loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Perioada interbelică a debutat şi a evoluat ca una lipsită de siguranţă, de instabilitate politică şi economică, de climat permanent de criză.

Din nevoia de a-şi crea un climat de securitate pe care tratatele de pace şi Societatea Naţiunilor nu îl puteau oferi, unele ţări care se simţeau vizate de politica revizionistă, au creat un sistem de securitate colectivă bazat pe alianţe şi pe garanţii oferite de Marea Britanie şi Franţa. Astfel a fost creată, în anul 1921, Mica Înţelegere (Mica Antantă), compusă din trei ţări central europene, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, toate trei având diferende teritoriale cu Ungaria, ţară care s-a văzut înconjurată de state aliate între ele. Fiecare dintre cele trei ţări mai avea câte un mare diferend internaţional, care nu mai era comun. Cehoslovacia avea o relaţie tensionată cu Germania, care nu dorea un stat puternic în sudul ei şi dorea să alipească regiunea Sudetă, unde locuiau 3,5 milioane de germani. Iugoslavia disputa cu Italia teritorii din nordul Mării Adriatice. România avea relaţii încordate, greu gestionabile cu Rusia Sovietică. Basarabia şi Bucovina se uniseră cu România şi acest lucru nu era recunoscut de marea putere de la răsărit. Ţările din Peninsula Balcanică erau îngrijorate de climatul internaţional nesigur şi de pericolul unor acţiuni revizioniste ale Bulgariei, mai ales dacă acestea ar fi fost sprijinite de alte puteri ale Europei, în primul rând Germania. Acest sentiment de insecuritate s-a accentuat după anul 1933, când partidul lui Hitler a ajuns la putere în Germania, iar U.R.S.S. a devenit o putere tot mai mare. În anul 1934, la iniţiativa României s-a încheiat Pactul Înţelegerii Balcanice între Turcia, Grecia, Iugoslavia şi România.

Germaniei i s-a stabilit uriaşa datorie de 132 de miliarde mărci. După ce guvernul de la Berlin a anunţat că nu poate achita această datorie, în anul 1923, armata franceză a pătruns şi a ocupat, drept gaj, regiunea industrială Ruhr, cea mai dezvoltată din ţară şi deţinând resursele de fier şi cărbune ale Germaniei. În anul 1924, la Londra a avut loc o conferinţă de experţi financiari ai statelor învingătoare în război, care a decis acordarea de credite Germaniei şi o repartizare anuală acceptabilă a datoriei externe. Ca urmare, a avut loc o destindere internaţională şi Germania a început să depăşească dificultăţile economice. În anul 1925, la Locarno, s-a semnat un pact prin care Germania se obliga să garanteze respectarea graniţelor de est ale Franţei şi Belgiei. În 1926, Germania a fost primită în Societatea Naţiunilor, ceea ce a condus la şase ani de destindere în Europa. În anul 1928, s-a semnat Pactul Briand-Kellogg, numit aşa după numele ministrului de externe al Franţei şi al secretarului Departamentului de Stat al S.U.A., care l-au iniţiat. Semnatarii pactului se angajau să nu recurgă la război în relaţiile dintre ele. Până în anul 1934, un număr de 63 de ţări au aderat la pact. La sfârşitul perioadei interbelice, se va evidenţia lipsa stipulării unor măsuri concrete pentru evitarea războiului, fapt care va face pactul ineficient. Tot în vederea gestionării crizelor aflate în fază latentă, în anul 1934, ministrul francez de externe Louis Barthou a propus crearea unui Pact Oriental, la care au fost invitate să adere Germania, Cehoslovacia, Finlanda, Estonia, Letonia, Polonia şi Uniunea Sovietică. Semnatarii urmau să îţi acorde sprijin reciproc în cazul vreunei agresiuni împotriva oricăreia dintre ele. Opoziţia Germaniei şi Poloniei a dus la eşuarea proiectului. În anul 1934, Uniunea Sovietică a intrat în Societatea Naţiunilor.

În anul 1935, Germania a introdus serviciul militar obligatoriu, încălcând Tratatul de la Versailles. În acelaşi an, Italia a atacat Abisinia, prima agresiune a unei ţări europene, după războiul mondial. Acţiunea Italiei a fost sprijinită de Austria, Germania şi Ungaria. În anul 1936, Hitler a ordonat unor efective de 30.000 de militari ai armatei germane să pătrundă şi să ocupe poziţii în Renania, care devenise, prin Tratatul de la Versailles, zonă demilitarizată. În acel moment, puterile occidentale erau superioare Germaniei şi puteau să intervină pentru restabilirea situaţiei hotărâte la Versailles. Armata germană avea ordin să se retragă la cea mai mică acţiune a militarilor francezi, care însă nu s-au opus. Germania a putut să întărească frontiera cu Franţa, unde a construit o puternică linie de fortificaţii, Linia „Siegfried”. Privind din alt punct de vedere, Renania era şi este o provincie germană asupra căreia guvernul de la Berlin avea toate drepturile de a decide şi acţiona suveran.

După 20 de ani de la încheierea primei conflagraţii mondiale, sistemul de securitate colectivă s-a prăbuşit. În anii 1936 şi 1937, s-au semnat tratate între Germania, Italia şi Japonia, creându-se astfel alianţa statelor fasciste.

