Profilul domeniului la care se referă dreptul diplomatic şi consularse clarifică prin configurarea domeniilor conexe: politica externă, interesul naţional, identitatea naţională, securitatea naţională şi securitatea internaţională.

Politica

Vechii greci foloseau cuvântul politike pentru a se referi la îndeletnicirea de a administra lumea şi pământurile polisului, comunitate urbană şi totodată stat. Politica este, în prezent, conducerea treburilor publice. Face politică acela care participă la conducerea treburilor publice, la ansamblul afacerilor publice, la evenimentele din acest domeniu, la confruntarea dintre partide, la guvernare.

Statul face politică de stat. Celelalte organizaţii fac politică pentru a ajunge să facă politică de stat.

Politica externă

În străinătate şi în legăturile cu străinătatea, se face politică externă, pentru că străinătatea este afară, în exteriorul statului propriu. Politica externă este instrumentul prin care se acţionează asupra împrejurărilor externe, a relaţiilor externe proprii, dar şi a relaţiilor externe ale străinilor. Despre politica externă se discută, în general, ca despre un instrument rigid, care funcţionează monoton, inert, sub constrângerea unor factori covârşitori precum identitatea naţională exprimată de „destinul istoric”, „interesul naţional”.

La evoluţia identităţii naţionale contribuie şi adoptarea de norme internaţionale, asimilarea lor ca părţi integrante ale identităţii naţionale. De fapt, departe de a fi un instrument finit, compus din luări de poziţie şi din acţiuni conturate irevocabil, politica externă apare de cele mai multe ori ca rezultatul momentan al unui proces complex de elaborare. Participanţii la elaborarea şi aplicarea politicii externe se străduiesc să cuprindă în politica externă totalitatea preocupărilor lumii. Domeniul politicii externe este mai larg decât ansamblul relaţiilor interguvernamentale. Relaţiilor politice dintre guverne li se adaugă interesul faţă de mediul înconjurător, migraţie, dezvoltare, libertatea de credinţă. În aceste domenii, serviciile guvernamentale sunt mai puţin competente decât organizaţiile şi grupurile specializate.

Procesul de constituire a politicii externe depinde de criterii numeroase şi felurite. Serviciile publice nu-şi asumă şi nici nu pot să-şi asume gama întreagă de preocupări specifice politicii externe. Ca urmare, politica externă rezultă din laboratoarele guvernamentale, dar nu exclusiv. Participă la acest proces şi factori extraguvernamentali, care acţionează direct asupra împrejurărilor externe, implicându-se nemijlocit în relaţiile internaţionale sau funcţionând ca grupuri de presiune. Numeroase componente ale politicii externe sunt preluate de factori neguvernamentali. Apare firesc şi concurenţa în privinţa obiectivelor prioritare. Guvernul acţionează după criteriul suveranităţii. În condiţiile interacţiunii cu organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale locale, naţionale, regionale sau globale, politica externă a statului rămâne instrumentul de reafirmare a suveranităţii statului şi a identităţii naţionale. Celelalte organizaţii au alte criterii prioritare. Strategiile pot fi diferite. Acţiunea externă a statului rezultă din decizii luate în timpul luptei interne pentru putere. Capacitatea guvernului de a orienta politica externă decurge din consensul cercurilor politice interne cu privire la elementele definitorii, considerate incontestabile, ale identităţii naţionale. O parte a politicii externe se constituie în afara nucleului statului, fiind rezultatul contribuţiei provinciilor, a regiunilor, a municipalităţilor, a diferitelor organizaţii teritoriale. Interesele se constituie prin interacţiune socială şi deciziile de politică externă se iau sub influenţe culturale şi simbolice comune. Satisfacerea interesului naţional înseamnă şi luarea în considerare a intereselor private. Nu totdeauna se ajunge la armonizarea punctelor de vedere interne asupra interesului naţional.

