Diplomaţia preventivă

La începutul anilor 90, odată cu sfârşitul războiului rece, la ordinea de zi a celor mai prestigioase instituţii internaţionale şi-a găsit înaintare tematica diplomaţiei preventive. În ianuarie

  • Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, întrunit în şedinţă la nivelul şefilor de state şi guverne, a cerut recomandaţii în vederea întăririi capacităţii Naţiunilor Unite în domeniul diplomaţiei preventive pentru operaţiile de menţinere şi asigurare a păcii.

În raportul său „O agendă pentru pace“, Secretarul General al ONU Boutros-Ghali a oferit un capitol aparte diplomaţiei preventive. În acest raport diplomaţia preventivă a fost inclusă pe o bază egală cu aşa concepte ca menţinerea păcii (peace Keeping),întărirea păcii (peace enforcement), consolidarea păcii (peace making).

Raportul a primit o confirmare pozitivă din partea Adunării Generale a ONU.

De atunci Naţiunile Unite tratează diplomaţia preventivă în calitate de politică prioritară majoră a Organizaţiei. Acest fapt şi-a găsit expresie în Rezoluţiile 47/120 A şi B adoptate de către Adunarea Generală a ONU respectiv la 18 decembrie 1992 şi 20 decembrie 1993.

Tematica diplomaţiei preventive este şi în atenţia liderilor marilor state din lume în special a celor americani.

În adresarea sa către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în septembrie 1992, fostul Preşedinte al SUA J. Bush menţiona: „Monitorizarea şi menţinerea păcii în mod preventiv, prin dislocarea efectivului înainte de începerea luptei, poate deveni îndeosebi importantă în regiunile de risc“. În

  • Secretarul de Stat al SUA Warren Christopher susţinea: „Noi nu putem să mergem de la o criză la alta. Noi trebuie să avem o diplomaţie nouă, care poate anticipa şi preveni crizele, mai degrabă decât să le administreze“.În manifestul său preelectoral, Preşedintele Bill Clinton urgenta necesitatea de a trece de la aspectul militar la o înţelegere mai deplină a condiţiilor economice şi cul­turale care pot să aducă la conflict. Iar la mijlocul anului 1994, în una din cuvîntările sale, a menţionat că administraţia sa va dezvolta programe care vor ajuta naţiunile africane să identifice şi să rezolve problemele înainte de eruperea lor. Şi mai recent, prin adoptarea de către Administraţia de Stat a SUA a programei „Prevenirea crizelor“, ca temă majoră a politicii sale externe pe lîngă altele, a fost stimulat efortul de a crea în SUA sistemul de prevenire timpurie a războiului, fapt care confirmă recunoaşterea actualităţii tematicii diplomaţiei preventive.

Accentul spre prevenţie îşi găseşte reflectare şi în structura administraţiei de stat a SUA cu destinaţie de asigurare a securităţii naţionale. Această propunere a fost în unison cu comunicarea expusă de ziarul The Washington Post din 2 octombrie 1998, care a publicat informaţia că Pentagonul a unit unele agenţii din perioada războiului rece în una nouă DTRA — Agenţia de apărare şi reducere a ameninţării, cu un buget anual de 1,9 md. dolari. Destinaţia ei în Departamentul apărării este de a găsi căi pentru a micşora răspîndirea tehnologiilor periculoase, de a găsi căi de reţinere a proliferării armelor în alte ţări, de a găsi căi de diminuare a ameninţării SUA şi a aliaţilor săi.

Pentru prima dată o prevedere serioasă a măsurilor preventive din timpul fondării Naţiunilor Unite o cere să fie efectuată de către guverne Comisia Carnegie în raportul privind Conflictul

mortal, prezentat la forumul comun care a avut loc la 6 februarie 1997 la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

În acest raport, 16 membri ai Comisiei au urgentat Naţiunile Unite de a lua unele măsuri specifice pentru prevenirea conflictelor, inclusiv folosirea mai largă a bunelor oficii şi unirea naţiunilor dispuse să răspundă la crizele în dezvoltare.

Lansînd raportul Naţiunilor Unite, Comisia Carnegie intenţionează să insiste la o creştere a capacităţii de reacţie a Naţiunilor Unite în caz de necesitate. Printre mijloacele care ar răspunde acestei cerinţe, a menţionat Jane Holl, directorul executiv al Comisiei, este necesar de a forma un organ mondial cu o capacitate de reacţie rapidă care ar include un contingent de 5000 — 10 000 persoane capabil să fie dislocat în situaţiile de conflict înainte ca ele să erupă.

Secretarul General al ONU K. Annan a urgentat guvernele să ajute la formarea unor astfel de forţe care ar putea să evite repetarea inacţiunii internaţionale cum a fost în perioada primelor luni de genocid din 1994 în Ruanda.

