Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
  • Diplomaţia informală

Diplomaţia informală este folosită de mai multe secole pentru a facilita comunicarea dintre puteri. Cei mai mulţi diplomaţi recrutează figuri înalte din alte naţiuni pentru a avea acces neoficial la conducerea ţării. În unele situaţii, cum ar fi cea dintre SUA şi Republica Chineză, o mare parte a diplomaţiei este desfaşurată prin canale semi-oficiale folosind ca interlocutori membri academici. Acest lucru se întamplă în situaţia în care guvernele doresc sa-şi exprime intenţia de a rezolva o situaţie diplomatică, dar nu doresc să o exprime în mod oficial.

Diplomaţia informală constă în întâlnirea unor academicieni, oficiali militari sau civili, activişti sociali sau figuri publice şi angajarea lor într-un dialog, unicul ţel fiind cel de a soluţiona un conflict.

  • Diplomaţia culturală

Diplomaţia culturală este o parte a diplomaţiei. Ea se referă la un nou tip de diplomaţie implicând actori nonguvernamentali. În cadrul globalizării, cultura joacă un rol foarte important în definirea identităţii şi relaţiilor dintre oameni. Joseph Nye subliniază importanţa soft power pe lângă hard power. Când diplomaţia clasică esuează, o bună cunostinţă a culturii unor naţiuni poate micşora distanţa dintre ele. Diplomaţia culturală devine un subiect pentru studii academice bazate pe eseuri istorice despre SUA, Europa si Războiul Rece.

  • Diplomaţia parlamentară

Diplomaţia parlamentară nu este încă un subiect studiat foarte în detaliu.Diplomaţia parlamentară s-a dezvoltat rapid în ultimele decenii şi pare să crească în relevanţă. Termenul de „diplomaţie parlamentară” poate fi folosit în mai multe sensuri[1], de obicei diplomaţia parlamentară este suma activităţilor internaţionale susţinute de parlamentari pentru a creşte înţelegerea dintre ţări, şi pentru a se asista reciproc pentru îmbunătăţirea controlului guvernului şicreşterea legitimităţii instituţiilor inter-guvernamentale.

Deşi diplomaţia a fost până acum mai mult sau mai puţin o arenă rezervată exclusiv executivului, depăşirea graniţei dintre naţional şi străin a condus la o nevoie şi mai mare de parlamentari care să gândească problema care le era pusă în faţă. O mai mare implicare din partea parlamentelor în afacerile internaţionale este în parte rezultatul a ceea ce noi numim „globalizare”. Recunoaşterea că activitatea guvernamentală în creştere în organizaţiile internaţionale trebuie mai bine controlată. Aceasta a crescut o dată cu această nevoie şi a condus, în ultimele decenii, la un număr de structuri inter-parlamentare care sunt făcute să faciliteze procesul de examinare. Pe de altă parte, parlamentele au realizat că nu mai pot lăsa guvernele să- şi asume întreaga responsabilitate pentru acţiunile de peste hotare. Acum, mai mult ca niciodata, parlamentarii individual şi parlamentele ca instituţii sunt chemate să-şi rezolve partea din problemele complexe care necesită o abordare multifaţetată.

Aceste două aspecte ale sarcinii parlamentare internaţionale sunt strâns legate şi câteodată, mai ales în problemele Adunării Parlamentare a Consiliului European , pot acoperi parţial problema.

  • Diplomaţia ad-hoc şi diplomaţia prin misiunile speciale

Diplomaţia prin misiunile temporare are o istorie îndelungată, practic, ea s-a folosit încă de la primele contacte între comunităţi sau state.

Începând din secolul XX misiunile temporare au început să decadă , reducându-se, în principal, la misiuni de reprezentare, având funcţii de ceremonial; după al doilea război mondial, rolul lor însă, este în creştere, azi sunt folosite tot mai mult pentru rezolvarea unor probleme, nu numai importante, dar şi urgente.

Misiunile temporare se realizează prin:

  1. diplomaţia ad-hoc[2]
  2. prin misiunile speciale.

1.Comisia de Drept Internaţional a precizat că diplomaţia ad-hoc se foloseşte[3]:

  1. prin delegaţii la conferinţele internaţionale;
  2. prin delegaţii itinerante, adică delegaţiile guvernelor pentru a îndeplini misiuni în mai multe state;
  3. prin alte misiuni speciale privind alte situaţii.

