Prin sistemul de tratate de la Versailles, comunitatea mondială a intenţionat să evite pe cât era posibil o nouă conflagraţie mondială. Evoluţia evenimentelor în primul deceniu postbelic a demonstrat existenţa unor forţe politice care doreau modificarea statu-quo-ului stabilit prin tratate, revizuirea lor. În anii ‘30 pe arena mondială tot mai multe state îşi manifestă tendinţele revizioniste şi revanşarde. Continentul european nu a reuşit să evite pericolul unei conflagraţii, debutul fiind războiul civil din Spania. Atitudinea marilor puteri a fost diferită: Marea Britanie şi Franţa au ocupat o poziţie de neamestec în afacerile interne ale Spaniei, pe când alte state, Germania, Italia, Uniunea Sovietică au intervenit destul de active. În perioada următoare tendinţele revizioniste s-au întenţit, Germania nazistă a încălcat deschis clauzele militare ale Tratatului de la Versailles.

Un loc deosebit în geneza celui de-al doilea război mondial îi revine Acordului de la Munchen, semnat la 29-30 septembrie 1938 de guvernele Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Italiei, conform căruia Cehoslovacia a fost cedată agresorilor şi în curând ea a încetat să mai existe ca stat. Acordul de la Munchen a devenit apogeul politicii de conciliere promovată de statele occidentale faţă de Germania.

Polonia a fost următoarea ţară faţă de care Germania avea pretenţii teritoriale. Reprezentanţii Reichului au cerut polonezilor «returnarea» oraşului-port Danzig şi a coridorului care ar fi unit acest oraş cu Germania şi Prusia Orientală. Aceste cereri au fost respinse de guvernul polonez, care miza pe sprijinul Marii Britanii şi Franţei în cazul unui atac din partea Germaniei, sperând că Polonia nu va fi sacrificată după modelul Cehoslovaciei. În cazul Poloniei, Germania nazistă a reuşit să ajungă la o nouă împărţire cu Uniunea Sovietică, care a fost absentă la Munchen. Astfel, ambiţiile revizioniste germane au contribuit la declanşarea unui război care se va transforma în anii următori într-unul mondial.

Declanşarea războiului şi primele operaţiuni militare

La 1 septembrie 1939, invadarea de catre trupele germane a teritoriului polonez a declanşat cel de-al doilea război mondial (1939-1945). Ordinea politică mondială, consacrată juridic prin tratatele semnate la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), a fost încălcată.

Care au fost cauzele ce au dus la declanşarea războiului? Istoricul Eric Hobsbawm menţionază că secolul al XX-lea a fost marcat de război, a trăit şi a găndit în termenii războiului chiar şi atunci când tunurile şi bombele nu exploadau. Istoricul A.J.P.Taylor, la rândul său, consideră că originele celui de-al doilea mondial sunt controversate. Printre sursele conflictului se regăsesc eşecurile organizării postbelice a lumii: lipsa de coeziune a Marilor puteri la Conferinţa de la Paris; neimplicarea SUA in aplicarea şi respectarea propriilor principii; politica promovată de noua putere a Rusiei sovietice precum şi politica revizionistă şi revanşardă promovată de Germania, căreia i s-a alăturat Italia, Japonia şi alte state mai mici.

Printre autorii morali se înscrie Adolf Hitler, creaţia Versailles-ului şi, pe de altă parte, creaţia ideilor comune ale Europei contemporane. Mai mult decât atât, el a fost creaţia istoriei germane şi a prezentului german. “Hitler a fost - menţionează istoricul A.J.P.Taylor - placa de rezonanţă pentru naţiunea germană”. Conducătorul U.R.S.S., I.V.Stalin, este şi el, la rândul său, unul dintre autorii morali ai conflictului, prin semnarea pactului din 23 august 1939.

Prin atacarea Poloniei a fost pus în aplicare Planul alb, avizat de Hitler încă la 11 aprilie 1939. Iniţial, Italia şi-a proclamat neutralitate, urmată de Japonia, apoi SUA. La 6 septembrie 1939 aceeaşi poziţie a fost adoptată şi de Consiliul de Coroană al României. În schimb, Franţa şi Marea Britanie au pus în aplicare garanţiile acordate Poloniei în primăvară şi au declarat război Germaniei.