Această idee este susţinută în Concepţia politicii externe a Federaţiei Ruse, în care se prevede, că întărirea rolului de consolidare al ONU în lume presupune:

-reformarea a ONU în scopul dezvoltării mecanismului ei de reacţie rapidă la evenimentele care au loc în lume inclusiv mărirea capacităţii ei de preântâmpinare şi rezolvare a conflictelor. Susţinând măsurile îndreptate la creşterea şi modernizarea potenţialului de reacţie rapidă a ONU

Federaţia Rusă intenţionează să continuie participarea activă la operaţiile pentru menţinerea păcii petrecute atît sub egida ONU, cât şi în cazuri concrete, de către organizaţii regionale şi subregionale. O viziune similară este expusă şi în Concepţia politicii externe a Republicii Moldova, aprobată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 8 februarie 1995. În ea se spune, că direcţia prioritară a activităţii Republicii Moldova în organizaţiile internaţionale este sporirea eficienţei participării în cadrul ONU şi instituţiile sale specializate. Scopul principal este creşterea activităţii sale în structurile de menţinere a păcii şi ordinii în lume, asigurării securităţii internaţionale şi regionale.

Ideea diplomaţiei preventive este susţinută de membrii organizaţiilor regionale precum Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care stipulează în Carta de la Paris pentru o nouă Europă să caute noi forme de cooperare pentru căi de prevenire a conflictelor prin mijloace politice. La rîndul său, Organizaţia Unităţii Africane în 1993 a stabilit un nou mecanism, care are drept obiectiv primar anticiparea şi prevenirea conflictelor.

Cele expuse confirmă că în lumea contemporană este recunoscută actualitatea diplomaţiei preventive ca formă de activitate politică. În ceea ce priveşte concepţia diplomaţiei preventive care cuprinde definiţia, formele, metodele, mijloacele şi instrumentele ei, putem constata că aceasta este în proces de formare, fapt despre care ne vorbeşte varietatea de opinii în domeniul respectiv, spectrul lor larg şi multiplu.

Aşa de exemplu unii autori limitează termenul diplomaţie preventivă doar la eforturile de a ţine con­flictele de la izbucnire sau de la reaprinderea lor. În acest sens, după cum menţionează autorul american Michael S. Lund, însuşi termenul diplomaţie preventivă înseamnă diplomaţie închisă efectuată de către oficialităţi la nivel înalt cu scopul de a îndrepta situaţia internaţională deteriorată sau folosirea de către Secretarul General al ONU a bunelor oficii pentru a media conflictul sau chiar încetarea focului. Din alt punct de vedere, diplomaţia preventivă este văzută ca orice efort care opreşte sau limitează conflictul la orice stadiu, chiar supravegherea războiului declanşat de la o răs- pîndire mai largă sau atenuarea distrugerilor posibile în război. Astfel, Boutros Boutros Ghali vede diplomaţia preventivă acţionînd ca să limiteze conflictele violente nu doar la una din etape dar la diferite etape de dezvoltare a lor:

  1. foarte timpurie, cînd diplomaţia preventivă se concentrează asupra surselor de bază ale diferendelor;
  2. mai tîrzie, cînd diplomaţia preventivă încearcă să preîntîmpine diferendele care pot deveni violente;
  3. şi mult mai tîrzie, cînd diplomaţia preventivă urmăreşte să reţină expansiunea violenţei declanşate.

Există însă şi părerea că diplomaţia preventivă nu ar trebui restrînsă la preîntîmpinarea conflictelor propriu-zise, a ostilităţilor armate deschise de către două sau mai multe părţi antagoniste. Termenul diplomaţie preventivă nu specifică ce urmează să fie prevenit. Astfel noţiunea de prevenţie poate să fie pusă la baza chiar a viitorului în etiologia conflictului, să includă sisteme de măsuri şi programe cu caracter social-economic, cultural, educativ, juridic, intreprinse în plan internaţional şi naţional, cum ar fi programe de dezvoltare economică, planificare a familiei, migraţia ş.a. Realizarea lor aplanează condiţiile ce creează conflicte precum sărăcia, suprapopulaţia, ignoranţa etc.

După cum se menţionează şi în Raportul Secretarului General al ONU K. Annan la Assambleia milenimului conflictele de cele mai desseori au loc în ţările sărace mai ales în cele din ele,care sînt rău, administrate şi în care există o inegalitate evidentă între grupe etnice sau religioase.Cea mai bună cale pentru preîntîmpinarea conflictelor se spune în Raport este contribuirea la dezvoltarea economică balansată în îmbinare cu asigurarea drepturilor omului, a drepturilor minorităţilor şi a mecanismelor politice în care în mod echitabil sînt reprezentate toate grupele populaţiei. Astfel definiţia cea mai completă a diplomaţiei preventive ar trebui să includă întregul şir de lucruri pe care statele moderne le fac ca să-şi configureze relaţiile şi care afectează bunăstarea umană, inclusiv relaţiile diplomatice, comerţul, călătoriile, drepturile omului etc., din timp ce toate aceste politici şi activităţi ar putea determina viitorul prospect al păcii sau războiului. În aceeaşi ordine de idei, diplomaţia preventivă ar putea include toate programele naţionale interne de dezvol­tare economică şi socială. Dar o definiţie atît de amplă nu ar evedenţia semnele particulare ale diplomaţiei preventive. Deacea suntem de acord cu acei autori care susţin că diplomaţia preventivă, în mod evident, necesită o definiţie mai precisă. Nu-i definiţie care ar încadra pe deplin scopul propus dar fără un concept relativ clar cu care s-ar lucra în mod practic interesul înalt faţă de diplomaţia preventivă nu poate să producă o orientare politică utilă sau să desemneze priorităţile. În această ordine de idei una din definiţiile diplomaţiei preventive este propusă de către autorul rus K.EeKAmeB. Diplomaţia preventivă sunt acţiunile îndreptate spre preîntîmpinarea apariţiei diferendelor între părţi neadmiterea evaluării în conflicte a diferendelor existente şi limitarea dimensiunilor conflictelor după apariţia lor.

