1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Pe parcursul istoriei şi corespunzător unei perioade îndelungate se observă dominaţia anumitor şcoli diplomatice care prin metodele promovate au avut unele influenţe in practica diplomatică a altor ţări. Anumite şcoli diplomatice, cum este cea franceză, semnificativă ca întindere de timp- sec XVII şi XVIII- au introdus şi principii general acceptate prin procesul de codificare a dreptului diplomatic. Diferenţele dintre diferitele şcoli au fost determinate de caracteristicile epocii.

În ordine cronologică, trebuie menţionată mai întâi şcoala diplomatică greacă şi romană. Astfel au fost sesizate însuşirile pe care trebuie să le aibă ambasadorii, considerându-se că singurele lor arme sunt cuvintele şi momentele prielnice. Diplomaţia greacă a enunţat o serie de principii care se referă la aspecte esenţiale ale relaţiilor dintre state. Diplomaţia greacă este considerată ca fiind una dintre cele mai bogate în principii, oferindu-se şi multe sugestii pentru aplicarea ei. Deşi romanii nu dădeau dovadă de mobilitate şi ingeniozitate asemenea grecilor, ei fiind niste funcţionari disciplinaţi ai metropolei, totuşi ei au desfaşurat o bogată activitate diplomatică, mai ales în partea de răsărit a Imperiului.

Şcoala diplomatică bizantină este cunoscută datorită fineţii de gândire şi iscusinţei practice atât de pronunţată încât apoi a influenţat în bună masură diplomaţia medievală a Veneţiei, statelor italiene, Rusiei şi Turciei. O parte din popoarele medievale au preluat numeroase elemente din diplomaţia bizantină, şi anume: sistemul darurilor, principiul imunităţii solilor şi formulele de tratate sau de negociere, etc.

Diplomaţia Republicilor Italiene, şi în special Şcoala diplomatică Veneţiană este foarte bine cunoscută datorită ordinii pe care veneţienii au introdus-o în arhivele de stat, păstrând cu grijă scrisorile şi rapoartele primite de la agenţii lor diplomatici.

Şcoala diplomatică Franceză devine predominantă la începutul secolului al XVII-lea. Practica diplomatică franceză a progresat în timpul domniei lui Ludovic al XVI-lea[1]. Când acesta primea un ambasador străin, ministrul de externe îi pregătea o notiţă în care îi indica nu numai ce subiecte trebuie să abordeze, dar şi ce subiecte trebuie să evite.

Diplomaţia Otomană a fost caracterizată prin duritate şi aroganţă în faza ofensivă a Semilunei. Când a început marea lor retragere turcii au acordat o mai mare atenţie tratativelor şi negocierilor.

Petru cel Mare aduce o serie de înnoiri în diplomaţia rusă , dar cu toată modernizarea ruşii nu au renunţat la vechile proceduri şi obiceiuri care serveau la înalţarea prestigiului faţă de ţările străine. Francezii au constatat cel mai des că ruşii puneau adesea întrebări arogante.

Diplomaţia chineză a pus la punct un ceremonial complicat care crea dificultăţi diplomaţilor străini, neobişnuiţi cu formulele utilizate la curtea imparatului. În realitate, sub paravanul acestor dispute de stil diplomatic se ascundeau divergenţe reale care constituiau fondul relaţiilor pe care China le intreţinea cu alte state.

Japonezii au folosit aceeaşi metoda a rezistenţei pasive, metodă utilizată de chinezi. Folosindu-se de un ceremonial complex, complicat, solii japonezi tergiversau mereu negocierile.

De menţionat este şi şcoala diplomatică arabă, care, pe parcursul unui secol, începând cu deceniul patru al secolului VII, s-a afirmat odată cu Marele Stat Arab. Prin proporţiile sale ar fi putut concura cu Imperiul Roman în perioada înfloririi sale, iar comerţul şi moneda arabă au pătruns până în cele mai îndepartate colţuri ale lumii vechi. În cadrul statului arab, printre organizatorii administraţiei, un rol de seamă îl avea Ministerul corespondenţei de stat, având ca principală funcţie relaţiile externe. Aici au fost elaborate primele forme ale activităţii administrative si ale ceremonialului.

Diplomaţia secolului al XIX-lea introduce noi principii în domeniu. Metodele diplomatice au fost supuse unificării pornind de la etichetă si până la reguli de întocmire a tratatelor şi acordurilor internaţionale. Începând din secolul XIX, se poate vorbi din ce în ce mai puţin de şcoli. Toate metodele diplomaţiei se disting printr-o importantă unificare şi sistematizare, chiar dacă diplomaţia continuă să promoveze unele trăsături specifice ţărilor pe care le deserveşte.

Şcoala diplomatică românească: Sedimentată în decursul secolelor pe baza contactelor cu cele mai mari şcoli, diplomaţia românească constituie un aspect distinct în istoria diplomaţiei mondiale. Ca primă trasătură a diplomaţiei noastre putem avea în vedere vechimea, întrucât a fost practicată pe teritoriul ţării de peste două milenii. În scrierile lui Herodot[2] precum şi în alte izvoare sunt menţionate tratativele născute prin convieţuirea coloniilor grecesti cu baştinaşii.

În statul geto-dac găsim o instituţie diplomatică corespunzătoare intinderii şi rolului jucat de această ţară în perioada greco-romană.

În primele secole de consolidare a Moldovei întâlnim menţiuni despre Moldova şi Muntenia în documentele diplomatice străine. În perioada când solii lui Ştefan cel Mare sunt primiţi cu cinste la curţile Europei şi când domnitorul Moldovei şi urmaşii săi încearcă aplicarea unor scheme politice externe deosebit de ingenioase, în Ţara Românească a apărut o carte despre normele de bună conducere a politicii externe şi despre practica diplomatică. Învăţăturile lui Neagoe[3] către fiul său Teodosie reprezintă un moment al şcolii diplomatice româneşti care conţine în genere toate calităţile ce au fost folosite în momentele de încercare din epocile de mai târziu.

În perioada de dependenţă a Imperiului Otoman au avut loc neîntrerupt contacte cu Ungaria, Polonia, Rusia, Republicile Italiene, etc. Solii au desfăşurat o activitate intensă, de multe ori pe ascuns din cauza sancţiunilor impuse de Imperiul Otoman.

 

[1] Ludovic al XVI-lea:(1754-1793) rege al Frantei si al Navarrei

[2] Herodot: istoric grec din secolul V i.H.(484 iH- 425i.H)

[3] Neagoe Basarab a fost Domnitorul Ţării Româneşti între 1512 si 1521. A încercat să stabilească relaţii diplomatice cu Veneţia şi Roma.