Atacul asupra Poloniei punea în aplicarea războiul fulger - blitzkrieg-ul, armata poloneză fiind scoasă practic din luptă după primele zece zile. La 17 septembrie 1939, Stalin, punând în practică prevederile protocolului secret din 23 august, ordonă atacarea Poloniei dinspre Est. După ocuparea unei părţi din teritoriul polonez, Uniunea Sovietică se îndreaptă în direcţia Nord-Vest, respectiv spre vecinii din zona baltică şi Finlanda. Tratatele încheiate între 29 septembrie şi 10 octombrie cu Estonia, Letonia şi Lituania, au creat cadrul propice pentru ocuparea lor de către Armata Roşie, pentru stabilirea unui “cap de pod” în vederea ofensivei în direcţia Finlandei, atacată la 30 noiembrie 1939. Liga Naţiunilor a declarat Uniunea Sovietică stat agresor şi la 14 decembrie aceasta a fost exclusă din Ligă.

Pe Frontul din Vest, atât trupele Wermachtul-lui, cât şi cele ale francezilor şi englezilor nu s-au antrenat în mişcări consistente, situaţia menţinându-se până la 9 mai 1940. Această linişte relativă a fost catalogată drept “război ciudat”, ceea ce înseamnă de fapt lipsa unor acţiuni militare ale părţilor implicate în conflict.

După blitzkrig-ul purtat în direcţia Vest, următoarea ţintă va fi Franţa, care va capitula la 22 iunie 1940. Germanii au ţinut să semneze armistiţiul în acelaşi vagon unde ei capitulaseră în 1918, la Compiegne.

Urma un alt obiectiv - ocuparea Angliei, operaţiune dificilă ce implica resurse militare importante. Ofensiva, începută la 8 august 1940 printr-un atac al flotei aeriene germane Luftwaffe, a declanşat o ripostă engleză. După atacul masiv asupra Londrei din 10 mai 1941, Hitler a abandonat ideea debarcării în Marea Britanie.

O altă zonă care după capitularea Franţei a atras atenţia dictatorilor de la Berlin şi Moscova a fost cea a Balcanilor şi Sud-Estul Europei.

În 1940, România a fost prima victimă fiind “silită” să cedeze Basarabia şi Nordul Bucovinei şi partea de Nord-Vest a Transilvaniei. În aceste condiţii, odată cu dispariţia României Mari, noua conducere de la Bucureşti - mareşalul Ion Antonescu - se va ralia la puterile Axei.

Turcia şi-a declarat neutralitatea, statut pe care a reuşit să-l menţină pe parcursului conflagraţiei mondiale. Soarta Greciei a fost hotărâtă de armata italiană, care a atacat-o la 28 octombrie 1940, sprijinită apoi de cea germană, deşi Grecia îşi proclamase anterior neutralitatea. La 25 martie 1941, Iugoslavia a aderat la Pactul Tripartit. La Belgrad se produce o lovitură de stat, iar noua conducere proclamă neutralitatea Iugoslaviei. Germania declanşează un atac în direcţia Belgradului, fiind sprijinită de trupele bulgare şi ungare. După capitularea Iugoslaviei la 17 aprilie, statul iugoslav este dezmembrat, iar Croaţia îşi proclamă independenţa, la 13 aprilie, sub domnia ducelui de Spoleto. Întregul teritoriu al ţării a fost cuprins de o amplă mişcare de partizani, dar rezistenţa era divizată: o parte era condusă de comunistul Tito, alta de colonelul Mihailovici, liderul cetnicilor.

Planul Barbarossa

La 18 decembrie 1940, Hitler a semnat directiva nr. 21, cunoscută sub numele Planul Barbarossa, ce avea drept obiectiv invadarea U.R.S.S.. Conform acestui plan, trupele germane, prin metoda blitzkrig-ului, trebuiau să lichideze forţele principale ale trupelor sovietice din Rusia Occidentală.

Hitler a declanşat la 22 iunie 1941 cea mai mare operaţiune militară a epocii contemporane, mobilizând circa trei milioane de soldaţi germani, sprijiniţi de aliaţi din România, Italia, Finlanda şi Ungaria. Documentele publicate de istoricii ruşi după 1992 demonstrează că a existat şi un Plan operativ de război al U.R.S.S., elaborat în mai 1941, conform căruia Moscova la rândul său, pregătea un atac în direcţia Germaniei, pentru a elibera ţările europene de nazism. Termenul-limită de începere a acţiunilor era iulie 1941.

În primele luni, « războiul fulger » a permis trupelor naziste să cucerească un întins teritoriu sovietic. Armata Roşie a înregistrat o serie de eşecuri ce se datorau mai multor cause: consecinţele sistemului politico-ideologic, instaurat de bolşevici; faptul că U.R.S.S. se pregătea de un război de ofensivă şi nu de defensivă, Armata Roşie nu era pregătită să reziste în faţa unui asemenea atac. Prima înfrângere, armata germană o înregistrează lângă Moscova la începutul lunii decembrie 1941, când trupele sovietice au reuşit să treacă la contraofensivă.