Actuala temă referitoare la prevenţie este în corelaţie nu numai cu aşa termeni ca diplomaţia preventivă, dar şi uneori prevenţia crizelor, prevenţia conflictelor, administrarea conflictelor, folosiţi fără schimbări, chiar dacă diferenţele conceptuale pot avea implicaţii importante pentru deciziile politice. Cei drept Capitolul 3 al Documentului de la Helsinki din 1992 face deosebirea între “prevenirea conflictului”, “administrarea crizelor” şi “rezolvarea paşnică a diferendelor”. Aceasta tinde să-şi asume existenţa a trei situaţii diferite cerînd trei tratări diferite:

conflicte care trebuie preîntîmpinate;

crise ce necesită să fie administrate;

diferende ce urmează să fie rezolvate;

În viziunea autorului englez Victor Ives Ghebali destincţia între prevenţie, administrare şi rezolvare nu au o justificare solidă. Noţiunea de conflict şi cea de diferend se intersectează substanţial, unica diferenţă posibilă fiind că cea din urmă aparţine vocabularului tehnic curent al dreptului internaţional.În afară de aceasta noţiunile de “criză” şi “conflict” sînt dialectic interdependente după cum pot fi două faze succesive a unei singure situaţii.Iată de ce o definiţie mai riguroasă a diplomaţiei preventive este necesară şi ar trebui:

  • să indice ce este diplomaţia preventivă în esenţă şi cum s-o distingem de alte forme de diplomaţie şi alte intervenţii în conflict;
  • să vorbească ce fel de probleme intenţionează să desemneze;
  • să arate prin ce tehnici şi instrumente se realizează şi cine este antrenat în activitate.

O definiţie utilă pentru scopurile numite este propusă de către Michel S Lund în proiectul

lucrării sale Prevenind conflictele violente. În viziunea acestui autor diplomaţia preventivă include activităţi diplomatice guvernamentale sau neguvernamentale, politice, economice, militare sau alte eforturi care sunt întreprinse în mod deliberativ la o etapă timpurie să reţină statele sau grupe sociale de la ameninţarea cu forţa, aplicarea forţei sau constrîngerea ca mijloace de rezolvare a diferendelor politice care apar de la efectele destabilizatoare a schimbărilor naţionale sau internaţionale. Diplomaţia preventivă are ca scop să descurajeze sau să minimalizeze ostilităţile iar în cazul cînd conflictul a evaluat pînă la confruntări armate, să reducă tensiunile, să ajusteze diferenţele, să creeze canale pentru soluţii şi să uşureze insecurităţile şi condiţiile materiale care pot provoca violenţa.Trei părţi ale acestei definiţii conţin orientarea la acţiunea timpurie, ca bază a diplomaţiei preventive, metodele diplomaţiei preventive, nerecurgerea la forţă sau constrîngerea în rezolvarea diferendelor politice.

Luând ca bază această definiţie propusă, Michael S. Lund argumentează existenţa următoarelor forme de diplomaţie.

Existenţa a aşa tipuri de diplomaţie ca diplomaţia tradiţională, diplomaţia de criză, război şi diplomaţie preventivă. Aici s-ar putea adăuga că mai sînt cunoscute şi aşa tipuri de diplomaţie ca diplomaţia secretă, diplomaţia economică, diplomaţia ad-hoc,diplomaţia multilaterală ş.a. Pentru a elucide însă conceptul diplomaţiei preventive în plan comparariv ne vom oferi la primele trei tipuri.

Diplomaţia          de criză

Diplomaţia de criză /război/-Care cuprinde eforturi de administrare şi rezolvare a tensiunilor sau a conflictului care este deja foarte intens.

.În general criza este o situaţie marcată de tensiuni cu caracter mai mult sau mai puţin acut dar care încă nu implică folosirea sistematică sau largă a forţei armate.Cînd aplicarea este generalizată sau masivă, criza poate fi spus că a generat în conflict armat(război).Cu alte cuvinte, criza(a cărei dezvoltare nua fost stopată ) este doar stadia preliminară a conflictului armat -doar că un conflict armat este o escalare a crizei neaplanate.

Administrarea unei situaţii de conflict poate fi întreprinsă atît în absenţa aplicării sistematice şi masive a forţei de către părţi (administrarea preventiva a unui potenţial conflict) cît şi în cadrul unui astfel de scenariu (administrarea posterioară a unui conflict actual).Orice administrare reuşită a conflictului evaluiază, în sensul, rezolvării lui. Aşa “prevenţia” şi rezolvarea practic sînt comparabile a „administrării” care au loc doar la etape diferite.

Există primejdia reală a confruntării între forţele armate ale părţilor, o probabilitate înaltă a începerii războiului. Această stare deseori se caracterizează prin regim de represii, tulburări, încălcarea sistematică a drepturilor omului,marginalizarea comunităţilor, minoritare, lipsa de comunicare între părţi.Aplicarea forţei de către una sau mai multe părţi pentru rezolvarea diferen­dului este înalt probabilă şi iminentă. Timpul de care dispun actorii în perioada aplicării diplomaţiei de criză este limitat. Ca exemplu poate fi adusă criza din 1963 din Cuba. Diplomaţia de război, următoarea gradaţie, poate să intre în joc dacă diplomaţia de criză dă faliment şi ostilităţile majore susţinute izbucnesc.

