Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Orientul Apropiat este un termen utilizat de obicei de arheologi şi istorici, uneori şi de catre jurnalişti şi analişti, referindu-se la regiunea ce cuprinde Levantul (Israelul modern, Palestina, Iordania, Siria şi Libanul), Turcia, Mesopotamia (Irak şi Siria de est). Termenul alternativ, Orientul Mijlociu — preferat în contexte politice şi economice — nu este folosit de către istoricii şi arheologii din Orientul Apropiat. O altă denumire, ne-eurocentrică, apărută recent, este 'Asia de sud-vest', însă această denumire nu este utilizată pe scară largă.

Egiptul, deşi este situat în Africa, este de obicei considerat a face parte din regiunea Orientului Apropiat, datorită numeroaselor similitudini cu alte state din regiune.

Puterea mondială care nutreşte cele mai mari interese în oriental apropiat, este SUA. Scenariile de evoluţie a umananităţii şi în cadrul lor a influenţei SUA caracterizează cel mai bine logica intereselor SUA în regiuni strategic importante ca Orientul Mijlociu, dominarea căreia poate schimba mult raportul de forţe pe plan internaţional şi înclina balanţa de forţa într-o parte sau alta, de partea SUA sau a altui stat considerat contestant a supremaţiei americane în lume.

Vorbind despre realizarea intereselor geopolitice în contextul promovării politicii externe americane în Zona Orientului Mijlociu, vom spune că ea a fost bazată pe o politică de forţă, aceasta datorîndu-se în mare măsură restructurării raporturilor de forţă după sfîrşitul perioadei războiului rece. În acest context, pivotul intersului strategic American a fost transferat din Europa în zona Orientului Mijlociu.

În continuare vom menţiona că într-un raport al Comisiei pentru Interesele Naţionale Americane, publicat sub egida Centrului de Ştiinţă şi Relaţii Internaţionale, în 1996, referitor la zona Orientului Mijlociu sînt identificate trei interese fundamentale, ca deziderate fundamentale ale politicii externe a SUA în zona dată:

  1. Prevenirea unor atacuri cu arme de distrugere în masă. În contextul preocupărilor date, a fost adoptată strategia Naţională de Combatere a Armelor de Distrugere în Masă (11 decembrie 2002);
  2. Prevenirea apariţiei unor puteri hegemonice în Orientul Mijlociu, ostile SUA;
  3. Asigurarea securităţii aliaţilor SUA în zona Oorientului Mijlociu.

În contextul evoluţiei sistemului internaţional după sfîrşitul războiului rece, are loc reprofilarea şi activizarea intereselor geopolitice şi geoeconomice ale SUA în zona Orientului Mijlociu. În primul rând, este vorba de interesul economic al administraţiei americane faţă de zona respectivă, şi anume:

  1. accesul Statelor Unite şi al aliaţilor săi la sursele de petrol din Orientul Mijlociu.
  2. Interesul constant manifestat de administraţiile americane pentru soarta Israelului, lucru care nu poate fi neglijat în abordarea problemelor politice din regiunea Orientului Mijlociu.
  3. Obligaţiile Statelor Unite asumate faţă de statele Alianţei Nord-Atlantice şi Japonia au constituit, de asemenea, puncte importante pe care diplomaţia americană a fost nevoită să le abordeze, în efortul de a constitui un front comun împotriva Irakului.

În context general vom specifica faptul că interesul geopolitic strategic urmărit de SUA este acela de a-şi asigura pe termen lung resursele necesare menţinerii ritmurilor de dezvoltare economică, prin accesul la resurse şi libertatea tranzitului. Este un obiectiv complex, de durată, iar realizarea lui impune implicarea decisivă în procesele de stabilizare a lumii şi de întărire a securităţii prin încurajarea pieţii libere, a valorilor democratice, a transparenţei şi predictibilităţii în acţiunile celorlalţi actori ai lumii. Oricum, proiectele în care se angajează sunt considerate investiţii mai ieftine decât valoarea eventualelor pierderi economice, provocate de disfuncţionalităţi ale fluxurilor energetice.

Conform opiniei lui Vladimir Alexe, Orientul Mijlociu apare drept "poarta de intrare" a Statelor Unite în Asia Centrală petroliferă. Din acest punct de vedere, Orientul Apropiat, Afganistanul şi Pakistanul sunt adevărate pietre de hotar pentru extinderea influenţei americane în Asia Centrală. Orientul Apropiat apare drept "rîndul din faţă" al viitorului teatru de razboi, iar Asia Centrală constituie "cheia" penetrarii SUA spre Rusia.

După venirea la putere a preşedintelui George Bush, prin noua concepţie de politică externă aprobată, politica externă Americană s-a modificat pentru a ţine cont mai mult de realităţile geopolitice. Obiectivele principale declarate ale politicii externe sunt: înlăturarea parităţii cu Moscova, moştenite din vremea războiului rece; tratarea Chinei ca pe un competitor strategic şi nu ca pe un partener strategic, ca în timpul administraţiei Clinton; regîndirea relaţiilor cu partenerii europeni.

