Aşa după cum a rezultat din cele de mai sus, Convenţia europeană a Drepturilor Omului reglementează numai drepturile civile şi politice. Pentru a completa gama largă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu sfera drepturilor economice şi sociale, la 18 octombrie 1961, la Torino, s-a semnat Carta Socială Europeană, document care a intrat în vigoare la 26 februarie 1965.

Aşa cum se arată în preambulul Cartei, unul dintre scopurile urmărite de către Consiliul Europei este „facilitarea progresului economic şi social în special prin menţinerea şi realizarea pe mai departe a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”20.

Carta stipulează o gamă variată de drepturi economice şi sociale, după cum urmează:

  • dreptul la muncă;
  • dreptul la condiţii de muncă drepte;
  • dreptul la condiţii de muncă sigure şi sănătoase;
  • dreptul la remunerare corectă;
  • dreptul de asociere;
  • dreptul la negocieri colective (şi dreptul la grevă);
  • dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie;
  • dreptul femeilor angajate la protecţie;
  • dreptul la orientare profesională;
  • dreptul la pregătire profesională;
  • dreptul la protecţia sănătăţii;
  • dreptul la securitate socială;
  • dreptul la asistenţă socială şi medicală;
  • dreptul de a beneficia de bunăstare socială;
  • dreptul persoanelor handicapate de a beneficia de pregătire profesională, restabilire şi recuperare socială;
  • dreptul familiei la protecţie socială, legală şi economică;
  • dreptul mamei şi copilului la protecţie economică şi socială;
  • dreptul străinilor de a se angaja în muncă pe teritoriul altui stat;
  • dreptul muncitorilor emigranţi şi a familiilor la asistenţă şi protecţie.

Desigur că în majoritatea ţărilor Consiliului Europei nivelul dezvoltării economice şi sociale este suficient pentru a asigura o respectare largă a acestor drepturi, dar în acelaşi timp trebuie să se ţină seama şi de faptul că există diferenţe între unele ţări supradezvoltate şi altele mai puţin dezvoltate, ca şi între sistemele de drept ale unor state şi prevederile Cartei Sociale, fapt care a făcut ca o perioadă de timp, statele părţi să nu fie obligate să accepte toate prevederile , ci numai o parte dintre ele, cuprinzând 5 articole cel puţin dintr-un grup de 7, considerate ca „nucleu obligatoriu, (art.1 – dreptul la muncă, art.5 – dreptul la asociere,          art.6 – dreptul la negocieri colective, art.12 – dreptul la securitate socială, art.13 – dreptul la asistenţă socială, legală şi economică şi art.19 – dreptul muncitorilor emigranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă”.

Carta Socială are şi un sistem propriu de supraveghere a aplicării sale de către statele părţi. Spre deosebire de situaţia drepturilor civile şi politice, în aceste cazuri, acest sistem nu este de natură juridică. Este  creat în conformitate cu prevederile Cartei un sistem de patru organe, respectiv:

  • Comitetul de experţi;
  • Subcomitetul Comitetului Social Guvernamental;
  • Adunarea consultativă;
  • Comitetul Miniştrilor.

Aceste organe primesc rapoarte de la guvernele statelor părţi privind modul în care au realizat aplicarea prevederilor Cartei.

În anul 1988 s-a semnat un Protocol de către 9 state , prin care se garantează următoarele drepturi:

  • dreptul de şanse şi tratament egal în problema ocupării şi angajării forţei de muncă fără discriminări pe bază de sex;
  • dreptul muncitorilor de a lua parte şi la stabilirea şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi a mediului;
  • dreptul muncitorilor la informare şi consultare în cadrul întreprinderii;
  • dreptul bătrânilor la protecţie socială.

 

20  Ion Suceavă, op. cit., p.94.