Diplomaţia          tradiţională

Diplomaţia tradiţională cuprinde relaţii între state sau între grupe în limitele statelor care sunt puţin probabile de a deveni violente. Diplomaţia tradiţională se aplică în cadrul relaţiilor internaţionale ordinare mai mult sau mai puţin stabile sau la nivel naţional ca proces politic intern.

Obiectivele diplomaţiei tradiţionale sunt menţinerea de relaţii prieteneşti între state, pregătirea şi petrecerea de negocieri, promovarea creşterii economiei durabile, reducerea inegalităţii, promovarea integrării paşnice între entităţile prezentate.Aceste sarcini îşi găsesc realizare prin folosirea unor aşa instrumente ca dialoguri şi consultaţii regulare, dezarmare şi acorduri cu privire la controlul de arme, acorduri economice regionale privitor la distribuirea echitabilă a resurselor, stabilirea şi întărirea principiilor şi a normelor internaţionale care reglementează folosirea mediului. Desigur, în relaţiile interstatale sau politica internă, diplomaţia tradiţională nu totdeauna este o împărăţie a armoniei şi a liniştii totale, deoarece uneori pot să apară puternice, chiar stringente diferende politice şi discursuri. Condiţiile care pot să ducă la violenţă, cum ar fi schimbările sociale internaţionale şi naţionale rapide, declinul economic şi presiunea populaţiei de rînd, lipsa de resurse, pot să genereze tensiuni şi dezacorduri politice şi diferende înalt contencioase care pot duce chiar la limitarea cooperării. Dar în aceste circumstanţe se admite o mică probabilitate a violenţei, ideea păstrării vigilente a securităţii este acceptată. În astfel de situaţii se practică măsuri de încredere reciprocă, proiecte comune de dezvoltare, ajutor economic preventiv pentru dezvoltarea, stimularea investiţiilor private, dezvoltarea instituţiilor democratice, promovarea standartelor internaţionale în domeniul drepturilor omului.Interesul faţă de diplomaţia şi politica tradiţională se exprimă în pro­tecţia propriei economii şi a altor interese materiale prin negocieri, afaceri politice, confruntări legale, influenţarea opiniei publice pînă la manevrarea grupelor interesate pentru menţinerea propriei bunăstări prin beneficierea de avantaje.

La mijloc, între diplomaţia de criză şi diplomaţia tradiţională, conceptual, se află diplomaţia preventivă, avînd de afacere cu diferende de o intensitate mai mare decît în condiţiile diplomaţiei tradiţionale, dar nu aşa de înaltă ca în caz de criză sau război.Din punct de vedere semantic, fraza “ diplomaţie preventivă” a apărut în cadrul Naţiunilor Unite în perioada Războiului Rece. La sfîrşitul anilor 50 începutul anilor 60 Secretarul General ^ag HaTamBunbg l-a creat numai pentru a descrie funcţia residuală ( cea din urmă) care, conform lui s-ar fi putut spera că ONU ar o va juca în sistema internaţională bipolară. În această perspectivă „ diplomaţia preventivă” nu era considerată ca o anponuere pentru prevenirea conflictelor potenţiale, dar mai mult pentru a feri (a conserva) conflictele apărute de la atracţia magnetică al confrontării Est-Vest.

Cu timpul sebsul frazei s-a dezvoltat să însemne (şi cuprinde) administrarea conflictelor potenţiale după cum e demonstrat de exemplu, de Declaraţia specială a Asambleiei Generale din 1988 cu privire la prevenirea şi eliminarea conflictelor.

Diplomaţia preventivă se aplică nu în mediul care deja este antrenat în război deplin, ci într- un mediu instabil, neliniştit, unde potenţialul folosirii forţei sau constrîngerii pentru „rezolvarea“ diferendelor şi intereselor este posibilă sau probabilă.

Astfel, diplomaţia preventivă nu ia în considerare orice diferend, conflict, interes sau necesitate umană potenţială. Diplomaţia preventivă intră în joc atunci şi acolo unde este probabil ca aceste materii să fie administrate prin forţă şi constrîngere iar instituţii locale, naţionale sau regionale, precum şi proceduri pentru administrarea lor nu există sau sunt inapte de a rezolva aceste conflicte în mod paşnic. Se întreprind eforturi preventive speciale necesare în spaţiul vulnerabil aşa cum ar fi asistenţa economică, dislocarea forţelor de menţinere a păcii, regimul controlului de arme, monitorizarea lui, sancţiuni economice ş.a. Posibilităţile sunt semnificative, deoarece dezacordul, diferendele, tensiunile, se ridică de la neînţelegerile care se amplifică. În acest caz insecuritatea şi incertitudinea pot fi tratate prin folosirea armelor de una sau mai multe părţi iar părţile poate că deja au început s-o facă. Părţile potenţialului conflict sunt destul de înrăite iar mijloacele disponibile care exercită puterea şi alte mijloace de influenţă ca să păstreze situaţia neviolentă sunt slabe. Deci o puternică posibilitate există că violenţa poate să fie exalată ca mijloc prin intermediul căruia părţile să se isprăvească cu diferenţele, suspiciunile şi neliniştile lor.