În anii 1960, în SUA, Henry Kissinger apăra, în numele interesului naţional, politica pe care o ducea în Vietnam şi pe care Hans Morgenthau o critica în numele aceluiaşi interes naţional. Apare şi o perspectivă supranaţională, de interacţiune cu străinătatea, atunci când politica externă serveşte participării la procesele de integrare regională. Există organizaţii şi grupuri specializate care acţionează în domeniul politicii externe fără să aibă character exclusiv naţional, care au componenţă transnaţională. În politică, în general, inclusiv în politica externă, se recurge la „standard multiple”. Din doctrina politică rezultă că relaţiile internaţionale ar fi anarhice, pentru că statele nu au ajuns să recunoască o autoritate care să guverneze asupra acestor relaţii. Anarhice, relaţiile internaţionale sunt şi conflictuale. Relaţiile interne şi cele internaţionale sunt ameninţate permanent de pericolul deteriorării până la anulare. Apar diferende şi este posibilă trecerea de la colaborare la confruntare. Ca urmare, se întreprind măsuri pentru întreţinerea relaţiilor, se concep mecanisme pentru stabilitate, se alcătuiesc comisii, se realizează acorduri. Întrucât condiţia esenţială a politicii externe este realitatea străinătăţii, extraneitatea, în politica externă domină autoritatea publică. Determinante în politica externă sunt dimensiunile teritoriale, demografice, economice ale statului. Tot atât de decisivă este istoria statului. La nivelul instituţiilor şi al simbolurilor, politica externă depinde de organizaţia cea mai puternică, adică de stat. Statele sunt prezente peste tot în lume pe scena politicii externe. Au loc numeroase reuniuni ale reprezentanţilor de state la nivel înalt, conferinţe ministeriale ale responsabililor de servicii diplomatice şi ale şefilor altor servicii publice.

Politica externă, elaborată de cei care au ajuns să facă politică de stat, este aplicată de serviciile statului. Alte servicii ale statului pun în acţiune alte politici ale statului: politica economică, politica din domeniul sănătăţii, politica în domeniul educaţiei, politica din domeniul pensiilor. Politica externă a statului este activitatea prin care guvernul stabileşte, defineşte şi reglementează raporturile cu guvernele străine şi participarea statului la relaţiile internaţionale.

Politica externă a statului se exprimă prin declaraţii ale autorităţilor, discursuri parlamentare, discursuri ale reprezentanţilor statului în timpul vizitelor pe care le întreprind în străinătate sau le primesc din străinătate.

Interesul naţional

Într-o viziune foarte răspândită, politica externă este privită ca instrumentul cu care sunt apărate, în relaţiile cu străinătatea, interesele de durată ale comunităţii naţionale şi mai ales ale statului. Unii consideră interesul naţional ca principiu, alţii ca fenomen. Interesul naţional vizează supravieţuirea fizică, aptitudinea (autonomă) de a controla alocarea resurselor potrivit opţiunii guvernului, bunăstarea economică, punerea colectivă în valoare a fiinţei naţionale. Ca urmare, intereselor pe plan economic, commercial le revine un loc important în politica externă.

Securitatea internaţională

În elaborarea şi înfăptuirea politicii externe prevalează atenţia acordată acţiunilor în care se recurge la forţă. Preocuparea faţă de exercitarea forţei nu se exprimă doar în sfera reglementării conflictelor. Potrivit principiilor dreptului internaţional public, ar trebui ca în politica lor externă statele să prefere dreptul şi nu forţa. Politica lor externă ar fi astfel o politică de pace. Politica externă a statelor se află în raport direct cu politica militară. Se susţine că politica externă şi politica militară sunt instrumente contrare, având câmpuri de acţiune incompatibile. Politica externă a statelor le-ar aparţine diplomaţilor şi efectul ei ar fi pacea. Politica militară le-ar aparţine militarilor şi efectul ei ar fi războiul. Diplomaţii şi militarii se întâlnesc însă atunci când participă şi colaborează la instituirea şi aplicarea măsurilor de suprimare sau de menţinere a păcii.