Începutul războiului germano-sovietic a creat condiţii pentru constituirea coaliţiei antihitleriste. Premierul britanic, Winston Churchill, a anunţat imediat sprijinul Angliei pentru Uniunea Sovietică, iar la 13 iulie era semnat un tratat între cele două puteri. Carta Atlanticului, semnată de Churchill şi Roosevelt la 14 august, va prefigura Marea Alianţă. Uniunea Sovietică a aderat la Carta Atlanticului la 24 septembrie 1941.Sprijinul aliaţilor s-a materializat în toamna anului 1941, când la Moscova a fost semnat un protocol prin care Marea Britanie şi SUA se angajau să aprovizioneze cu material de război Uniunea Sovietică în următoarele nouă luni. La 1 ianuarie 1942, la Washington,

  • de state au semnat “Declaraţia Naţiunilor Unite”.

Între 10 ianuarie-2 februarie 1943 Armata Roşie a reuşit să învingă armata germană în zona oraşului Stalingrad, cea mai mare înfrângere suferită până în acel moment de Hitler.

Conferinţa interaliată de la Teheran

Prima Conferinţa a şefilor de guverne a U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie a avut loc între 28 noiembrie şi 2 decembrie 1943 la Teheran. Conferinţa avea scopul de a examina: coordonarea eforturilor aliaţilor în lupta împotriva Germaniei şi sateliţilor ei; colaborarea postbelică şi asigurarea unei păci trainice. A fost adoptată “Hotărârea militară a Conferinţei de la Teheran”, conform căreia operaţia Overlord urma să înceapă în mai 1944. La Conferinţă s-a discutat problema viitorului Germaniei, Roosevelt propunând dezmembrarea ei în cinci state autonome, Churchill a susţinut planul său de constituire a Confederaţiei dunărene din care să facă parte Austria, Ungaria şi teritoriile de Sud ale Germaniei. Stalin a respins planurile celor doi, considerând că Austria şi Ungaria trebuie să fie state independente.

Cel de-al doilea front a fost dechis de anglo-americani la 6 iunie 1944, în Normandia (Franţa de Nord). După debarcarea în Normandia trupele anglo-americane au realizat un şir de operaţiuni reuşite. La sfârşitul lunii septembrie anglo-americanii au eliberat aproape în întregime Franţa şi Belgia. In paralel, operaţiunile aliaţilor în Vest erau susţinute de ample operaţiuni militare ale Armatei Roşii în Estul continentului. Operaţia Iaşi-Chişinău a avut drept rezultat lichidarea grupului de armate “Ucraina de Sud”, reocuparea teritoriului românesc dintre Nistru şi Prut şi înaintarea Armatei Roşii peste Prut. La 23 august 1944, România a ieşit din rândurile Axei şi a luat decizia de a se alătura Naţiunilor Unite. Decizia regelui Mihai I a contribuit la prăbuşirea frontului german din Balcani, fiind deschis drumul spre Sofia, Belgrad, Viena, Budapesta, iar trupele romane au completat efectivul Naţiunilor Unite cu jumătate de milion de ostaşi, cu petrol şi produse alimentare.

Bulgaria n-a trimis trupe pe Frontul de Est, dar a fost una dintre aliatele Germaniei. La 5 septembrie 1944, U.R.S.S. a declarat război Bulgariei, iar la 6 septembrie, trupele Armatei Roşii au intrat pe teritoriul ei. La 9 septembrie, guvernul a fost înlăturat, fiind impus un guvern comunist, care a anunţat aderarea Bulgariei la Coaliţia antihitleristă.

Guvernul finlandez a declarat că este de acord să semneze armistiţiul la 4 septembrie 1944, rupe relaţiile cu Germania şi încetează războiul cu U.R.S.S.

După Finlanda singurul aliat al Germaniei rămăsese Ungaria. Luptele de pe teritoriul ei au fot crâncene şi au durat până în aprilie 1945.

Iugoslavia a fost eliberată de Armata Populară de Eliberare, sprijinită de Armata Roşie. În aceste condiţii germanii au fost siliţi sâ-şi retragă trupele din Grecia şi Albania.

În octombrie 1944, premierul britanic Winston Churchill a întreprins o vizită la Moscova pentru a discuta problema Poloniei şi situaţia din Balcani. Pentru a reglementa situaţia din această zonă, Churchill a propus delimitarea sferelor de influenţă a Uniunii Sovietice şi a Aliaţilor, propuneri care se regăseau în aşa-numitul “acord de procentaj”: “România - Rusia-90 %; alţii - 10%; Grecia: Marea Britanie în acord cu SUA- 90 %, Rusia - 10 %; Iugoslavia: 50 % - 50 %; Ungaria: 50 %- 50 %; Bulgaria: Rusia - 75%, alţii 25 %”.