Respectiv, în diplomaţia preventivă perspectiva participanţilor încadraţi urmează a fi pe un termen mediu şi îşi încep activitatea înainte ca conflictele să atingă nivelul de confruntare caracteristic crizei sau războiului. Dar spre deosebire de diplomaţia tradiţională, cea preventivă propriu-zisă nu încadrează toate politicile, programele, actele şi relaţiile între state sau comunităţi mai mult sau mai puţin paşnice, care afectează sau îmbunătăţesc bunăstarea umană, cum ar fi protecţia mediului, perfecţionarea procesului de educare şi instruire a copiilor şi a manualelor, nutriţiei, ş.a., chiar dacă aceste măsuri au un oarecare grad de efect indirect asupra posibilităţii apariţiei unui conflict într-un viitor mai îndepărtat. În termeni specifici, diplomaţia preventivă propriu-zisă apare la mijlocul spectrului între „dezvoltare“ şi „ajutor“.

  1. Lund distinje trei faze ale diplomaţiei preventive. Aici din nou criteriul de bază este in­tensitatea conflictului sau constrîngerii, cărora le corespund eforturile preventive şi limitele de timp, în ceea ce priveşte folosirea imediată sau aplanarea aplicării violenţei sau constrîngerii. Astfel, diplomaţia preventivă include:

Prevenirea crizei înseamnă eforturile ce intenţionează să reţină escalarea ostilităţilor sau răspîndirea lor în scopul supravegherii lor de a se transforma în criză sau război. Aceste măsuri (sancţiunile, forţele preventive de menţinere a păcii, misiunile pe teren) tind să fie adresate direct către comportarea deschisă a părţilor specifice.

Iniţiativele preliminare constituie acţiuni care se concentrează asupra diferendelor particulare principale şi a problemelor lor înainte ca ele să devină deosebit de intense. Prin astfel de metode ca bunele oficii, medierea, negocierea şi judecarea, care sunt îndreptate spre crearea sau susţinerea dialogului şi comunicărilor între părţile ostile, ca să prevadă o alternativă a violenţei în rezolvarea conflictului.

Anticiparea conflictului încadrează eforturi generale întreprinse în mediul conflictului, în aria turbulentă, pentru a crea un climat de încredere; a forma proceduri şi instituţii de cooperare acolo unde ele nu există sau pentru a le întări acolo unde sunt fragile; a lipsi părţile de folosirea metodelor armate de acţiune. Astfel de măsuri includ crearea încrederii, instituţionalizarea anumitor valori precum democraţia, drepturile minorităţilor, adoptarea normelor de drept, neproliferarea armelor. Menţinerea păcii în cazul necesităţii anticipării conflictului poate să includă ameliorarea condiţiilor social-economice care de altfel stimulează conflictul violent. Un mediu material minimal asigurat poate fi cerut drept condiţie pentru începerea sau menţinerea negocierilor şi stoparea elementelor extremiste de la utilizarea neajunsurilor ca pretext pentru provocarea violenţei.

Distincţia între iniţiativele preliminare ca fază a diplomaţiei preventive şi menţinerea păcii în condiţiile anticipării conflictului se plasează în luarea în cauză a problemelor în discuţie între părţile care deja oral litighează pe de o parte şi pe de altă parte concentrarea asupra instituţiilor şi condiţiilor sociale, a atmosferei politico-psihologice în care domină neîncrederea, care devine perpetuantă chiar dacă divergenţele politice particulare încă nu sunt cristalizate sau instituţio- nalizate.

Apreciind viziunea expusă de către savantul american M.S Lund referitor la conceptul diplomaţiei şi varietăţile ei, menţionăm că noţiunea de diplomaţie preventivă poate fi tratată şi în alt mod. Este obiectiv şi raţional să recunoaştem că există diplomaţia preventivă de termen lung şi diplomaţia preventivă propriu-zisă. Realităţile lumii contemporane ne impun şi cer cu imperativitate să privim lucrurile în perspectivă şi în toată complexitatea lor. În prezent nu ne putem permite şi nu este suficient să reflectăm conceptul diplomaţiei preventive numai în sens îngust, adică ca diplo­maţie preventivă de ultimă oră, văzînd în aceasta doar sistemul de măsuri urgente întreprinse în vederea preîntîmpinării unui potenţial conflict violent.

Însuşi conceptul prevenţiei este introdus pentru a semnifica măsuri luate în vederea înlăturării surselor conflictului. „Acest concept este chemat să contribuie la crearea condiţiilor în care relaţiile colaborative de valoare controlează comportarea“.