În primăvara anului 1938, Germania a realizat Anschluss-ul (alipirea), respectiv alipirea Austriei la Germania. Germania îşi baza acţiunea pe legitimitatea pe care o oferea faptul că austriecii sunt germani. O mare parte a poporului austriac a fost de acord cu Anschluss-ul. Au existat şi persoane care nu au agreat acest act politic, majoritatea fiind fie cei care prin unificare îşi pierdeau privilegii, fie patrioţi conservatori, care nu puteau renunţa la tradiţia istorică a suveranităţii teritoriilor ereditare ale Casei de Habsburg. Scopul declarat de Hitler a fost crearea „Germaniei Mari”. Următoarea acţiune a fost îndreptată în scopul dezmembrării Cehoslovaciei, care rezolva problema alipirii Sudeţilor, eliminarea statului cehoslovac şi destrămarea Micii Antante. Dominaţia centrului şi sud-estului Europei de către Austria, Austro-Ungaria şi mai târziu de către Germania, de-a lungul întregii istorii medievale, moderne şi contemporane, prin fărâmiţarea statelor din aceste regiuni. Dezmembrarea Cehoslovaciei s-a realizat în două etape. Prima a fost diplomatică, Germania convocând o conferinţă la München, în septembrie 1938, cu participarea şefilor guvernelor Marii Britanii, Franţei (care garantaseră integritatea Cehoslovaciei) şi Italiei. Conferinţa a hotărât cedarea de către Cehoslovacia a regiunii Sudete către Germania. Conferinţa a însemnat astfel şi apariţia unui directorat al Europei, care lua decizii încălcând dreptul internaţional şi eliminând de la decizii Societatea Naţiunilor. La 2 noiembrie 1938, a avut loc primul dictat de la Viena, prin care s-au mai smuls Cehoslovaciei alte teritorii, în favoarea Ungariei şi Poloniei. În martie 1939, Germania şi Ungaria au ocupat în întregime Cehoslovacia. România, care avea frontieră comună cu Cehoslovacia, a fost invitată să ocupe un teritoriu în estul acestei ţări, dar spre cinstea istorică a guvernului regal român, a refuzat. Statele din estul Europei, Polonia, Iugoslavia şi România, care sprijiniseră întreaga perioadă interbelică politica Franţei şi Marii Britanii, şi-au pierdut total încrederea în aceste ţări.

La 23 august 1939, Germania a încheiat cu Uniunea Sovietică Pactul de neagresiune, cunoscut sub numele de Pactul Hitler-Stalin, sau Pactul Molotov-Ribbentrop, prin care cele două puteri îşi împărţeau teritorii şi influenţa din estul Europei. În baza acestui tratat, Germania şi-a promovat interesele ei, ale Ungariei şi Bulgariei, prin intervenţii militare (în Polonia, Iugoslavia), prin intermediul celui de al doilea Dictat de la Viena, prin care României i s-a desprins nord-vestul Transilvaniei (în favoarea Ungariei), tratativele româno-bulgare de la Craiova, impuse de Germania, prin care România a cedat Cadrilaterul Bulgariei. În baza aceluiaşi tratat, în iunie 1940, U.R.S.S. a anexat Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa.

Al doilea război mondial

Tratatul Molotov-Ribbentrop a dat Germaniei asigurări privind neutralitatea U.R.S.S. La 1 septembrie 1939 Germania a atacat Polonia dinspre vest, iar în 17 septembrie, Uniunea Sovietică a intrat şi ea în Polonia, ocupând părţi din estul ei, tratând apoi cu Germania linia de demarcaţie dintre cele două puteri şi realizând astfel a patra împărţire a Poloniei.

Nu ne propunem abordarea evenimenţială a celui de al doilea război mondial, despre care s-au scris sute de mii de lucrări de sinteză. Ne permitem unele consideraţii generale, şi abordarea modului în care, prin înţelegerile şi tratatele semnate, s-au gestionat uriaşele crize mondiale datorate războiului.

Începând cu anul 1933, când Hitler şi partidul său au ajuns la putere în Germania, această ţară a trecut la o rapidă dezvoltare economică, socială, ştiinţifică, militară şi în alte domenii. Regimul autoritar de la Berlin a înlăturat toate piedicile din calea progresului general al ţării. La baza dezvoltării ţării a stat cultivarea sentimentului naţional german, a mândriei patriotice. De pe această poziţie economico-militară, Germania a ajuns să se „sufoce”, din lipsă de „spaţiu vital”. După ce Germania a redevenit cea mai mare putere din Europa (1938), această politică naţională a fost împinsă în latura sa naţionalistă, fiind îndreptată nu numai în folosul poporului german, dar şi împotriva altor minorităţi naţionale, cum ar fi evreii şi slavii, iar în timpul războiului, împotriva unor popoare întregi. Atât privitor evrei, cât la slavi, există o întreagă istoriografie a disensiunilor, în cadrul căreia, Germania avea şi ea dreptatea ei, dreptate pe care învingătorii în război, mai ales comunităţile evreieşti, cele mai influente pe plan mondial, nu i-au recunoscut-o şi nu i-o recunosc nici astăzi, după 7-8 decenii. Doctrina naţional-socialistă germană, bazată, în general, pe ideile expuse de Adolf Hitler în cartea Mein Kampf, a devenit agresivă treptat, pe măsură ce şi reacţiile împotriva ei au fost mai acerbe. Cel mai criticată a fost teoria raselor, „superioare” şi „inferioare”, apreciată ca monstruoasă şi absurdă, inclusiv de autorul acestor rânduri.

După cum este arhicunoscut, în primii doi ani de război, Germania a ocupat cea mai mare parte a Europei, impunându-şi superioritatea militară şi de tărie morală, născută din psihologia de învingători a germanilor, clădită de naţional-socialism. În primii doi ani de război, Germania a avut de luptat cu puteri de mâna a doua (Franţa şi Marea Britanie), state mijlocii şi mici din Europa. Din vara anului 1941, a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice, iar din decembrie 1941 şi împotriva S.U.A., ceea ce a echilibrat raportul de forţe, care apoi s-a înclinat în defavoarea Germaniei.

Loading...