În contextul intereselor SUA în Orientul Mijlociu, vom menţiona că la sfîrşitul anului 2005, George W. Bush a prezentat 4 tendinţe majore care vor imprima specificul intereselor geopolitice ale SUA în zona Orientului Mijlociu pentru ultimii trei ani  – 2006, 2007, 2008, şi anume:

  • Islamul Radical: Inainte de 11 Septembrie autorităţile tratau violenţa ca pe o problemă minoră de criminalitate. Chemând la un “război contra terorii” în Septembrie 2001, Bush a escalat conflictul. Specificarea exactă a forţelor din spatele terorismului a culminat în Octombrie 2005 când le-a calificat drept “Radicalism Islamic”, “Jihadism militant”şi “Islamo-Fascism”.
  • Războiul Preventiv: Descurajarea a fost timp îndelungat politica împotriva Uniunii Sovietice şi a altor ameninţări, însă Bush a adăugat o a doua poziţie în Iunie 2002, aceea a prevenirii. Securitatea SUA, spunea el, “ necesită ca Americanii să privească înainte şi să fie hotărâţi, să fie gata de acţiuni de prevenire în cazul necesităţii de a apăra libertatea şi vieţile noastre.” Nouă luni mai târziu, această nouă doctrină a servit ca bază pentru invazia în Irak şi eliminarea lui Saddam Hussein înainte ca acesta să poată construi arme nucleare.
  • Conflictul Arabo-Israelian: Bush s-a ferit de vechiul şi neproductivul stil diplomatic al “procesului de pace” şi a încercat o nouă rută în Iunie 2003, stabilind ţelul a “două state, Israel şi Palestina, trăind unul lângă altul în pace şi securitate.” Pe deasupra el a infăţişat viziunea sa asupra statutului final, a prezentat un program în timp şi a încercat chiar să marginalizeze un lider recalcitrant (Yasir Arafat) sau să promoveze unul pe cale de apariţie (Ehud Olmert).
  • Democraţia: Dispreţuind “60 de ani în care naţiunile vestice s-au eschivat sau au acceptat lipsa de libertate în Orientul Mijlociu” ca pe o politică ce “n-a făcut nimic ca să ne asigure securitatea,” Bush a anunţat în Noiembrie 2003 ”o strategie de înaintare a libertăţii în Orientul Mijlociu,” prin care a înţeles aplicarea de presiuni asupra unor anumite regimuri pentru a se deschide la participarea cetăţenească.

Ca moment de referinţă în reformularea intereselor geopolitice ale SUA în zona Orientului Mijlociu, seria de atentate de la 11 septembrie 2001 ar fi cea care, în opinia lui Renat Derbiu, a eliminat orice posibil dubiu care ar mai fi existat cu privire la faptul că în afara Afghanistanului şi Irakului, ca focare de instabilitate regională, trebuie luat în calcul şi vecinul său – Iranul la vest.

Vorbind despre realizarea intereselor geopolitice în contextul desfăşurării nemijlocite a cursului de politică externă americană în Orientul Mijlociu, vom menţiona iniţial că intervenţiile militare ale Statelor Unite în Kuweit (1991), dar mai ales implicarea accelerată a Statelor Unite în procesul de pace arabo-israelian începând cu 1993 pot constitui dovezi clare ale creşterii intereselor geopolitice americane în regiunea Orientului Mijlociu şi a Golfului Persic. Acest lucru explică şi apariţia conceptului „Greater Middle East încă de la jumătatea anilor 1990, deşi el a fost abia ulterior utilizat mai frecvent în studiile de specialitate, în special începând cu 1998, după cum am menţionat anterior).

Analiza politicii externe a SUA în Orientul Mijlociu vine în întâmpinarea nevoii de a crea un cadru geopolitic de analiză cuprinzător, ca urmare a concentrării intereselor strategice americane atât în regiunea Orientului Mijlociu dar şi în cea a Golfului Persic. Ultimile trei intervenţii militare americane s-au produs în această regiune: Irak (1991 şi 2003), Afganistan (2001). Aceste intervenţii armate s-au produs fie ca urmare necesităţii apărării intereselor americane privind resursele de petrol (1991- Irak), ca o primă măsură în războiul împotriva terorismului (2001-Afganistan) sau ca o măsură împotriva ameninţării proliferării armelor de distrugere în masă (2003- Irak), ceea ce demonstrează creşterea intereselor geopolitice şi de securitate americane în această regiune a Orientului Mijlociu.

Prezenţa militară americană din Arabia Saudită (începând cu 1991) precum şi încercarea de construire a unor „capete de pod" în Asia Centrală reprezintă semne ale regândirii strategiilor americane în Orientul Mijlociu în era post-Război Rece. În mod particular, putem afirma că aceste măsuri fac parte din noua strategie americană de „containment" („încercuire") aplicată Iranului, a cărui politică de proliferare a armelor de distrugere în masă îl recomandă ca principală ameninţare la adresa intereselor Statelor Unite în Orientul Mijlociu Extins: „Se aşteaptă schimbări majore ale strategiei de securitate americane în regiunea Golfului Persic.

Загрузка...