Extinderea conceptului diplomaţiei preventive ne permite să includem în diplomaţia preventivă de termen lung măsuri în vederea înlăturării cauzelor de bază a conflictelor, a rădăcinilor lor adînci şi a ameninţărilor care afectează societatea mondială. Înlăturarea rădăcinilor conflictelor nu se limiteză doar la aceia, ca să fie satisfăcute cele mai arzătoare necesităţii postconflictuale şi restabilirea societăţii distrusă de război. E necesar de înlăturat acele condiţii care au dus la conflict. Deoarece cauzele conflictului sînt diferite, diferite trebuie să fie şi mijloacele de înlăturare a lor. Făurirea păcii înseamnă “promovarea”culturii păcii. Reforma agrară, planurile de folosire în comun a resurselor de apă, zonele comune de antreprenoriat economic, proiecte comune în domeniul turismului şi schimburilor culturale pot avea în înlăturarea cauzelor conflictelor un rol deosebit de mare. Restabilirea creşterii numărului angajaţilor va fi un stimul puternic pentru ca tineretul să refuze,de la profesii legate de război. Şi invers astfel de realităţi ca degradarea ecologică, suprapopulaţia, distribuirea inechitabilă a resurselor, contribuie şi cauzează tulburările sociale, con­tradicţiile interne şi conflictele regionale. Teoria şi practica demonstrează complexitatea şi diversitatea părerilor referitor la sursele conflictelor şi difilcultatea de a oferi prioritate cauzală la vreo sursă particulară sau a unei singure opinii. Este cunoscut deasemenea, că politologii şi autorii jurişti afirmă că diferendele nu sînt toate de acelaş tip, deaceia proceduri diferite trebuie să fie dezvoltate ca să se lucreze efectiv cu tipul de problemă dată. Deosebit de multiple sînt izvoarele apariţiei conflictelor militare. Acestea pot fi contradicţiile politice, economice, naţional-etnice, sociale, religioase . Numai determinarea corectă a forţelor motorice, a conflictului va da posibilitatea să fie luate atitudini adecvate şi efective în vederea diminuării contradicţiilor la stadiul timpuriu al conflictului sau rezolvarea lui şi aducerea situaţiei în albia făuritoare posibilă. În acest sens nu este acceptabilă părerea acelor autori care neagă legătura cauzală între sursele profunde ale conflictelor şi izbucnirea lor, care afirmă că conflictele violente au doar o natură politică sau culturală şi ceea ce trebuie de prevenit se atribuie nu la sursele primare ale conflictelor care apar natural, dar mai mult la interesele divergente între forţele armate sau alte forme de constrîngere. O atare viziune limitează noţiunea diplomaţiei preventive la un sens îngust şi nu încurajează aplicarea de măsuri preventive foarte timpurii... „cînd diplomaţia preventivă se concentrează asupra surselor de bază ale conflictelor“,şi cînd „.chiar acţiuni mici, întreprinse la momentul potrivit, pot să reîn­toarcă şi să întărească speranţa în rîndurile poporului.“

La Forumul despre rolul ştiinţei şi tehnologiei în promovarea securităţii naţionale şi stabilităţii globale din 29 martie 1995, acest argument a fost formulat în Raportul secţiei Dezvoltarea consistentă şi diplomaţia preventivă. Conţinutul raportului prevedea următoarele: „Printre ameninţările care afectează societatea mondială cinci pot fi evidenţiate ca globale: micşorarea biodiversităţii, degradarea ecologică, bolile, suprapopulaţia şi tulburările politice şi consecinţele

lor.“ Aceste indicaţii nu pot fi neglijate şi pot servi ca punct de reper în elaborarea şi realizarea de programe globale cu destinaţie preventivă care nu este altceva decît esenţa şi conţinutul de bază al concepţiei diplomaţiei preventive de termen lung.

Diplomaţia preventivă propriu-zisă la rîndul său include acele acţiuni operative care se întreprind pentru aplanarea evaluării unui conflict concret, deja conturat. Acestea pot fi misiuni de stabilire a faptelor, organizarea de negocieri directe între părţi, punerea în aplicare a mecanismului de menţinere a păcii a ONU şi organizaţiilor regionale. Este recunoscut că diplomaţia preventivă are de înfruntat şi unele obstacole. Unul dintre ele constă în suspiciunea motivelor celor care ar practica-

o, un altul ar fi faptul că diplomaţia preventivă prezintă ceva mai mult decît diplomaţia tradiţională, presupunind dibăcia statului în politica sa externă. Aceasta înseamnă că in procesul aplicării diplomaţiei preventive diplomaţii şi politicienii necesită să găsească căi şi mijloace pentru a se isprăvi cu crizele oriunde în lume atît în limitele statului precum şi între state, nu numai pentru că aceste crize sunt tragice în ele însele, dar şi pentru că ele sunt în creştere costisitoare pentru ţările vecine şi multe ţări îndepărtate.

În prezent diplomaţia este legată, probabil, ca niciodată în trecut, de un ţesut complex de relaţii economice şi sociale care acoperă globul. Statele şi popoarele au relaţii în multiple dimensiuni la toate nivelele societăţii şi fluxul de contacte poate să mărească înţelegerea reciprocă şi să ajute la stabilirea unei baze largi pentru cooperare. Pe de altă parte, subiecţii neoficiali sunt ascendent importanţi în relaţiile internaţionale şi deseori operează de asupra nivelului atins de diplomaţi. Ca rezultat în prezent este practic imposibil să izolezi statul de sistemul internaţional şi în circumstanţe deteriorante, un număr de măsuri diplomatice pot să ajute la administrarea cu succes a crizei şi previn apariţia violenţei.

