Una dintre modalităţile cele mai cunoscute de evitare a conflictelor internaţionale de către state, este proclamarea statutului de neutralitate[1], care a evoluat de la neutralitatea ocazională (prilejuită de neimplicarea într-un anume conflict internaţional) la neutralitatea permanentă. În contemporaneitate, statul netru respectă trei condiţii de conduită internaţională:

  1. Abţinerea (nu participă în nici un fel la ostilităţi)
  2. Prevenirea (împiedică desfăşurarea oricărei operaţiuni conflictuale pe teritoriul său)
  3. Imparţialitatea (tratează în mod egal părţile în conflict).

Statutul de neutralitate se poate obţine prin acte interne ale statelor (declaraţii, dispoziţii consituionale, legi speciale), sau acte internaţionale (tratatede recunoaştere şi garantare).

Astfel, Elveţia[2] şi-a proclamat neutralitatea unilateral în 1648, fiind recunoscută internaţional în 1815 şi confirmată prin Tratatele de pace din 1919.

În literatura de specialitate se mai folosesc termenii „neutralitate pozitivă” (participarea la mişcarea de nealiniere, fără participarea la alianţe şi blocuri militare) şi „neutralitate activă” (cu referire la neutralitatea Suediei şi Finlandei în perioada războiului rece, deşi statutul real era mai apropiat de lumea şi valorile occidentale).

Deceniile următoare celui de-al doilea război mondial au fost marcate de o sporire fără precedent a numărului statelor naţionale ca actori internaţionali, rezultat al unui intens proces de decolonizare. Acest proces, încă în curs, rămâne obiectiv al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care, la 8 decembrie 2000 prin Adunarea Generală, a celebrat a 40-a aniversare de la adoptarea Declaraţiei de Independenţă pentru ţările şi popoarele colonizate, proclamând totodată perioada 2000-2010 drept cel de-al Doilea Deceniu pentru Eradicarea Colonialismului (rezoluţia 55/146). Adunarea a delegat statelor cu putere de administrare misiunea de a încuraja popoarele din teritoriile fără guvernare proprie să-şi exercite dreptul la autodeterminare şi să coopereze cu Comitetul Special pentru decolonizare în vederea finalizării până la sfârşitul anului 2001 a unui program pentru implementarea corespunzătoare a rezoluţiilor privind decolonizarea. Primul deceniu, 1999-2000, fusese declarat în 1988 (rezoluţia 43/47).[3]

De la data înfiinţării ONU, peste 80 de naţiuni care trăiau sub dominaţie colonială şi-au proclamat independenţa, rezultând tot atâtea noi state, constiuite în actori pe scena internaţională.

Reperele esenţiale în timp ale acestui grandios proces de eliberare de sub puterile coloniale sunt:

  • De sub administraţia Belgiei: Burundi 1962 Rwanda 1962 Republica Democrată Congo (fostul-Zair) Congo belgian 1960
  • De sub administraţia Franţei: Algeria 1962 Benin 1960 Burkina Faso 1960 Cambodgia 1953 Camerun 1960 Ciad 1960 Comores 1975 Congo 1960 Côte-d'Ivoire 1960 Djibouti 1977 Gabon 1960 Guinea 1958 Laos 1953 Liban 1946 Madagascar 1960 Mali 1960 Maroc 1956 Mauritania 1960 Niger 1960 Republica Centrafricană 1960 Senegal 1960 Siria 1946 Togo 1960 Tunisia 1956 Vietnam 1954
  • De sub administraţia Marii Britanii: Africa de Sud 1961 Antigua şi Barbuda 1981 Bahamas 1973 Bahrein 1971 Barbados 1966 Belize Hondurasul britanic 1981 Birmania 1948 Botswana 1966 Brunei 1984 Camerun 1961 Cipru 1960 Égipt 1936 Émiratele Arabe Unite 1971 Fiji 1970 Gambia 1965 Ghana Coasta de Aur şi Togo britanic 1957 Grenada 1974 Guyana britanică 1966 Hong Kong 1997 Însulele Cook 1965 Insulele Salomon 1978 India 1947 Irak 1932 Israel Palestina 1948 Jamaica 1962 Iordania 1946 Kenia 1963 Kiribati Insulele Gilbert 1979 Kuweit 1961 Lesotho 1966 Malawi 1964 Malaezia 1957 Maldive 1965 Malta 1964 Mauritius 1968 Nauru 1968 Nigeria 1960 Oman 1971 Uganda 1962 Qatar 1971 Republica Democrată şi Populară a Yemenului 1967 Saint-Kitts şi Nevis 1983 Santa-Lucia 1979 Seychelles 1976 Sierra Leone 1961 Singapore 1965 Somalia 1960 Sri Lanka 1948 Sudan 1956 Swaziland 1968 Tanzania 1961 Tonga 1970 Trinidad-Tobago 1962 Noile Hebride 1980 Zambia 1964 Zimbabwe 1965
  • De sub administraţia Olandei: Indonezia 1949 Surinam 1975 Irian 1969
  • De sub administraţia Portugaliei: Angola 1975 Capul-Verde 1975 Guinea-Bissau 1974 Mozambic 1975 São Tomé şi Príncipe 1975
  • De sub administraţia Spaniei: Guinea Écuatorială 1968 Sahara Occidentală 1976.

