de pământ şi pe alte baze decât cele ale fricţiunilor de falie;
  • modificări grave ale mediului marin;
  • acţiuni punctiforme asupra unor regiuni din zone polare, ecuatoriale sau cu hidrocarburi, care să genereze fenomene distrugătoare;
  • acţiuni climatice.

Principiile războiului geofizic ar putea fi: manipularea mediului; surprinderea; acţiunea indirectă; implicarea globală; efectul geofizic.

            Războiul împotriva terorismului, care este proclamat drept principala preocupare de securitate a lumii contemporane, este un război asimetric, în care combatanţii dispun de resurse neechivalente: armate de tip clasic, instruite pentru război împotriva altor armate, sunt nevoite să facă faţă unor acţiuni de tip guerilla şi să prevină atentatele teroriste, lucru deocamdată lipsit de succes; Statele Unite şi aliaţii lor au preferat să lupte împotriva armatelor unor state (Afganistan, Irak), care, odată învinse, nu au făcut să contenească acţiunile teroriste. Contribuţii la teoria şi practica războiului asimetric sunt absolut necesare în acest moment.

            Viitorul va cunoaşte o formă deosebită de concepere şi purtare a operaţiunilor militare, teroretizat de către specalişti sub denumirea de Război Bazat de Reţea (RBR).[5]

Conceptul de RBR a apărut şi evoluează ca o componentă a revoluţiei în problemele militare, iniţiate în teoria şi practica militară a SUA după sfârşitul războiului rece. În literatura de specialitate este denumit “Network Centric Warfare (NCW)”. De aceea studiul se bazează preponderent pe analize efectuate în această ţară. Din studiul bibliografiei reiese că problema RBR se studiază şi se aplică şi în alte armate, atât din NATO, cât şi din alte state.

Premisa de la care s-a pornit în fundamentarea conceptului este aceea că societatea s-a schimbat profund datorită informaţiei, iar domeniul militar nu trebuie să rămână în urmă. Schimbările au fost generate de evoluţia integrată a proceselor şi organizaţiilor economice, tehnologiei informaţionale şi de afaceri pentru a realiza noi standarde ale eficienţei. Operaţiile militare trebuie să se desfăşoare după regulile unei afaceri economice profitabile şi practic urmează să se supună aceloraşi modele acţionale caracterizate prin:

-focalizare dinspre platformă, cu limitele ei specifice pentru senzori şi elementele de lovire, către reţea,ceea ce oferă posibilităţi cvasinelimitate;

-tratarea actorilor (entităţilor luptătoare) nu ca elemente independente, ci ca făcând parte dintr-un mediu în adaptare permanentă;

-deschidere la opţiuni strategice rapide pentru a se asigura adaptarea sau chiar supravieţuirea în asemenea medii în schimbare.

RBR este posibil numai în condiţiile deţinerii superiorităţii informaţionale bazate pe tehnică şi tehnologie înaltă. Este definit drept modalitate de a genera putere de luptă prin integrare într-o reţea informaţională a senzorilor, decidenţilor şi executanţilor[6] în scopul cunoaşterii cuprinzătoare şi permanente a spaţiului luptei, măririi eficienţei conducerii (prin viteză, stabilitate şi forţă), accelerării dinamicii operaţiilor (prin ritm, intensitate şi densitate adecvate), realizării sinergiei efectelor planificate pe obiective, sporirii viabilităţii şi obţinerii unui anumit grad de autosincronizare acţională.

Conceptul RBR nu şi-a relevat încă toate influenţele asupra domeniului militar. Cele intuite de iniţiatori şi promotori au fost confirmate suficient în campania din Irak, ceea ce ne îndreptăţeşte să presupunem că, pe măsură ce conceptul se va transforma în realitate, arta militară va fi marcată profund.

  1. RBR va permite unor forţe dispersate geografic la mari distanţe să acţioneze la un moment dat ca un sistem unic în teatrul de confruntare şi în spaţiul luptei. Acest lucru oferă sensuri noi unor principii ale luptei armate, îndeosebi celor ale concentrării, economiei de forţe şi manevrei. De asemenea, protecţiei i se oferă dimensiuni noi. Aceste principii sunt obligate să asimileze noile realităţi ale spaţiului luptei, astfel:
  • posibilitatea concentrării efectelor în timp şi spaţiu de la distanţe foarte mari;
  • perspectiva declanşării unor acţiuni militare fără pregătiri anterioare previzibile;
  • posibilitatea declanşării acţiunilor ofensive fără a realiza rapoarte de forţe cantitative favorabile în teatru etc.

Pe timpul campaniei din Irak, de exemplu, raporturile de forţe au fost defavorabile coaliţiei în efective şi tehnică terestră, dar dominarea informaţională covârşitoare a compensat din plin toate eventualele consecinţe ale acestei situaţii. Sunt de remarcat: deplasări mari, prepoziţionări şi poziţionări succesive ale forţei, modificări de trasee, rute, traiecte şi traiectorii care necesitau optimizări, planificări riguroase şi măsuri de asigurare.