Un rol important in funcţionarea diplomaţiei preventive o poate avea respectarea următoarelor recomandări:

  1. Statele ar trebui să reziste la tradiţionala practică de suspendare a relaţiilor diplomatice şi în loc de aceasta să menţină deschise liniile de comunicare de înaltă încredere cu liderii şi grupele în criză. Poate să fie contraproductivă negarea guvernelor, un mijloc important de administrare a problemei exact în timpul cînd informaţia sigură, directă este esenţială.
  2. Guvernele şi organizaţiile internaţionale trebuie să exprime în mod clar şi impunător interesele sale în situaţia de risc. Acest pas este esenţial să ajute la mobilizarea suportului pentru acţiunile preventive şi este, în special, important de a folosi măsuri concrete pentru a contura linii clare împotriva comportării inacceptibile.

Persoanele de resort deseori întîlnesc dificultăţi interne cînd propun aprobarea de măsuri mai reale pentru rezolvarea conflictului, deoarece nu s-a făcut lucrul de pregătire al parlamentului sau a altor organe de stat precum şi a publicului pentru astfel de paşi.

Este esenţial să se articuleze clar, din timp, în mod repetat, interesele naţionale în încadrarea constructivă pentru a preveni înrăutăţirea crizei. Aceasta se poate face oferind explicaţii sistematice cum interesele naţionale sunt deservite prin obligaţii preventive; iniţiind şi suportînd dialogul public pe marginea opţiunilor accesibile pentru rezolvarea crizei; dezvoltînd o strategie decisivă pentru administrarea situaţiei.

  1. Criza trebuie să fie pusă în agenda Consiliului de Securitate al ONU sau al organizaţiei internaţionale relevante sau a ambelor, destul de timpuriu pentru a permite acţiuni preventive. În acelaşi timp, trebuie să fie stabilite mijloace pentru a urmări dezvoltarea crizei şi a prevedea ajustări regulare. Pe lîngă aceasta, după cum a fost menţiont mai sus, trebuie să fie stabilit un mecanism pentru a incorpora informaţia de la Organizaţiile Neguvernamentale şi alţi subiecţi neguvernamen­tali pentru a asigura discutarea în Consiliul de Securitate a evenimentelor ce au loc. Expunând de­curgerea crizei în aşa mod, se favorizează ilustrarea largă a contextului şi, probabil, cel mai înalt preţ al crizei. Aceasta demonstrează publicului respectiv ce eforturi serioase sunt necesare pentru a rezolva problemele.
  2. Chiar şi în contextul multilateral al conflictului guvernele trebuie să fie atente la oportunităţile de a susţine diplomaţia liniştită şi dialogul cu şi între liderii moderatori în criză. Trimişii speciali şi reprezentanţii statelor sau ai organizaţiilor internaţionale sau din numele ONU din nou demonstrează valoarea lor la etapele timpurii ale crizei.

Circumstanţele fluide ale perioadei de după războiul rece, strategiile, procedeele şi mijloacele diplomatice de a avertiza crizele cer noi căi creative pentru a difuza tensiunile şi a facilita acomodarea reciprocă între potenţialii beligeranţi. Aceste strategii pot include discuţii serioase ale ajustării paşnice a graniţelor sau revederii lor, noi aranjamente constituţionale, forme ale autonomiei regionale sau culturale ş. a.

 Capacitatea de alegere a diplomaţiei oficiale poate fi întărită de către activitatea în sectorul privat. În acest sens este recomandată aşa-numita „a doua cale a diplomaţiei“, un produs principal neformal în negocierile diplomatice, folosit de către liderii care vreau să primească date neformale despre intenţiile adversarilor, ridicînd nivelul eforturilor oficiale.

Unele guverne au găsit Organizaţiile Neguvernamentale şi alte instituţii nestatale foarte utile în mijlocirea acordurilor politice şi în completarea rolului organelor oficiale.

Astăzi, multipolaritatea noii ordini mondiale stimulează influenţa factorilor mai mici în sistemul internaţional. ONG-urile joacă un rol semnificativ în mediere, asistenţă umanitară şi consolidarea păcii şi sunt acum parte a efortului de prevenire şi soluţionare a conflictelor.

În ultimul timp mai mult de 1000 de ONG-uri li s-a oferit statutul consultativ la ONU şi aproape 20.000 de ONG-uri din toată lumea au intrat în diverse relaţii cu ONU şi oferă singure mai mult de 3 mlrd dolari SUA în termeni de asistenţă pentru dezvoltare.Pe lîngă aceasta ONG-urile au funcţia unică de a avertiza despre apariţia vreunui conflict sau a unei suferinţe masive.

ONG-urile pot fi distinse în dependenţă de statutul lor juridic, funcţii, resurse, principii de operare şi experienţă.

Statutul independent neutru, de persoană terţă al ONG-urilor le conferă abilitatea unică de a ajuta la procesul de consolidare a naţiunii, de la medierea motivelor care cauzează conflicte pînă la strategiile de promovare a dezvoltării economice şi sociale la probleme zilnice de monitorizare a alegerilor, restabilire a refugiaţilor monitorizare a drepturilor omului.

Metodele utilizate de ONG-uri pentru a-şi atinge obiectivele propuse diferă de la un grup la altul. Unele recurg la un număr restrîns de tehnici sau activităţi cum ar fi: pregătirea rapoartelor, înaintarea plîngerilor către organizaţii internaţionale, promovarea legislaţiei internaţionale, activitatea de lobby pe lîngă organisme naţionale şi internaţionale ş.a.

