La începuturile sale, diplomaţia a avut un caracter ad-hoc ( temporar ) şi intinerant. Aceste caractere ale diplomaţiei s-au menţinut, în Europa până în secolul al- XV-lea, când apar primele misiuni diplomatice permanente ale statelor. Ele au fost stabilite la Veneţia la Constantinopol şi la Roma. Pacea din Westfalia, din 1648, a determinat generalizarea misiunilor diplomatice permanente între statele din Europa.

Ludovic al -XIV-lea a folosit, prima dată reprezentante permanente ca formă de a purta şi intreţine dialogul politic permanent. Cu timpul reprezentantele externe ale statului nu numai că au devenit practice generale, dar s-au dezvoltat şi diversificat ca forme şi structuri, adaptându-se la sarcinile promovării diferitelor interese de stat în multe domeni multilaterale.

Relaţiile diplomatice sunt o parte a relaţiilor internationale. În cadrul relaţiilor internaţionale se stabilesc raporturi dintre cele mai variate între entităţile comunităţii. Astfel statele pot încheia alianţe politice, organizaţii economice sau militare, pot stabili relaţii consulare, pot încheia tratate, fiecare constituind un mod de existenţă a relaţiilor internaţionale. Alte subiecte de drept internaţional cum sunt organizaţiile întretin şi ele relaţii fie între ele, fie cu diferitele state pentru diverse scopuri. Spre deosebire de aceste relaţii internaţionale stabilite între subiectele dreptului internaţional, relaţiile internaţional diplomatice au o caracteristica aparte, determinata de forma de exercitare a acestora si de scopul lor. Relaţiile diplomatice se stabilesc în scopul asigurări condiţiilor de intreţinere a dialogului politic între subiectele dreptului internaţional prin misiunule diplomatice permanente. Cadru legal ce dă împuternicire misiunilor diplomatice în stabilirea relaţiilor diplomatice permanente îl dă Convenţia de la Viena din anul 1961 care prevede în articolul 2 - stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente care se face cu consimţământul mutual al statelor.

Părerea dominant este stabilirea relaţiilor diplomatice este o procedura distinctă faţă de trimiterea de misiuni diplomatice. Fiecare instituţie fiind supuse unei reguli specifice, deşi la baza lor stă consimţământul reciproc al statelor.

Regulili privitoare la stabilirea relaţiilor diplomatice nu sunt detaliate în Convenţia de la Viena. Totuşi practica statelor, normele juritice, care guvernează relaţiile dintre state, sunt bine conturate pentru diferenţierea procedurii stabiliri relaţiilor diplomatice de cea a trimiteri unei misiuni diplomatice.

 Conform articolului 74 din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1979 “ Ruperea relaţiilor diplomatice între două sau mai multe state nu impiedică încheierea tratatelor între ele “ şi deci face posibil că legăturile prin tratate sa stabilească relaţii juridice permanente în diverse domeni, altele decât cele ce privesc relaţiile diplomatice ale statelor în cauza. Articolul 7 al convenţiei specifică cu referire la misiunile speciale, existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare nu este necesară pentru trimiterea sau primirea de misiuni speciale8.

Tot astfel se stabileşte în articolul 20 paragraf 2 - al Convenţiei de la Viena - Nu se antrenează prin ea însăşi, încetarea unei misiuni special existente în momentul ruperii relaţiilor misiunilor permanente.

Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice sunt necesare trei condiţii primordiale.

  • Consimţământul mutual al statelor:

Consimtământul mutual al statelor poate fi exprimat printr-un tratat, în mod expres, prin care părţile convin asupra stabiliri relaţiilor diplomatice ceea ce înseamnă un accord de recunoaştere reciprocă. Stabilirea relaţiilor diplomatice nu este obligatorie. Motiv pentru care exprimarea este bazată pe principiul suveranităţii statelor.

  • Subiectele între care se stabilesc relaţiile diplomatice ce trebuie să aibe personalitate juridică internaţională.

În cadrul unor comunităţi juridice internaţionale, care au capcitatea de a de a avea drepturi şi obligaţii internaţionale, care nu sunt identice pentru toţi participanţii la comunitate. Astfel doctrina a facut diferenţe asupra subiectelor de drept internaţional şi persoanelor de drept internaţional. Subiectele de drept internaţional sunt definite ca entităţi juridice care beneficiază de drepturi restrâns şi obligaţii, pe când persoanele internaţionale sunt entităţi care au o componenţă generală. Statul de drept internaţional care poseda capacitatea de a-şi asuma totalitatea obligaţiilor de a beneficia de toate drepturile.

Convenţia de la Montevideo din 1933 prevede că un stat poate fi persoană internaţională dacă îndeplineşte urmatoarele condiţii: Are o populaţie permanent, un teritoriu determinat, un guvern, capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Dar nu numai statul poate fi persoană internaţionala. Pot avea drept de legistlaţie active şi pasiv şi naţiunile care luptă pentru independenţă, daca şi-au creat organe proprii, exercita funcţii de putere public şi controlează un teritoriu determinat. În această categorie intră insurgentii, care, recunoscuţi internaţional, pot deveni subiecte ale relaţiilor internaţionale. Asa este cazul organizaţiilor pentru eliberare care işi exercita funcţii politice în numele poporului pe care îl reprezintă şi care intreţine relaţii diplomatice cu mai multe state. Unele subiecte de drept internaţional prezintă caracteristici speciale cu privire la misiunile diplomatice pe care le trimit. Exemplu Statul Papal, Ordinul de la Malta şi Comitetul Internaţional de Cruce Roşie.

  • Statele trebuie să se fi recunoscut reciproc.

Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice este necesară condiţia ca statele să se recunoască reciproc, întelegând prin recunoaşterea actul juritic intern de care se leagă anumite efecte juritice internaţionale. Exista teorii cu privire la consecinţele recunoaşterii internaţionale, care susţin caracterul constitutiv, al cunoaşterii în sensul că el ar avea efectul de a atribui statelor personalitatea juritică. Pe altă parte denumită teoria declarativă, considera, că obiectul recunoasterii este constatarea existentei unui stat. Subliniem faptul ca recunoaşterea este o condiţie prealabilă a stării relaţiilor între state, în sensul ca aceasta face ca statele să devină subiecte ale relaţiilor internaţionale.

Recunoaşterea unui stat poate fi dictat de considerente politice ca fiind un act unilateral, ea nu poate duce la stabilirea relaţiilor diplomatice care este un act juridic bilateral. Pe de altă parte, exista posibilitatea ca un stat sa fie recunoscut, dar datorită poziţiei guvernului acestuia, sa nu se dorească dezvoltarea relaţiilor cu acesta. Prin urmare o separare între actul juritic al recunoaşterii şi stabilirea sau încetarea relaţiilor diplomatice.