Conferinţa de la Ialta - 4-11 februarie 1945

La începutul anului 1945, războiul intra deja în faza finală. Existau o serie de probleme ce trebuiau rezolvate în cadrul unei noi întâlniri ale celor “trei mari”. Conferinţa a avut loc în perioada 4-11 februarie 1945 la Ialta (U.R.S.S.). Printre probleme majore abordate în cadrul Conferinţei se afla : statutul postbelic al Germaniei, zonele de ocupaţie şi participarea Franţei cu propria zonă, problema Poloniei, care era una « de onoare » pentru Churchill şi alta de “securitate“ pentru Stalin; aprobarea documentelor Conferinţei de la Dumbarton Oaks din august-septembrie 1944, ce au dus la înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite. La Conferinţă a fost adoptat un document important “Declaraţia cu privire la Europa eliberată”.

La 30 aprilie 1945, Hitler s-a sinucis. Succesorul lui, amiralul Karl Donitz, se pronunţă pentru ieşirea din război. În oraşul Reims, unde se afla Cartierul General al lui D. Eisenhower, la 7 mai 1945 a fost semnat actul de capitulare necondiţionată a Germaniei. Stalin, indignat de faptul că actul de capitulare a Germaniei nu s-a semnat la Berlin, a insistat pe lângă W.Churchill şi H.Truman să considere actul de la Reims drept unul prealabil şi a cerut germanilor să semneze altul, la Berlin, la 8 mai, ora 2400 (ora locală) sau 9 mai ora 200 (ora Moscovei).

Conferinţa de la Potsdam - 17 iulie-2 august 1945

După capitularea Germaniei era nevoie de coordonarea acţiunilor politico-diplomatice şi militare ale Aliaţilor. Conferinţa şi-a început lucrările la 17 iulie 1945, la Potsdam. La ea au participat reprezentanţii “Celor Trei Mari”: delegaţia sovietică, condusă de I.V.Stalin, cea americană, condusă de H.Truman, succesorul lui Roosevelt, şi cea britanică, condusă iniţial de W. Churchill, iar din 28 iulie de Clement R. Atlee, noul prim-ministru al Marii Britanii. Problemele discutate: crearea Consiliului Miniştrilor de Externe, care trebuiau să elaboreze tratatele de pace cu fostele aliate ale Germaniei; problema Germaniei - cea mai intens dezbătută; chestiunea reparaţiilor, soarta Austriei, Poloniei etc.

În privinţa Germaniei au decis ca ea să fie împărţită în patru zone de ocupaţie, supuse unui control din partea Comisiei centrale. Principiile politice şi economice, cu unele completări şi precizări, au fost aprobate în unanimitate de către şefii delegaţiilor. Ele însă nu erau lipsite de anumite carenţe: dacă unul dintre cei patru conducători nu era, de exemplu, de acord cu o hotărâre adoptată în comun, el lua decizia de unul singur în zona sa de ocupaţie, ceea ce conducea la dezmembrarea Germaniei.

La Potsdam, după ce a fost informat că testarea bombei atomice se defăşurase cu succes, preşedintele american, H.Truman i-a spus lui Stalin că Statele Unite au o armă nouă „de-o forţă distructivă neobişnuită”. Stalin a primit cu calm vestea, spunând numai că speră că americanii „vor folosi aşa cum trebuie această armă împotriva japonezilor”. La vremea respectivă, reţelele spionajului sovietic îl ţinuseră pe Stalin la curent cu desfăşurarea lucrărilor legate de bombă atomică, deşi ştirea despre experimentul reuşit nu-i parvenise prin aceste canale.

Preşedintele american, adoptând recomandarea unui grup politico-ştiinţific, numit Comitetul Interimar, creat pentru al consilia în legătură cu folosirea bombei atomice, a aprobat operaţiunea de aruncare a bombei asupra unor ţinte civilo-militare din Japonia. Bombardamentul s-a produs în zilele de 6, şi respectiv, 9 august 1945, când au fost lansate primele bombe atomice asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki. Această decizie a dus la controverse nesfârşite, dar Truman a rămas mereu cu convingerea fermă că a acţionat corect. Cele două bombe au fost singurele arme nucleare folosite vreodată în război. Astfel, Statele Unite au demarat practic procesul înarmării nucleare, deţinând iniţial monopolul în această direcţie. „Monopolul nuclear” s-a dovedit a avea un efect neînsemnat asupra desfăşurării evenimentelor internaţionale de la mijlocul anilor ’40 şi începutul „războiului rece”. În acel moment, nimeni nu a prezis o viaţă lungă monopolului american, el fiind înlăturat la scurt timp de către U.R.S.S..