Mijlocul secolului al XIX-lea a înregistrat un fenomen nou în domeniul drepturilor omului: abordarea acestora pe plan internaţional.

Primele norme convenţionale vizau umanizarea războiului, combaterea comerţului cu sclavi, şi în general, cu fiinţe umane şi protejarea minorităţilor religioase.

Convenţia din 22 august 1864 prevedea protecţia militarilor răniţi în forţele armate în campanie şi personalului de îngrijire al acestora. Prin declaraţia de la Sankt Petersburg din 19 decembrie 1868 şi prin Declaraţiile şi Convenţiile adoptate de prima Conferinţă de Pace de la Haga din 1899, a fost interzisă folosirea unor categorii de arme crude şi perfide.

Acordul de la Paris din 18 mai 1904 interzicea comerţul cu femei, care a fost urmat de Convenţia internaţională referitoare la traficul cu femei. La 30 septembrie 1921 a fost adoptată la Geneva Convenţia internaţională referitoare la combaterea traficului cu femei şi copii.

După primul război mondial, înfiinţarea Ligii Naţiunilor a constituit prima încercare de a se realiza o organizaţie de state care să aibă un caracter general şi permanent. Ideea creării acestei organizaţii apăruse în mai multe ţări şi s-a născut datorită dezastrului pe care războiul l-a provocat multor popoare, precum şi situaţiei politice şi economice ivite la terminarea acestuia.

Pactul Ligii Naţiunilor, adoptat la Conferinţa de Pace de la Versailles din 28 iunie 1919 creat prin această primă organizaţie internaţională,  printre alte obiective şi-a propus  respectarea şi protecţia juridică a drepturilor omului.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial la Conferinţa de la San Francisco, care a avut loc între 25 aprilie – 26 iunie 1945, s-a adoptat Carta Naţiunilor Unite, care a intrat în vigoare la 24 octombrie al aceluiaşi an, iar acea zi a rămas ca un simbol, prin care sărbătorim în fiecare an „Ziua Naţiunilor Unite”.

Preambulul Cartei Naţiunilor Unite este enunţat astfel:

„NOI POPOARELE NAŢIUNILOR UNITE, HOTĂRÂTE să izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului, care în timpul vieţii noastre a pricinuit de două ori omenirii suferinţe de nespus,

să ne reafirmăm credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici,

să creem condiţiile necesare pentru menţinerea justiţiei şi a respectării obligaţiilor decurgând din tratate şi din alte izvoare ale dreptului internaţional

să promovăm progresul social şi instaurarea unor condiţii mai bune de trai, o mai mare libertate,

........AM DECIS SĂ NE ASOCIEM EFORTURILE PENTRU REALIZAREA ACESTOR OBIECTIVE .......10

Născut din convingerea că respectul pentru persoana umană, că promovarea şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului constituie una din condiţiile indispensabile păcii mondialeşi progresului umanităţii şi ca o reacţie la violările monstruoase ale acestor drepturi de regimul hitlerist, dreptul internaţional al drepturilor omului a fost fondat pe trei linii:

  1. pe reafirmarea, dezvoltarea şi codificarea materiei drepturilor omului;
  2. pe instituirea unor mecanisme de aplicare a normelor convenţionale;
  3. pe difuzarea şi educarea în spiritul respectării prevederilor instrumentelor existente.

Procesul de reafirmare şi dezvoltare a drepturilor omului a fost amorsat însă din timpul celui de-al doilea război prin discursul preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, din 14 august 1941, care imagina o lume fondată pe patru libertăţi fundamentale: libertatea cuvântului şi de expresie, libertatea fiecăruia de a adora pe Dumnezeu în felul său propriu, eliberarea de sărăcie şi eliberarea de teamă.

Declaraţia Naţiunilor Unite, adoptată la 1 ianuarie 1942 de cele 27 de state ale coaliţiei antifasciste menţiona că o victorie completă asupra inamicului ar fi esenţială pentru a apăra viaţa, libertatea, independenţa şi libertatea religioasă, precum şi pentru a conserva drepturile umane şi justiţia în propriile lor ţări şi în celelalte naţiuni.

Imaginea idilică pe care şi-au format-o semnatarii Declaraţiei Naţiunilor Unite în 1942 asupra a ceea ce trebuia să reprezinte drepturile omului nu şi-a putut găsi reflectarea în actul constitutiv al Organizaţiei Mondiale, creată în 1945, deoarece fiecare dintre marile puteri avea probleme insolubile în materie în propria ţară. Uniunea Sovietică, un regim totalitar, poliţienesc şi sute de gulaguri, Statele Unite, un sistem legislativ care consacra discriminarea rasială, Marea Britanie şi Franţa aveau vaste imperii coloniale. Cu toate acestea , Charta Naţiunilor Unite a înscris printre scopurile sale, promovarea şi apărarea „drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi fără deosebiri de rasă, sex, limbă sau religie ...”11

Astfel s-au pus bazele principiale ale viitoarei dezvoltări a apărării internaţionale a drepturilor omului.

 

10 Ion Suceavă, Omul şi drepturile sale , Editura Europa Nova,1991, p.36.

11 Ion Cloşcă şi Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995, p.34.