Comisia de Drept Internaţional nu a insistat pentru a delimita diplomaţia ad-hoc de misiunile speciale, stabilind numai câteva din criteriile care califică o misiune ca fiind ad-hoc:

  1. misiunea trebuie să fie o însărcinare pornită de la stat;
  2. reprezentanţii statelor să aibă o misiune din domeniul dreptului internaţional excluzând tranzacţiile private .

Teoreticieni ai dreptului diplomatic includ în categoria de diplomaţie ad-hoc şi urmatoarele situaţii:

  • instituirea unor birouri temporare într-un alt stat, pentru a îndeplini o însărcinare temporară a statului trimiţător: un birou comercial, o reprezentanţă pentru rezolvarea despăgubirilor de război, anchete despre persoane căzute în război, etc[4]. Ar intra în sfera diplomaţiei ad-hoc şi instituţiile înfiinţate pentru a promova un interes bilateral temporar, pe care noi le-am definit ca misiuni specializate.

-Intră în categoria de diplomaţie ad-hoc şi acele misiuni temporare, cum ar fi delegaţiile care reprezintă statul la ceremonii speciale (instalarea unui şef de stat, de exemplu).

2.Spre deosebire de diplomaţia ad-hoc, care este definită doar ca doctrină, misiunilespeciale sunt reglementate în Convenţia privind misiunile speciale din anul 1969; art.1 le defineşte ca fiind: „o misiune temporară, având un caracter reprezentativ de stat, trimisă de un stat într-un alt stat cu consimtământul acestuia din urmă pentru a trata cu el chestiuni determinate sau pentru a îndeplini în acest stat o sarcină determinabilă”.

Diferenţa dintre diplomaţia ad-hoc şi misiunile speciale este imporantă, întrucât regimul acestora este diferit: dacă apreciem că diplomaţia ad-hoc este supusă normelor dreptului diplomatic cutumiar, în curs de formare şi adesea neprecis, iar misiunile speciale au regimul stabilit prin Convenţia cu acelaşi nume din 1969, înseamnă că distincţia dintre cele două noţiuni trebuie clarificată.

Apreciez că diplomaţia ad-hoc se deosebeşte de misiunile speciale prin:

  1. potrivit art. 3 al Convenţiei privind misiunile speciale, funcţiile unei misiuni speciale trebuie să fie determinate prin consimţământ mutual între statul trimiţător şi statul primitor, diplomaţia ad-hoc nu se realizează pe această cale. Astfel, consimţământul prealabil al statului primitor nu este necesar în cazul diplomaţiei ad-hoc, cum ar fi trimiterea de delegaţii care participă la ceremonii, la unele acţiuni protocolare, fiind suficient consimţământul tacit al statului primitor; tot astfel, emisarii secreţi, negociatorii secreţi, observatorii confidenţiali, agenţii secreţi sunt asteptaţi tacit de către statul de resedinţă.
  2. o altă deosebire este că, pe când misiunile speciale au un caracter reprezentativ de stat, ele acţionând în numele acestuia, diplomatul ad-hoc poate fi şi un agent particular al şefului de stat, cum sunt emisarii preşedintelui SUA sau observatori la o conferinţă la care statul trimiţător a fost invitat dar, din diferite motive, nu doreşte să participe la negocieri. Suita şefului de stat poate fi considerată ca diplomaţie ad-hoc.

Aceste două caracteristici au făcut ca diplomaţiei ad-hoc să nu i se recunoască, de mulţi autori, statutul legal cu al diplomaţiei permanente.

Consider că diplomaţia ad-hoc beneficiază de acelaşi regim cu cel al diplomaţiei misiunilor speciale sau permanente, regimul lor, însă, nu este codificat convenţional, iar cutuma nu s-a format încă, fiind de acum, asigurat de curtoazia internaţională.

 

[1] The Hague Journal of Diplomacy 2 (2007)pag. 93-99

[2]   Termenul a fost folosit prima data de Comisia de Drept International, in anul 1960, in cadrul discutiilor la Comisia Juridica a Adunarii Generala a ONU.

[3]   Potrivit comisiei, expresia “misiune speciala” desemneaza o misiune oficiala de reprezentare a unui stat, trimisa de acesta la un alt stat, cu scopul de a indeplini o sarcina speciala.

[4]   dupa al doilea razboi mondial, Romania a infiintat Comisii de repatriere, care au functionat in Germania, cu sarcina de a ajuta repatrierea cetatenilor de origine romana.

Загрузка...