Tipărire
Categorie: Relații internaționale
Accesări: 84
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Cea de-a treia paradigmă în relaţiile internaţionale, marxismul mai este denumit în literatura de specialitate şi structuralism. Deşi de-a lungul timpului a suferit transformări şi adaptări la evoluţia evenimentelor, acest curent se bazează pe o serie de elemente rezultate din literatura marxistă. Trebuie precizat de la început că Marx nu a redactat o teorie de sine-stătătoare a relaţiilor internaţionale. Tot corpusul de idei al structuralismului este o preluare şi o adaptare a fundamentelor cu pretenţie de universalism ce se regăsesc în opera lui Marx. Există şi o contribuţie a continuatorilor lui Marx, ce au înmulţit (ocolim în mod intenţionat cuvântul „îmbogăţit”) atât bagajul de idei cât şi curentele de abordare. Astfel, la ora actuală, în categoria largă a abordării marxiste sunt incluse teoria imperialistă a lui Lenin, teoria sistemului mondial a lui Wallerstein şi neogramscianismul.

Ideile centrale ale marxismului, rezultat al unei patimi exacerbate împotriva capitalismului, sunt axate pe:

La ideile prezentate mai sus se adaugă şi cele ale lui Lenin, reflectate în cea mai mare parte în cartea sa, Imperialismul, stadiul cel mai dezvoltat al capitalismului, publicată în 1916. Plecând de la inegalitatea dezvoltării dintre state, autorul încearcă să găsească explicaţia, apelând la ideologie. Vinovatul este tot capitalul, al cărui purtător este corporaţia: date fiind ratele descrescătoare ale profitului, pentru ca masa acestuia să rămână constantă, este nevoie de o cifră de afaceri mai mare şi, pentru a supravieţui, firmele au nevoie să se extindă în permanenţă în căutarea de noi pieţe de desfacere. Pentru aceasta, gândeşte Lenin, ele recurg la strategii de „exploatare” a pieţelor, îndeosebi în ţările sărace, existând, prin urmare, o împărţire a lumii între capitalurile străine, ce acoperă în întregime toate oportunităţile. De aceea, nu ar mai exista nici o cale paşnică pentru ca ţările mai slab dezvoltate să intre pe pieţele de desfacere. Soluţia o reprezintă o redivizare a lumii prin intermediul forţei, al revoluţiei sau războiului.

Anii ’60 - ’70 au fost prolifici pentru gândirea neomarxistă. O seamă de reprezentanţi ai Şcolii Dependenţei au reiterat ideile marxiste într-o formă ceva mai moderată, mai argumentată şi cu soluţii mai puţin violente, dar tot dăunătoare progresului. Cea mai reprezentativă lucrare este a lui Immanuel Wallerstein, intitulată Sistemul economic mondial modern. Cartea este bine documentată din punct de vedere istoric şi statistic, cu explicaţii ce au drept sprijin sistemul noţional al economiei politice clasice şi neoclasice. Ea lansează ideea cercurilor concentrice de dezvoltare, a existenţei unui centru înaintat şi a unei periferii slab dezvoltate, între care există relaţii de schimb inegale. Creşterea centrului, afirmă autorul, s-a bazat pe exploatarea periferiei. Există o anumită ciclicitate în deţinerea puterii de către o serie de puteri hegemonice, care au avut acces la putere prin conflict militar şi apoi au dominat prin relaţii economice de schimb. Multitudinea de date statistice şi istorice, stăpânirea instrumentarului economic şi discursul ceva mai puţin violent îndeamnă mai mult la meditaţie.

O opinie aparte în peisajul larg al marxismului o face gramscianismul. Având la bază ideile şi scrierile lui Antonio Gramsci, acesta se bazează pe determinarea non-economică a relaţiilor dintre oameni şi dintre state. Nu sunt importante relaţiile de producţie, deoarece ele sunt doar o rezultantă a unor comportamente mai largi, ce ţin de cultură, educaţie, ideologie şi politică. De aceea, schimbarea mediului social şi a celui internaţional nu trebuie să vină, aşa cum sugera Marx, prin forţă şi vărsare de sânge, ci prin accesul maselor la cultură şi educaţie, prin emanciparea acestora pentru a îndepărta discrepanţele faţă de cei „cu sânge albastru”. Actul de convingere, de argumentare ideologică şi politică, vine să completeze actul cultural-educativ. Extensia gramscianismului la nivelul relaţiilor internaţionale a fost făcută de către Robert Cox. El a dezvoltat studiile asupra puterii hegemonice. Hegemonia se bazează, în accepţiunea lui Cox, pe expansiunea internaţională a unei clase, a unui grup de favorizaţi, ce se sprijină pe puterea unor state. Denumită şi teoria critică, teoria lui Cox încearcă să abordeze relaţiile dintre state nu din perspectiva rezolvării lor imediate, ci a cauzelor care au condus la apariţia ordinii mondiale existente şi a identificării posibilităţilor de schimbare.