În prezent, în plan mondial mai fiinţează 16 teritorii non-autonome: Anguilla, Bermude, Insulele Cayman, Gibraltar, Guam, Insulele Falkland, Montserrat, Noua Caledonie, Pitcaim, Sfânta Elena, Sahara Occidentală, Samoa Americană, Tokelau, Insulele Turce şi Caice, Insulele Virgine Americane, Insulele Virgine Britanice. Puterile care administrează aceste teritorii sunt Statele Unite ale Americii, Franţa, Noua Zeelandă, Marea Britanie şi Irlanda de Nord.

O categorie juridică aparte în relaţiile internaţionale, adesea cu statut de subiect de drept internaţional, o constituie mişcările de eliberare naţională. Acestea pot încheia tratate internaţionale, pot întreţine relaţii diplomatice sau pot fi membre în organizaţii internaţionale; exemplu reprezentativ este Orgnizaţia pentru Eliberarea Palestinei.

Pentru a defini din punct de vedere juridic mişcările de eliberare naţională, dreptul internaţional operează cu noţiunea de „popor”, ca entitate socială clar determinată, cu trăsături specifice, având legătură cu un teritoriu (chiar dacă a fost nlăturat ilicit de pe acel teritoriu). Se accentuează, fără excepţie, că minortităţile naţionale nu constituie popoare şi nu pot fi subiecte ale dreptului de autodeterminare.

Se formulează următoarele condiţii pentru recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională:

  • funcţionarea unor organe proprii de conducere reprezentativă, care exercită funcţii de putere publică asupra unui teritoriu;
  • existenţa unui teritoriu eliberat (care nu coincide obligatoriu cu întreg teritoriul locuit de poporul în cauză):
  • activitatea unor forţe organizate care să aibă potenţialul de a duce până la capăt lupta de eliberare.

  În aceste condiţii, mişcărilor de eliberare naţională li se recunosc următoarele drepturi: de a desfăşura acţiuni de emancipare naţională (pe cale paşnică sau prin folosirea forţei); dreptl la autoapărare; apicarea regulilor dreptului internaţional umanitar forţelor sale înarmate; dreptul de reprezentare diplomatică; dreptul de participare cu statut de observator la lucrările organizaţiilor internaţionale. Aceste depturi se aplică cu caracter limitat şi tranzitoriu, până la crearea statului, cu personalitate juridică deplină.

Un statut singular în relaţiile internaţionale în deţine Vaticanul[4], care a funcţionat ca stat până anul 1870, în prezent dispunând de personalitate juridică statală incompletă: are jurisdicţie suverană, dar nu suveranitate deplină; dispune de organizare administrativă în probleme religioase, dar serviciile publice aparţin statului italian; cetăţenia Vaticanului este specială şi funcţională, dobândindu-se în condiţii de rang şi domiciliu şi putând fi pierdută odată cu acestea, fără ca cetăţenia originară să fie afectată.

În acceaşi categorie a statutelor speciale se află Ordinul Suveran Militar de Malta, înfiinţat în 1999 la Ierusalim, care a migrat în Cipru (1291-1310), Rhodos (1310-1523), Malta (1530-1798), Roma (din 1834). În Roma, ordinul are stautut de extrateritorialitate; din 1998 a dobit Fortul Di Angelo din Malta, cu un statut similar. Ordinul de Malta este observator permanent la ONU din 1994, având delegaţii permanente la oficiile din Geneva, New York, Paris, Roma şi Viena, şi întreţin delegaţi pe lângă Consiliul Europei şi Comisia Europeană.[5]

 

[1] pentru detalii, Gunther Hauser, Securitatea militară şi conceptul de neutralitate în Securitatea internaţională şi forţele armate, Editura Tritonic,Bucureşti, 2005

[2] detalii la Denis de Rougemont, Elveţia sau istoria unui popor fericit, Editura Univers, Bucureşti, 1991

[3] Pe de altă parte, în 1999, Adunarea Generală a cerut Comitetului Special pentru decolonizare să declare anual Săptămâna Solidarităţii cu popoarele aflate sub administrare străină  ca fiind săptămâna ce începe de la data de 25 mai 1999 (rezoluţia 54/91 din 6 decembrie). Perioada aceasta fusese proclamată în 1972 (rezoluţia 2911 (XXVII)) ca fiind Săptămâna Solidarităţii cu popoarele coloniale din Africa de Sud şi Guineea (Bissau) şi cu cele din Insula Capului Verde care luptau pentru libertate, independenţă şi drepturi egale, săptămâna începând din 25 mai, Ziua Eliberării Africii.

[4] A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 131

[5] Ibidem, p. 131