Politica externă este dominată de interesul faţă de securitate. Politica externă ca politică de securitate vizează asigurarea răspunsului real la imperativele vitale care alcătuiesc interesul naţional: supravieţuirea, integritatea, independenţa politică, identitatea culturală. Enunţarea acestor valori evidenţiază că interesul naţional nu se reduce la însumarea intereselor private . Astfel descris, interesul naţional pare că transcende interesele private infranaţionale, care însă nu pot fi ignorate, nu pot fi expuse, lăsate în afara interesului naţional. Securitatea este şi condiţia ca toţi particularii să-şi poată promova şi apăra interesele private. În acest complex de interese împletite, societatea exprimă nevoia de securitate pe care numai statul o poate satisface şi statul îşi justifică accesul la bogăţiile economice ale societăţii prin producţia pentru securitate. A spune că o ţară acţionează conform interesului ei naţional înseamnă că, după ce şi-a examinat exigenţele securităţii proprii, încearcă să şi le împlinească.

Identitatea naţională orientează interesul naţional şi politica externă îndeosebi pe planul ordonării obiectivelor. Identităţile naţionale actuale sunt rezultatul tendinţelor globalizatoare, concretizate în tentative de control mondial, precum „revoluţia socială mondială”, „extinderea democraţiei”, cărora le-au corespuns, concordant sau discordant, decolonizarea, grupările regionale şi transregionale (alieri, coalizări, solidarizări, uniuni) de state, „războiul rece”, proliferarea armei nucleare, declanşarea de conflicte etnice şi religioase, protejarea sau utilizarea drepturilor omului şi a mediului înconjurător.

Diplomaţia

Termenul diplomaţie este folosit pentru desemnarea priceperii de a rezolva o problemă delicată cu tact, cu politeţe. Prin diplomaţie se înţelege însă şi duplicitate. Sunt doctrinari care, conform percepţiei comune, admit sinonimia dintre politica externă şi diplomaţie. Prin diplomaţie se înţelege activitatea reprezentanţilor statelor legată de raporturile dintre state. Diplomaţia armonizează ordinea unui stat cu ordinea altui stat. Iluzoriu, persoanele trăiesc şi locuiesc în lumea întreagă. În realitate, pentru fiecare persoană, lumea se divide în ceea ce este şi ceea ce nu este străinătate. Fiecare persoană are un stat propriu, distinct de celelalte state, de statele străine. Statul propriu este statul în afara căruia este străinătatea. Naţiunea străină este altă naţiune decât naţiunea proprie. Străinul nu aparţine comunităţii naţionale, statului, ci unei alte comunităţi, unui stat străin, fiindu-i proprii o ordine străină, cetăţenia străină, numele străin, limba străină, un stat străin cu un suveran străin şi o suveranitate străină.

Relaţiile diplomatice şi consulare sunt relaţii între state şi statele sunt subiectele dreptului diplomatic şi consular. Activitatea diplomatic este activitatea reprezentanţilor desemnaţi de state. Diplomaţia statului este activitatea diplomatică desfăşurată de reprezentanţii lui.

Statele interacţionează în domeniul relaţiilor diplomatice prin diplomaţii lor. Diplomaţia este profesia reprezentării statului în relaţiile cu alte state. Diplomaţia este aşadar profesia diplomatului, a celui care se pricepe să reglementeze, altfel decât cu forţa, diferendele dintre state. Diplomatul deţine profesia de a concilia interesele divergente ale statelor aplicând regulile, tradiţiile şi uzanţele legate de relaţiile dintre state.

Toate profesiile au temei ştiinţific. În toate profesiile apar „artişti”, cei care le practică cu pricepere deosebită. Se spune că au talent. Datorită unor asemenea performanţe, se consideră că profesia este şi o artă. Profesia de diplomat presupune aptitudini speciale, pregătire, experienţă, ca orice altă profesie, dar această profesie nu îl situează pe diplomat printre artişti. Diplomatul este funcţionar public având statut propriu, aşa cum au statute proprii profesorii, militarii şi poliţiştii. Diplomaţia este şi denumirea corpului agenţilor diplomatic ai statului. Se recurge la acest termen şi pentru a denumi serviciul diplomatic al statului. Când se vorbeşte, nu doar în presă, dar şi în doctrină, despre „diplomaţia românească”, ca şi despre „diplomaţia franceză”, „diplomaţia rusă”, noţiunea semnifică serviciul diplomatic naţional. Fiecare din aceste servicii naţionale au ca misiune definitorie aplicarea politicii de înfăptuire şi de apărare a intereselor statului naţional pe care îl reprezintă.