După cum constată autorul italian Antonio Cassese unele organizaţii neguvernamentale au îndeplinit şi îndeplinesc sarcini importante în ambele maniere, prin presiunea asupra statului, să adere la standarte internaţionale şi prin efectuarea de anchete şi cercetări care sînt mai dificile de efectuat de către state sau organe interguvernamentale.

Organizaţii, aşa, ca Amnistia internaţională, Comisia internaţională a juriştilor, Societatea contra sclaviei, sînt cunoscute pentru rezultatele lor, remarcabile în acţiuni şi scopuri atinse. Mijloacele lor de activitate sînt: investigarea, expunerea şi convingerea.

Alte organizaţii aşa ca Comitetul Internaţional al Crucii Roşii operează la diferite nivele: nu

numai incurajează Guvernele să facă ceva, dar şi acţionează direct la nivel transnaţional în

52

beneficiul răniţilor, bolnavilor, naufragiaţilor şi tuturor acelora care au nevoie de ajutor în rezultatul calamităţilor naturale sau a conflictelor armate.

Alte organe private au ca scop desemnarea idealurilor pentru eliberarea indivizilor sau grupelor de persoane din condiţiile de miserie şi exploatare. Ei vorbesc direct persoanelor şi popoarelor ca să le mărească nivelul de cunoaştere referitor la drepturile lor.

Grupe de persoane într’adevăr au simţit că este obligaţia lor morală să vorbească atunci cînd statele păstrează tăcerea- nu numai Guvernele direct implicate dar şi alte state care preferă să stea în tăcere să se plaseze în afara consideraţiilor politicii reale. Această formă de activitate a ONG-urilor poate servi în scopul diplomaţiei preventive.

În prezent Organizaţiile Neguvernamentale îndeplinesc proiecte la care se cheltuie annual mai mult de 7 mlrd dol. SUA. Cînd apar conflicte, ONG, care deja demult joacă un rol activ în căutarea păcii, nu rareori, printre primii se află la locul conflictului, aducînd un aport de nepreţuit în acordarea ajutorului urgent populaţiei care a suferit şi punînd temelia restabilirii păcii. Spre exemplu Consorţiul Italian al Solidarităţii(ICS), organizaţie neguvernamentală care a luat naştere în 1992 ca un proiect umanitar cu ţelul de a răspunde provocărilor războiului din fosta Iugoslavie, întruneşte astăzi peste 100 de organizaţii de acelaş gen.

În prezent ICS îşi desfăşoară activitatea în republicile din ex-URSS,zona Mediteraniană şi Orientul Mijlociu. ICS lucrează în mai multe domenii:

-în condiţiile stării de urgenţă în caz de război: livrarea ajutorului umanitar, distribuirea echipamentului necesar, administrarea taberelor de refugiaţi, coordonarea ajutorului medical, suport psihologic, asistenţă jurudică şi educaţională.

În timpul punctului culminant al conflictului din Bosnia, 1994-1995 peste 300 de maşini cu ajutor umanitar au fost trimise de către ICS în Anaconda, transportînd peste 1.100.000 tone avînd costul în jurul la 75 mln dolari SUA. În timpul crizei umanitare în Kosovo, ICS conducea 6 centre, unde trăiau peste 5000 de refugiaţi în diferite localităţi ale Albaniei.

În procesul din Orientul Apropiat, de exemplu, Institutul de cercetări din Norvegia, cu rădăcinile sale în mişcarea sindicală, a fost de neînlocuit în spargerea gheţei şi punerea temeliei pentru acordul de la Oslo în 1993.

În Guatemala, organizaţiile bisericeşti norvegiene erau instrumentele în facilitarea dialogului între părţile la conflict.

În Tadjikistan forţele unite ale cetăţenilor din SUA şi Russia cu experienţă profundă în rezolvarea şi medierea conflictelor, sponsorizată de către Fundaţia Kettering din Dayton, au întrunit

fracţiile tadjice în mijlocul anului 1997 aproape de 20 de ori pentru a stabili o bază pentru negocieri formale. Alte grupe în SUA şi Europa, care sunt încadrate în diplomaţia preventivă neoficială, include Institutul pentru Multi-Track Diplomacy, International Alert, The Carter Center’s International Negotation Network, Grupa de criză Internaţională. Aceste organizaţii au jucat un rol activ în stabilirea relaţiilor între părţile în conflict şi guvernele interesate, studierea diplomaţiei şi rezolvarea conflictelor, oferirea bunelor oficii părţilor care sunt antrenate în rezolvarea paşnică a conflictelor.

În adaos la progresul substanţial pe care aceste eforturi îl fac în legarea diferenţelor care deseori divizează vecinii ostili, este şi lista impresionantă de participanţi, care duc experienţa în comunităţile lor şi influenţează atunci când mulţi dintre aceştea îşi asumă poziţii de conducere.

În sumar, o largă reţea de măsuri politice şi diplomatice sunt posibile, din timp, pentru a ajuta la dizolvarea unei crize potenţiale sau in creştere.

Uneori, însă, sunt necesare măsuri mai stringente, inclusiv trimiterea de mesaje bine definite liderilor care au ales o cale inacceptabilă în atingerea scopurilor lor.

Strategiile, mijloacele şi instrumentele folosite în diplomaţia preventivă sunt o parte integrantă a acestui concept.