  1. RBR oferă flexibilitatea, capabilităţile operaţionale şi omniscienţa necesare actului info-decizional, care să permită reacţii imediate şi simultane ale comenzii la nivel strategic, operativ, tactic şi, astfel, indiferent de gradul de dispersare şi de distanţa la care se află forţele, devine posibilă lovirea oportună, adecvată, simultană ori succesivă a unor obiective diferite constituind: centre de gravitate, vulnerabilităţi critice, elemente operaţionale extrem de active, forţe tactice etc. Fiecare reprezintă responsabilităţi pentru diferitele niveluri ale artei militare, ceea ce presupune câştigarea în prealabil a confruntării informaţionale şi planificarea acţiunilor anticipând reacţia posibilă a adversarului, făcând-o inoperantă, iar operaţia devenind decisivă de fiecare dată.
  2. RBR face posibilă concentrarea precisă a loviturilor şi focului oriunde şi oricând este nevoie, ceea ce va însemna posibilităţi sporite şi reale de a influenţa eficient atitudinea, comportamentul şi percepţiile inamicului în toate dimensiunile spaţiului luptei chiar de la începutul confruntării militare. În condiţiile obişnuite, acest lucru se realizează doar punctiform şi mai ales în dimensiunea terestră, după câteva lupte înverşunate.
  3. RBR va imprima inevitabil un caracter întrunit acţiunilor militare până la cele mai mici eşaloane. Misiunile şi exigenţele situaţiei vor fi cele care vor determina fizionomia, natura şi mărimea grupărilor de forţe, iar din motive de eficienţă misiunile vor fi executate rapid şi decisiv, chiar dacă gruparea de forţe realizată va fi compusă din doar câţiva militari.
  4. RBR stimulează atitudinile şi acţiunile ofensive decisive. De altfel, cei care studiază conceptul îl asociază rar cu apărarea activă şi bazată pe propria lovitură, în care iniţiativa aparţine celuilalt. De asemenea, nu lasă fără răspuns una din eventualele întrebări care s-ar ridica: dacă şi un posibil inamic va folosi conceptul RBR? În acest caz forţa de conducere superioară va da câştig de cauză.
  5. RBR oferă oportunităţi sporite pentru desfăşurarea acţiunilor expediţionare în care proiecţia forţei, sustenabilitatea multilaterală a acesteia şi procedurile de acţiune adecvate şi eficiente vor juca un rol decisiv . Beneficiind de avantajele infostructurii şi fluxurilor informaţionale robuste şi valorificând performanţele acestora, acţiunile nu vor mai suporta constrângerile de altădată impuse de realităţi aparţinând C2, logisticii ori teatrului.
  6. Spaţiul luptei va fi discontinuu. Campania din Irak a oferit imaginea unui asemenea spaţiu, activat succesiv pe toată adâncimea, însă fără prea multe vulnerabilităţi specifice unor asemenea situaţii: pericol de încercuire, disfuncţionalităţi logistice, hiatusuri în procesele de comandă-control etc. RBR a făcut posibilă o asemenea imagine a spaţiului luptei şi i-a scos în evidenţă avantajele.

 

[1] apud Gh. Văduva, Principii ale răzoiului şi luptei armate. Realităţi şi tendinţe, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2003, p. 6-8

[2] Consiliul de Securitate este alcătuit din cincisprezece membri ai Naţiunilor Unite. China, Franţa, Rusia, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele Unite ale Americii sunt membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. Adunarea Generală alege alţi zece membri ai Organizaţiei ca membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, ţinând în special seama de contribuţia acestora la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi la înfăptuirea celorlalte scopuri ale Organizaţiei; de asemenea un criteriu este o repartiţie geografică echitabilă.Consiliul adopta rezoluţii şi ia hotărâri în ceea ce priveşte evoluţia unor evenimente care pun în pericol statutul de nebeligeranţă

[3] sistematizăm după Gh. Văduva, op. cit., p. 74-77

[4] Semnalăm lucrarea lui Emil Străinu, Războiul geofizic, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Editura Bogdana, Bucureşti, 2003

[5] o lucrare reprezentivă la Gh. Văduva, Războiul bazat pe Reţea în fizionomia noilor conflicte militare, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005

[6] Senzori - acele entităţi ale căror funcţii definitorii sunt cele de percepţie. Senzorii includ toate entităţile care contribuie la cunoaşterea spaţiului luptei, de la satelit până la cercetaşul din teren şi anumite balize ale spaţiului luptei, inclusiv structurile de analiză ale acestuia. Toate formează reţeaua senzorilor. Decidenţi - care îndeplinesc o gamă largă de funcţii în procesele C2 şi se regăsesc la toate nivelurile ierarhice. Ansamblul lor constituie reţeaua de conducere. Actori - acele entităţi care creează valori sub forma „puterii de luptă” în spaţiul luptei. Ei folosesc mijloacele tradiţionale şi actuale perfecţionate de lovire şi acţiune, aparţin tuturor categoriilor de forţe armate şi nu numai, începând de la trăgător, piesă, platformă, armată etc. până la structuri acţionale. Geografic, pot fi dispuşi oriunde, fără să fie obligatorie întotdeauna masarea integrală în spaţiul luptei/ teatrul de operaţii. Totalitatea lor alcătuieşte reţeaua de execuţie.

Загрузка...