Relaţiile diplomatice sunt relaţiile dintre state realizate prin serviciile diplomatice. Aceste servicii, componente ale administraţiei statului, reprezintă permanent statul, în primul rând în relaţiile politice cu alte state, negociază cu alte state, transmit şi primesc mesaje. Pe treapta supremă a ierarhiei diplomatice se află şeful statului.

Realitatea impune considerarea diplomaţiei la nivel înalt ca fiind diplomaţia esenţială, partea principală a diplomaţiei. Activitatea diplomatic constă, în primul rând, din comunicarea dintre şefii de state, dar şi din comunicarea dintre alţi reprezentanţi ai statelor care participă la misiuni diplomatice, în cadrul unor delegaţii la forurile internaţionale, în cadrul unor misiuni ad hoc sau în cadrul ambasadelor. Deşi este uzitată, distincţia dintre formele de diplomaţie public după criteriul formă permanentă/formă nepermanentă rămâne irelevantă. Chiar dacă se practică în formule ad hoc sau „speciale”, diplomaţia la nivel înalt apare, dincolo de teorie, în lumina realităţii ca fiind, ea în primul rând, diplomaţie permanentă. Totodată, caracterizarea ca diplomaţie permanentă s-ar potrivi şi diplomaţiei din cadrul forurilor internaţionale, al conferinţelor şi organizaţiilor, unde se desfăşoară, de fapt, în măsură considerabilă, activitatea diplomatică şi unde, frecvent, se ajunge la desfăşurarea lucrărilor la nivel înalt.

Instituţiile diplomaţiei la nivel înalt şi ale diplomaţiei forurilor internaţionale sunt instituţii primordiale ale activităţii diplomatice. În consecinţă, instituţiile diplomaţiei prin serviciile publice pot fi considerate, fără negarea necesităţii lor indiscutabile, fără ierarhizare pe axa importanţei, fără diminuare de rol, instituţii ale diplomaţiei auxiliare.

Activităţile diplomatice înseamnă în primul rând dialog. Ele constituie mecanismul de întreţinere a relaţiilor dintre state. Activităţile diplomatice le oferă statelor calea paşnică de soluţionare a problemelor din ansamblul relaţiilor dintre ele. Statele îşi rezolvă problemele de relaţii şi prin forţă. În raport cu politica externă, activitatea diplomatică, adică activitatea serviciului diplomatic al statului, apare ca aplicarea unei tehnici de comportament în conducerea relaţiilor interstatale. Activitatea diplomatică şi activitatea consulară decurg din atribuţiile instituţiilor autorităţii statului. Această activitate le aparţine acestor instituţii, misiunilor diplomatice, inclusiv instituţiilor pentru relaţii diplomatice, cancelariilor şi ambasadelor. Ea constă din discursuri, schimburi de vizite, corespondenţă. Unei priviri sintetice asupra sensului major al activităţilor diplomatice şi consulare i se dezvăluie că prin aceste activităţi sunt puse în legătură statele suverane. Reduse la esenţial, activităţile diplomatice ar fi forme de comunicare oficială între state.

Unul dintre obiectivele definitorii ale activităţii diplomatice este reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor care apar între state. Calea diplomatică este calea utilizării compromisului pentru evitarea recurgerii la forţă.

Recomandarea soluţiei stingerii, prin dialog şi negociere, aşadar prin diplomaţie, a diferendului înainte de a se impune coerciţia violentă se regăseşte în învăţături cu notorietate impresionantă. „Când mergi cu pârâşul tău la judecător, dă-ţi silinţa ca, pe drum, să te scuturi de el, ca nu cumva să te târască la judecător şi judecătorul să te dea pe mâna temnicerului şi temnicerul să te arunce’n temniţă. Îţi spun Eu ţie: Nu vei ieşi de-acolo până ce nu vei plăti şi cel din urmă ban.” (BIBLIA, 1539)

Diplomaţiei îi este propriu gândul că şirul de violenţe neconvenabile poate fi evitat, dacă se acceptă o pace strâmbă, reală şi nu se insistă pentru o judecată dreaptă, imaginară.

Diplomaţia este arta şi practica de a purta negocieri între reprezentanţi împuterniciţi ai unor naţiuni sau grupuri diverse.