Consiliul Europei, organizaţie politică, înfiinţată prin statutul semnat la 5 mai 194922 de Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia, la care au mai aderat ulterior şi alte state, a creat o serie de organe subsidiare proprii care au în sfera preocupărilor lor probleme legate direct de protecţia juridică internaţională a drepturilor omului cum sunt Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Comisia Europeană pentru Drepturile Omului este unul din principalele organe create de către această organizaţie politică.

       Comisia este compusă dintr-un număr de membri egal cu cel al statelor părţi la Convenţia europeană a drepturilor omului neputând face parte din ea decât un resorsitant al fiecărui stat în parte.

       Comisia este aleasă de către Comitetul Miniştrilor de pe o listă de candidaţi întocmită de către Biroul Adunării Consultative. Durata mandatului Comisiei este de 6 ani, dar mandatul a 7 membri aleşi prin tragere la sorţi imediat după prima alegere, expiră după 3 ani. Ei acţionează cu titlu individual şi nu-şi pot asuma funcţii incompatibile cu exigenţele de imparţialitate şi disponibilitate  inerente acestui mandat.

       În conformitate cu completările aduse Convenţiei prin Protocolul nr.8 din 19 martie 1985, Comisia îşi desfăşoară activitatea în şedinţe plenare, dar poate să constituie şi Camere compuse din cel puţin 7 membri, cu atribuţii de examinare a cererilor introduse de către persoane fizice sau organizaţii neguvernamentale ce pretind că au fost victime ale unor violări a drepturilor recunoscute de către Convenţie. Este vorba însă de acele cereri, care pot fi soluţionate pe baza unei jurisprudenţe stabilite sau care nu ridică nici o problemă gravă în legătură cu interpretarea sau aplicarea Convenţiei.

       O primă atribuţie a Comisiei este aceea de a primi, prin intermediul secretarului general al Consiliului Europei, sesizări din partea oricărui stat parte cu privire la orice încălcare a dispoziţiilor Convenţiei.

       Comisia poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de persoane care pretind că au fost victime ale unei violări de către un stat parte a drepturilor prevăzute în Convenţie.

       Condiţiile necesare pentru admiterea cererii sunt:

  • statul-parte să fi recunoscut competenţa Comisiei în această materie;
  • să fi fost epuizate toate căile de recurs interne, recunoscute conform principiilor dreptului internaţional şi numai după 6 luni de la rămânerea definitivă a deciziei interne;
  • nu se acceptă cererile anonime;
  • să nu fie în esenţă identică cu o cerere examinată anterior de Comisie sau supusă deja unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de soluţionare şi dacă nu conţine fapte noi;
  • să nu fie apreciată ca incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei, să nu fie în mod evident nefondată sau abuzivă.

În instituţia în care cererea este reţinută de către Comisie, se procedează la o examinare în contradictoriu a cererii cu reprezentanţii părţilor şi în situaţia în care se impune, la o anchetă, situaţie în care statele membre vor furniza toate datele necesare.

Totodată, Comisia îşi va oferi bunele oficii pentru a se ajunge la o înţelegere amiabilă a părţilor, în spiritul prevederilor Convenţiei.

În cazul în care nu s-a reuşit rezolvarea cauzei într-unul din modurile de mai sus, Comisia redactează un raport care se înaintează Comitetului Miniştrilor, ea putând hotărî asupra fondului cauzei. Comitetul Miniştrilor poate lua o decizie, dacă în termen de 3 luni de la comunicarea raportului Comisiei cauza nu a fost transmisă Curţii Europene a Drepturilor Omului, decizie care este obligatorie pentru statele părţi, conform art.32   paragraful 423.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului funcţionează în cadrul Consiliului Europei ca un organism cu atribuţii de jurisdicţie în materia drepturilor omului. Ea are sediul la Strassbourg şi se compune din judecători în număr egal cu cel al membrilor Consiliului Europei, fiecare stat neputând avea decât un singur reprezentant. Membrii Curţii sunt aleşi de Adunarea Consultativă, candidaţii trebuind să se bucure de cea mai înaltă consideraţie morală şi să întrunească condiţiile cerute pentru exerciţiul înaltelor funcţiuni judiciare, sau să fie jurişti de reputaţie recunoscută. Ei îşi exercită mandatul cu titlu individual şi în această perioadă nu pot să-şi asume funcţii incompatibile cu independenţa şi imparţialitatea necesară acestui mandat. Pentru examinarea fiecărei cauze, se constituie o cameră de 9 judecători, între care intră obligatoriu şi resortisantul statului parte, sau în lipsa acestuia, o persoană aleasă de acesta, ceilalţi judecători fiind aleşi prin tragere la sorţi înainte de începerea examinării cauzei.

Conform art.44 din Convenţie, au calitatea de a se prezenta în faţa Curţii doar statele părţi şi Comisia25.

Curtea are competenţă cu privire la toate chestiunile care privesc interpretarea şi aplicarea Convenţiei, ea putând fi sesizată, fie de către Comisie, fie de către statul parte al cărui cetăţean este victima încălcării drepturilor de către alt stat parte care a sesizat Comisia sau de către statul parte reclamant.

Condiţia care trebuie îndeplinită pentru a putea fi investită Curtea  este ca statele părţi să fi recunoscut ca obligatorie jurisdicţia acesteia. Articolul 46 prevede că orice stat parte poate, în orice moment, să declare că recunoaşte ca obligatorii de drept şi fără o convenţie specială jurisdicţia Curţii cu privire la orice chestiune privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei. Aceste declaraţii nu sunt condiţionate şi nu presupun reciprocitate din partea altor state.

Sesizarea Curţii se poate face numai dacă s-a constatat de către Comisie că soluţionarea amiabilă a chestiunii nu a reuşit şi a trecut termenul de 3 luni de la comunicare araportului Comisiei la Comitetul Miniştrilor.

În baza art. 50 din Convenţie, Curtea este abilitată ca atunci când o parte a fost lezată într-o decizie sau măsură ordonată de către orice autoritate a unei părţi în cauză, măsură care se află în opoziţie totală sau parţială cu obligaţiile decurgând din prezenta Convenţie, iar dreptul intern nu permite înlăturarea totală a consecinţelor măsurilor, prin decizia sa să poată acorda o satisfacţie echitabilă acelei părţi.

Statele părţi s-au angajat să se conformeze deciziilor Curţii în litigiile în care sunt părţi. Aceste decizii sunt definitive. Ele sunt transmise Comitetului Miniştrilor care urmăreşte punerea lor în executare.

În vederea aplicării efective şi uniforme a Convenţiei, statele părţi au obligaţia de a furniza, la cererea Secretarului General al Consiliului Europei, explicaţiile privind modul în care dreptul intern asigură aplicarea efectivă a prevederilor acesteia.

 

22 Irina Moroianu Zlătescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, I.R.D.O., Bucureşti, 1996, p. 56.

23   Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Promovarea şi protecţia drepturilor omului în sistemul Naţiunilor Unite, I.R.D.O., Bucureşti, 2000, p.57.

25 Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, op. cit., p.57.